Fragmente de gînduri

De fiecare dată după ce mă apuc să urmăresc un anumit eveniment care mă prinde dintr-un flux de știri, ceea ce se-ntîmplă rareori, mă simt rănit. Știrile mă rănesc. Am nevoie de o perioadă de refacere, de retragere din fața răutății lumii. Și totuși, nu că mi-ar plăcea să trăiesc izolat, de genul pe o insulă. Am nevoie de oameni împrejur. Pe de altă parte mă atrage ideea că aș putea trăi decuplat de cotidian în mijlocul unui oraș mare, pentru că simt nevoia asta să am în jurul meu librării, teatre, săli de concerte. Și în primul rînd oameni civilizați, desigur. Și poate că asta și încerc să fac de fapt, în subconștient.

Ciudat cum au apărut recent atîtea cuvinte noi și totuși parcă le știm de atîta timp! Tweet, dronă, cloud, selfie. Cum vom mai putea citi peste cîțiva ani literatura de pînă acum? Poate ni se va părea plictisitor. Deși poate se vor perisa. Poate pentru dronă se va reveni la sensul inițial, de om robotizat, care trăiește pe pilot automat: merge la servici, vine acasă, doarme. Emoticon-ul rezistă de mult timp, dar cam evit să le folosesc pentru că nu sînt convins că reprezintă un mijloc de comunicare cinstit. Adică, dacă ești cu adevărat inteligent și știi să te exprimi, nu ai nevoie de strîmbături. Ok, poate de smiley faces, din politețe, dar atît.

Cînd oamenii mă întreabă de ce nu plec să lucrez în Occident, le spun: nu e greu trăiești în Occident, să mergi să lucrezi. Acolo sistemul funcționează bine-mersi, tu doar să-ți vezi de treabă - hard-working-ul și valoarea se vor impune, dacă ești cinstit. Și în plus mai ai de-a face cu oameni politicoși sau în orice caz mult mai politicoși și mai civilizați ca aici. Găsești oricum mai mulți. Aici însă viața e mai grea. Le spun: aici să vă văd!

Se spune că pe măsură ce înaintezi în vîrstă îi consideri pe oameni din ce în ce mai proști. La noi explicația e limpede. E evident că o mulțime de oameni inteligenți au cam părăsit țara asta, iar aici au rămas nu doar proștii, dar cei care nu au nici o ocazie să-și dovedească meritele, conservîndu-și astfel energia. Astfel, rămîne un potențial nefolosit care poate fi exploatat inteligent în timpul liber, în altă parte, poate în alt domeniu.

Mi-ar plăcea să am o prietenă dansatoare de burlesque. N-aș fi gelos. Consider femeile mai inteligente decît bărbații (de exemplu numărul mult mai mare al femeilor care citesc literatură) iar pe scenă acest lucru e exprimat mai clar. Femeile se joacă cu bărbații și asta nu mă deranjează.

Nu-i mai pot citi pe clasici. Am încercat, dar degeaba, m-am săturat să fac eforturi. Sînt plictisitori. Deși atunci cînd mă aflu într-un centru istoric al unui oraș european și deschid o carte intru mai ușor în atmosfera romanului. Dar nu poți trăi într-un centru istoric, e prea scump. Atunci te poți duce în concediu o dată pe ani mai mult ca să stai într-un parc pe o bancă sau pe niște trepte de piatră și să citești. În fond, poze poți vedea și pe Net.

Citesc atît de încet! Și pe lîngă asta, mă blochez la unele pasaje, unele fără însemnătate, dar care mie îmi creează atîtea conexiuni mentale noi, încît îmi deturnează atenția fără să-mi dau seama și rămîn cîteva minute cu ochii pe o pagină și cu mintea într-un roman paralel, al meu, ca un tren căruia i s-a schimbat macazul.

Mă interesează lucruri pe care nu mă simt în stare să le fac. De exemplu cursele de mașini. N-am nici un talent de condus, prefer să fiu un pasager în viața reală sau, sau, mai bine, să merg cu trenul. La fel, să cînt la chitară: toți facem gesturi cu ținerea chitarei în mînă în timp ce fredonăm un o piesă, deși nu avem intenția, timpul de-a ne apuca de studiu serios. Poate din cauză că am avut profesori proști, cum am avut eu instructorul auto sau proful de chitară din școală. Amîndoi mă stresau îngrozitor, îngrozitor.

Charlie

Mă aflu (încă) sub influența atentatelor de la Paris de săptămîna trecută. Să le amintesc pe scurt. În ziua de șapte ianuarie doi musulmani psihopați (de fapt mă repet, evident că dacă sînt musulmani sînt și psihopați), avînd asupra lor arme automate, lansatoare de rachete și mascați cu cagule au intrat în sediul unei reviste satirice, Charlie Hebdo, unde au ucis cu sînge rece, au executat de fapt, zece oameni. Motivul invocat de cei doi imbecili a fost publicarea în revistă a unor caricaturi cu profetul lor fals. Se pare că modul de căcat în care musulmanii văd religia îi îndeamnă să ucidă pentru niște simple caricaturi. Apoi au fugit cu mașina furată și la vreo 200 de metri au mai ucis un polițișt, crima fiind filmată cu smartphone-ul de cineva refugiat pe acoperișul clădirii de pe partea opusă, și difuzată pe diverse site-uri de știri, unde timp cîteva ore a rulat chiar în variantă necenzurată, lucru care cred că a declanșat emoțiile uriașe, starea generală de nesiguranță de mai apoi. Apoi cei doi au strigat pe stradă ca niște bolnavi psihic ce erau aducînd laude zeului lor și urlînd ca tembelii că profetul lor criminal a fost răzbunat. Apoi au mai tras și asupra unei mașini de poliție care le-a tăiat calea la un moment dat, și care a fost nevoită să se retragă în marșarier, scenă care de asemenea a fost filmată, deși din spate și destul de departe, tot cu un smartphone. Apoi au deturnat o altă mașină și au fugit din oraș. S-a aflat identitatea lor fiindcă unul și-a uitat cartea de identitate în prima mașină, ceea ce denotă încă o dată inferioritatea lor intelectuală. Erau doi frați, născuți în Franța din părinți magrebieni, locuiau în arondismentul XIX, unul din ei fusese în Siria la o tabără de antrenament teroristă, făcuse și închisoare. A doua zi, în timp ce forțele franceze îi vînau, un prieten de-al lor, de culoare, tot musulman spălat pe creier (iar mă repet, evident că dacă e musulman e și spălat pe creier), a ucis o polițistă în sudul Parisului. Pur și simplu a tras în ea, din mașină. Cînd în cele din urmă, după multe peripeții (o benzinărie jefuită, etc), vineri dimineață, locația finală celor doi frați a fost în final aflată – o imprimerie la nord de Paris, (ce a fost încercuită imediat), negrul, înarmat pînă-n dinți, a intrat într-un supermarket coșer de la Porte de Vincennes, a luat ostatici pe toți cei care se aflau înăuntru și a informat poliția că-i va executa dacă nu-i eliberează pe cei doi frați. Probabil o fi văzut în vreun film de serie B că figura ține. A mai ucis patru oameni dinăuntru, toți evrei. Vineri seara, forțele franceze au atacat simultan cele două locații, imprimeria și magazinul, cei trei teroriști au fost lichidați iar ostaticii eliberați. Am urmărit pe Net și la televizor asaltul de la supermarket din diverse unghiuri, în buclă, și mi-a umplut inima de emoție cînd am văzut GIGN, Groupe d'Intervention de la Gendarmerie Nationale, RAID, Recherche Assistance Intervention Dissuasion și BRI, Brigades de Recherche et d'Intervention în acțiune. Mi-a mai redat încrederea în ordine și m-am mai calmat, fiindcă îmi cam întinsese nervii și abia mă mai puteam concentra la lucru.

Împușcături cu arme automate în plin Paris, asupra unor caricaturiști care n-au făcut nimic altceva decît au satirizat un profet fals al unei religii barbare, o așa zisă religie care n-a făcut nimic bun în toată istoria sa, ba din contră, a amenințat și ne amenință în continuare civilizația. O civilizație din ce în ce mai fragilă, subțire, nepopulată și din păcate din ce în ce mai incultă. Reacția Franței a fost mitingul de săptămîna trecută, cel mai mare din istoria Franței, cu milioane de oameni mărșăluind pe bulevarde, avînd pancarte negre pe care scria cu alb: "Je suis Charlie" și îndemînd la calm, la mult calm. La Paris au participat și principalii lideri politici europeni alături de președintele Mali-ului și Netanyahu, care se pare că s-a auto-invitat. Ce a urmat săptămîna asta – dezbateri peste dezbateri televizate, la care francezii sînt experți, urmate de aplauze, etc. Dar mă tem să nu se topească totul într-o retorică patriotardă și atît. De fapt asta e doar impresia mea. Poate că Hollande este într-adevăr un dur, așa cum spunea acum o lună Marine Le Pen într-un interviu pe Euronews. Ar fi bine, dar n-am de unde să știu. Pe de altă parte, am în minte imaginea din seara alegerii lui François Hollande, din Place de la Bastille, plină de steaguri ale țărilor arabe. De ce? În fine, poate se abține, adică sper, așa cum toți francezii și occidentalii se abțin să spună lucrurilor pe nume. În fond, nu sînt proști, ca est europenii. Am observat că în general oamenii proști sînt mai direcți. Însă occidentalii conștientizează sper pericolul și știu din experiența Războiului Rece că lupta se cîștigă lin, fără mari bătălii finale și fără îndemnuri la război, ci treptat, pe la spate, prin culise, prin subterane, prin servicii secrete. Dar poate că se abțin, se ascund prea mult. Citeam anul trecut în Le Monde că în Paris poliția trece sub preș prea multe infracțiuni, ca să nu provoace panică. O listă lungă de cartiere "sensibile", polițiști atacați, jafuri armate (la magazinele de lux de exemplu) iar acum și cu arme automate, și încă în plin Paris! Doamne! Situația e din ce în ce mai gravă de la an la an, și asta durează de cîteva decenii, ceea ce denotă că nu se prea face mare lucru. A, și nu sînt rasist. Românii de exemplu sînt albi, în cea mai mare parte, însă peste trei sferturi dintre ei sînt sălbatici. Atentatele teroriste basce sau nord-irlandeze, ca să dau doar două exemple, au fost lansate de albi. În fond este și o problemă obișnuită peste tot unde emigrația e mare și a fost tot timpul în istorie acolo unde existau mulți emigranți (cum erau văzuți irlandezii din New York de la începutul secolului XX sau vezi mafia italiană). Însă adevărul nespus în presă este că există prea mulți străini necivilizați în Franța, mult prea mulți. La BBC am auzit că musulmanii reprezintă peste șaptezeci la sută din deținuții din Franța. Și tot ei sînt nemulțumiți, nesimțiții! Ei vor în Europa dar cu tot cu obiceiurile lor barbare. Ar trebui poate o campanie de culturalizare prin presă, tv, film, ca să li se arate sălbaticilor, (pe limba lor, că nu toți știu engleza sau franceza) cine a fost cu adevărat așa-zisul lor profet. OK, poate cauza nu e doar religia aia, în fond și creștinismul a provocat destule crime de-a lungul timpului. Dar e vorba și de estetică, nu-ți convine să mergi pe stradă în Paris intra-muros sau extra-muros și să vezi atîtea cartiere de arabi sau negri. Iar situația e la fel și în Marea Britanie, și în țările nordice și-n alte părți. Și aș vrea să văd niște rezultate, măcar un semn că sînt călare pe situație, nu retorică, nu dezbateri peste dezbateri, nu doar gesticulațiile lui Manuel Valls în parlament. Iar afirmația aia a lui Netanyahu despre evreii francezi care ar fi primiți cu brațele deschise în Israel dacă vor dori să emigreze, mi se pare cam riscantă nu doar fiindcă se încurajează atacurile împotriva lor, dar în special fiindcă Franța și-ar pierde o parte din identitate odată cu plecarea comunității evreiești. Ceea ce nu se poate spune și despre cea musulmană, aș adăuga eu, nu fără o oarecare părere de rău totuși.

M-a impresionat mărturia lui Sigolène Vinson, supraviețuitoare a masacrului de la Charie Hebdo. Nu vreau să mai povestesc aici, citiți și voi... Am căutat apoi pe Net numele ei. Este o scriitoare cuadragenară, o femeie sensibilă, am văzut un filmuleț extraordinar despre lansarea primei ei cărți, de acum cîțiva ani, și pe care îl distribui în acest link. A copilărit în Djibouti, apoi prin anii optzeci a venit în Franța. Nici nu vreau să mă gîndesc ce șoc a fost pentru ea! Primul număr din Charlie Hebdo de după masacru a apărut în 14 ianuarie. Are pe copertă o caricatură a profetului, cu o lacrimă ieșindu-i din ochi, ținînd în mîini o pancartă pe care scrie "Je suis Charlie". Și deasupra lui textul: "Tout est pardonné". Inițial s-a anunțat că va fi tipărit într-un milion de exemplare, care au fost epuizate în prima zi, apoi tirajul a fost suplimentat la trei milioane, apoi la cinci și acum a ajuns să fie tipărit în șapte milioane de exemplare – și asta cel puțin deocamdată! Eu l-am descărcat de pe Net, dar sper să-l pot găsi și pe la Inmedio, sau undeva, mereu îmi iau reviste franceze, mă face să mă simt în Franța, dar nu în Franța de azi, mai mult într-o Franță ideală sau idealizată. În fine. Sigolène semnează și ea un articol intitulat "À pas de chien", despre cum a auzit pașii cîinelui redacției, un cocker spaniol, care, (citez) "nous signale que c'est bon, que nous pouvons maintenant nous relever, ils sont partis".

Rezoluții

De obicei nu sînt atît de deschis, dar am băut din șampania (ok, vinul spumant) ce-a mai rămas de noaptea trecută, și, fiind de altfel și începutul de an, cînd oamenii își stabilesc obiective ferme pentru următoarele 365 de zile, obiective pe care însă le cam uită și nu le prea îndeplinesc, mi-am zis să-mi scriu aici rezoluțiile pentru noul an, cam aceleași rezoluții de altfel pe care de altfel le-am stabilit și-n anii anteriori, (nu, nu pe blog) însă, recunosc, nu m-am prea ținut de ele nici eu, din motive pe care nu mi le explic. Nu-mi place deloc să-mi fac planuri, am de-a face cu destule planificări la servici, mereu mi-am zis că măcar în viața personală să fiu liber. În fond concentrarea pe planificare diminuează sau chiar anulează plăcerea. Sîntem oameni, nu androizi! Dar pe de altă parte mă gîndesc că poate rezoluțiile astea sînt o chestie a oamenilor maturi, care constituie un club în care eu nu am intrat nici pîn-acum.

Întîi și întîi, asta e, cred că trebuie să-mi găsesc o logodnică. Consider că a cam venit vremea, fiindcă vreau să am copii și ceasul biologic începe să ticăie. Ok, asta mi-am stabilit în fiecare an, cum ziceam, dar nici nu m-am prea străduit prea tare pentru a dezvolta o relație stabilă. Acesta este obiectivul meu prioritar.

Doi. Vreau să-mi termin de scris cartea. În fond e vorba de niște povestiri doar, am cîteva subiecte clare, doar să am determinarea de a pune ideile cap la cap, să găsesc timp măcar jumătate de oră pe zi, să scriu o pagină, să le dezvolt. Scarlett Thomas în "Maimuțe cu mașini de scris" spune că poți scrie oriunde și oricînd, chiar cînd ai doar zece minute libere. Mie nu prea-mi iese. Oboseala de cu seară cînd ajung acasă cu mintea agitată, problemele pe care mi le mai aduc uneori și acasă. Și totuși simt că se poate cumva. Și poate dacă-mi găsesc cadența, ritmul interior, acesta poate fi folosit și în stabilirea primului obiectiv. Cred că cele două rezoluții sînt legate între ele, cumva îmi pare că se pot realiza doar împreună.

Să plec în concediu în străinătate. Ideal ar fi de două ori, din care măcar o dată, minim opt zile, în Italia. Aș prefera cred la Roma, în primul rînd, și apoi și în altă regiune a Italiei în care n-am mai fost, sau dacă voi fi prea obosit pentru turism cultural, atunci în Franța, undeva, să mă odihnesc. Sînt destule locuri frumoase. Omul caută permanent în viață să găsească dacă nu Paradisul, măcar ceva care să-i semene, măcar un loc ideal. (Ideea asta trebuie s-o dezvolt odată. Oricum, am început să citesc de ceva vreme cărți legate de asta.)

Să beau săptămînal trei ceaiuri. Dar nu ceai negru, ci mentă, mușețel, tei sau ceai verde. Să-mi dezintoxic organismul. Ăsta mi se pare obiectivul cel mai simplu de îndeplinit.

Să mănînc mai sănătos și să-i fac și pe ai mei să mănînce mai sănătos. Fiindcă nu mi se pare că mîncăm foarte sănătos. Nu prea știu exact cum.

Să fiu mai deschis cu lumea, chiar atunci cînd sînt ocupat sau cînd știu sigur că ceilalți sînt mai proști. O atitudine esențială pentru a supraviețui în societate și în carieră, adică în lumea materială.

Să-mi schimb ochelarii. Port aceiași ochelari de unșpe ani, cred că doar Woody Allen mai mare ochelari mai vechi ca ai mei. Și sînt cam de toată jena, atunci mi i-am luat pe nu fiindcă erau ieftini (deși așa erau) ci deoarece îmi păreau cei mai potriviți. Nu știu însă acum ce tip de ramă mi s-ar potrivi.

OK, cred c-ajunge. M-am mai gîndit și la alte obiective, dar nu cred că-și mai găsesc locul. Le amintesc totuși aici, mai jos, încercînd să explic și motivele pentru care le-am scos.
– Să exersez minim o oră pe săptămînă la franceză. Of, cînd s-o mai fac și pe asta, și cum? Am o carte de franceză practică, dar este oare suficient? În fond, știu franceză. Și nu ar fi oare italiana mai interesantă, acum, cînd se pare că mi-am găsit o nouă dragoste, cea pentru Italia? Aceleași probleme. Și totuși, știu din facultă că pt. a învăța un lucru, nu ajungi nicăieri fără un plan.
– Să merg minim o dată pe săptămînă într-o cafenea sau bar. Asta e ceva natural, dar... M-e greu să găsesc liniște și concentrare într-un local de la nou, cînd sînt atîția împrejur. Cînd voi fi în străinătate însă, oricum voi merge zilnic, așa că... În fine.
– Să citesc minim 36 de cărți. Știu, e cam puțin, anul trecut am citit vreo 45, iar în penultimul an, aproape 60. Cifrele sînt în scădere, și trebuie să fie în scădere, deoarece acum am lucruri mult mai importante de făcut (așa am zis și anul trecut). Plus că am prea multe voci în cap, care mă pot bruia la scris. Mai e ceva: una e să citești un Umberto Eco de peste 500 de pagini, pentru care trebuie să-ți masezi creierul fiindcă te solicită total și alta e să citești un roman de Modiano, pe care-l termini în cîteva ore.
– Să văd 60-75 de filme. Asta după ce anul trecut am văzut peste 100, iar în unii din anii precedenți din ultimii zece ani, de cînd am net, am văzut în unii ani chiar și 200. De fapt poate și 75 e mult, deși filmele sînt entertainment (tradus inexact ca divertisment), ceea ce mă ajută enorm să lupt împotriva stresului de la servici.
Dar de fapt toate aceste cifre mi se par aiurea, ca și ideea în sine de-a număra cărțile și filmele. Astea-s mai mult un fel de rezoluții-consolatoare, pentru a mai compensa puțin nerealizarea celor importante. Și-n fond, e o prostie, nu-mi trebuie să-mi stabilesc un plan pentru a citi cărți sau, mai ales, a vedea filme.

Încă ceva. Să recitesc periodic aceste rezoluții, atunci cînd lucrurile îmi par că nu înaintează așa cum vreau.