Fragmente de gînduri

De fiecare dată după ce mă apuc să urmăresc un anumit eveniment care mă prinde dintr-un flux de știri, ceea ce se-ntîmplă rareori, mă simt rănit. Știrile mă rănesc. Am nevoie de o perioadă de refacere, de retragere din fața răutății lumii. Și totuși, nu că mi-ar plăcea să trăiesc izolat, de genul pe o insulă. Am nevoie de oameni împrejur. Pe de altă parte mă atrage ideea că aș putea trăi decuplat de cotidian în mijlocul unui oraș mare, pentru că simt nevoia asta să am în jurul meu librării, teatre, săli de concerte. Și în primul rînd oameni civilizați, desigur. Și poate că asta și încerc să fac de fapt, în subconștient.

Ciudat cum au apărut recent atîtea cuvinte noi și totuși parcă le știm de atîta timp! Tweet, dronă, cloud, selfie. Cum vom mai putea citi peste cîțiva ani literatura de pînă acum? Poate ni se va părea plictisitor. Deși poate se vor perisa. Poate pentru dronă se va reveni la sensul inițial, de om robotizat, care trăiește pe pilot automat: merge la servici, vine acasă, doarme. Emoticon-ul rezistă de mult timp, dar cam evit să le folosesc pentru că nu sînt convins că reprezintă un mijloc de comunicare cinstit. Adică, dacă ești cu adevărat inteligent și știi să te exprimi, nu ai nevoie de strîmbături. Ok, poate de smiley faces, din politețe, dar atît.

Cînd oamenii mă întreabă de ce nu plec să lucrez în Occident, le spun: nu e greu trăiești în Occident, să mergi să lucrezi. Acolo sistemul funcționează bine-mersi, tu doar să-ți vezi de treabă - hard-working-ul și valoarea se vor impune, dacă ești cinstit. Și în plus mai ai de-a face cu oameni politicoși sau în orice caz mult mai politicoși și mai civilizați ca aici. Găsești oricum mai mulți. Aici însă viața e mai grea. Le spun: aici să vă văd!

Se spune că pe măsură ce înaintezi în vîrstă îi consideri pe oameni din ce în ce mai proști. La noi explicația e limpede. E evident că o mulțime de oameni inteligenți au cam părăsit țara asta, iar aici au rămas nu doar proștii, dar cei care nu au nici o ocazie să-și dovedească meritele, conservîndu-și astfel energia. Astfel, rămîne un potențial nefolosit care poate fi exploatat inteligent în timpul liber, în altă parte, poate în alt domeniu.

Mi-ar plăcea să am o prietenă dansatoare de burlesque. N-aș fi gelos. Consider femeile mai inteligente decît bărbații (de exemplu numărul mult mai mare al femeilor care citesc literatură) iar pe scenă acest lucru e exprimat mai clar. Femeile se joacă cu bărbații și asta nu mă deranjează.

Nu-i mai pot citi pe clasici. Am încercat, dar degeaba, m-am săturat să fac eforturi. Sînt plictisitori. Deși atunci cînd mă aflu într-un centru istoric al unui oraș european și deschid o carte intru mai ușor în atmosfera romanului. Dar nu poți trăi într-un centru istoric, e prea scump. Atunci te poți duce în concediu o dată pe ani mai mult ca să stai într-un parc pe o bancă sau pe niște trepte de piatră și să citești. În fond, poze poți vedea și pe Net.

Citesc atît de încet! Și pe lîngă asta, mă blochez la unele pasaje, unele fără însemnătate, dar care mie îmi creează atîtea conexiuni mentale noi, încît îmi deturnează atenția fără să-mi dau seama și rămîn cîteva minute cu ochii pe o pagină și cu mintea într-un roman paralel, al meu, ca un tren căruia i s-a schimbat macazul.

Mă interesează lucruri pe care nu mă simt în stare să le fac. De exemplu cursele de mașini. N-am nici un talent de condus, prefer să fiu un pasager în viața reală sau, sau, mai bine, să merg cu trenul. La fel, să cînt la chitară: toți facem gesturi cu ținerea chitarei în mînă în timp ce fredonăm un o piesă, deși nu avem intenția, timpul de-a ne apuca de studiu serios. Poate din cauză că am avut profesori proști, cum am avut eu instructorul auto sau proful de chitară din școală. Amîndoi mă stresau îngrozitor, îngrozitor.