La mare

Afară e întuneric. Mă uit pe geam cum ninge, sau mai exact la ninsoarea amestecată cu ploaie, iar eu stau în apartament și mă gîndesc la o zi călduroasă din concediul de vara trecută din Toscana, cînd am fost la mare. Îmi propusesem să mă duc pentru o zi la Viareggio, să evadez puțin din aglomerata Florența și să mai respir și un pic de aer marin. S-a dovedit a fi pînă la urmă o zi plină de peripeții.

Era într-o duminică și m-am trezit puțin mai de dimineață ca de obicei. M-am decis s-o iau către gara Santa Maria Novella pe alte străzi, fiindcă în zilele precedente am tot fost pe același drum și voiam să mai explorez și alte locuri. Pe hartă părea simplu. În realitate, străzile sînt înguste, se curbează și te poți trezi ușor deturnat, mai ales dacă ești fascinat ca și mine de fațadele scorojite, de obloanele cafenii sau verzi de la ferestre, de vitrinele care te îmbie la o cafea, de fetele frumoase care merg cine știe unde, poate la servici, poate sînt vînzătoare sau hoteliere sau chelnerițe, atît de sigure pe ele însele, de sexualitatea lor. Am ajuns la un moment dat în Piața Ognissanti, ceea ce era cam departe de gară. Știam harta din memorie, apoi am luat-o pe unde credeam că e mai aproape. Era o zonă ne-turistică, dar totuși în plin centro storico. Ziua se anunța frumoasă, cu puțini nori pe cer, dar acolo ploua în fiecare zi o oră, după care iar ieșea soarele, mai strălucitor. Mai aveam o jumătate de oră pînă la plecarea trenului. De fapt am văzut pe trenitalia.com că următorul tren era peste încă altă jumătate de oră, așa că n-ar fi fost cine știe ce pierdere. Am mers prin acea zonă calmă, destul de pustie, cu puțini trecători. Țin minte că două femei mai în vîrstă mi-au dat un pliant, ceva despre drepturile femeii, am zis, Grazie! Sper că nu m-a trădat accentul prea tare. Dar tot n-am ajuns la gară direct, ci la un moment dat a trebuit să mă întorc, într-o zonă cu multe clădiri funcționale. În fine, am ajuns, mi-am luat biletul de la un automat biglietto veloce. M-am uitat pe unul din panouri și am văzut că mai aveam vreo douăzeci de minute, suficient ca să merg la bufetul din gară, să-mi mai iau un espresso, un croissant și o apă pentru drum. Abia am găsit un loc liber pe un scaun la tejghea, era plin. Îmi place atmosfera din gări, din aeroporturi, fervoarea marilor plecări, chemarea depărtărilor, așteptarea a ceva nou, promisiunea că poate urma ceva mai bun. M-am întors apoi pe peron, am văzut care e trenul, am compostat biletul și m-am suit într-un vagon. Era cam gol. Ceea ce era bine, mi-am spus, pot să aleg care loc vreau. Am ales să stau deasupra (era vagon supraetajat). Apoi am așteptat. Ah, ce bine! mi-am zis, merg la mare! Să văd cum își petrec timpul italienii din clasa mijlocie. Zilele trecute fusesem la Siena și Pisa, iar acum ardeam de nerăbdare să văd marea. În iarna trecută îmi făcusem planuri să mă duc în concediu în sudul Franței, dar am dezbătut alegerea cu sine însumi și cultura a învins și mi-am zis că de fapt în Toscana ai și mare și cultură și tot ce vrei.

De obicei trenurile nu întîrzie însă de data asta însă am stat vreo douăzeci de minute și cam începeam să mă impacientez. Erau puțini călători. Pînă ce ieși din Florența nu prea ai nimic bun de văzut. Ziduri horror pictate cu grafitti ca în comics-uri, peste tot. Poate locul unde artiștii locali își făceau mîna sau poate erau angajați de căile ferate să ascundă crăpăturile (nu cred, totuși). În Florența am mai oprit de două ori, în niște gări regionale. Prin alte gări vagonul s-a mai populat, dar nu cu mult. La un moment dat lîngă mine s-au pus niște rusoaice (cred, sau ucrainience), tinere, mari, blonde, cu copii lor mici și au vorbit pe tot parcursul drumului. Locuiau oare pe-acolo sau erau turiste? La Lucca au coborît mai mulți oameni. Am trecut niște munți după care am văzut în zare cîmpia plană, norii albi și am știut că sînt aproape. De cum am pus piciorul pe scară m-a întîmpinat un aer marin, umed și vîntos.

Am mers o vreme pe bulevardul paralel cu calea ferată, pînă la Via San Martino. Știam drumul fiindcă mă uitasem încă de acasă (din Timișoara!) pe hartă și știam că dă într-o piață pe care voiam s-o vizitez. Da, era ca pe Google Maps, dar atmosfera era ceva ce nu putea fi prins în fotografii: era aerul ușor sărat, atmosfera de calm, de week-end, de vacanță școlară, de timp care curge mai încet. Mi-am luat un prosop și niște papuci de baie fiindcă cei aduși de acasă mi s-au rupt după o zi. Vînzătorii sînt toți în vîrstă, toți se cunosc parcă de mult, și discută între ei, calm. Haine de vară, articole de plajă. Mi-aș fi luat și o pereche de pantaloni, că în blugi mi-era prea cald, dar nu vroiam să cheltui. Clădirile toate păreau a fi de vacanță, cu un etaj, maxim două, balcoane pe toată lățimea fațadei, ferestre cu storuri de culoare turcoaz, rar și cîteva magazinașe în față. Am mers pînă la strada pe care o numesc principală, care desparte zona de case de plaje, străjuită de palmieri. Mi s-au părut foarte interesante clădirile dintre stradă și plajă, prin care intri la plaje. Magazine, terase, gelaterii, restaurante, pizzerii, haine. Dar m-am îndreptat întîi spre portul cu iahturi, am făcut cîteva zeci de fotografii, apoi am mers pe chei pînă la punctul cel mai întins în mare. M-am uitat înapoi înspre munți. Briza bătea dinspre mare și alunga norii departe, spre munți. Am văzut: oameni pescuind, unul chiar lua un pește de pe undiță și-l arunca în găleată. Oameni care făceau baie de soare. Mulți pensionari care stăteau pe niște scaune în fața iahturilor și discutau. Mi-am zis, iată un loc unde-aș vrea să stau cînd ies la pensie. Dar de ce să ies la pensie, de ce nu acum? Ce, nu-s obosit și washed-up? Cîteva iahturi plecau în larg, altul a sosit și se îndrepta spre un loc de andocare. Nu erau iahturi din alea cu gagici de milionari ca pe Costa de Azur, ci cu familiști, copii. Deci se poate trăi și așa. De acolo se vedeau și plajele. Am mers înapoi pe strada paralelă cu plaja, am făcut o mulțime pe poze. Scutere, mașini mici. Doamne, ce frumos să stai aici! Cum să fac? Am început să mă gîndesc, dac-aș fi unul din geniile acelea din IT, și aș putea lucra de acasă, aș alege să stau aici. E simplu să te gîndești doar, dar de la gînd la faptă distanța e cît de la Timișoara la Viareggio, pe jos. Și văzînd atîția familiști, bărbați tineri care-și purtau copilul pe umeri, femei care împingeau căruciorul, m-am mai gîndit la viața mea și la cît sînt de ratat și de cît de departe sînt de o viață normală și mă întrebam dacă vreodată o să fiu și eu ca unul din oamenii aceștia. Oh, ce mult îmi doresc! Mi-am luat o gelato și am stat la umbră la o terasă și mă uitam la tot, la clădiri, la oameni, voiam să sorb atmosfera din jurul meu așa cum absorb înghețata și s-o duc acasă la ai mei. Încă nu era miezul zilei, așa că restaurantele erau destul de pustii. Clădirile arătau așa de bine, de elegante, o arhitectură fin de siècle sau din perioada interbelică, nu știu, dar ceva pe acolo. Poate că ăsta e scopul omului pe pămînt: să-și găsească jumătatea și să ajungă împreună cu ea în Grădina Raiului, care poate că se află aici, pe pămînt. Poate chiar aici, în Italia, de ce nu? Ce imagine falsă avem despre Italia dacă urmărim știrile! Ce diferență față de calmul de care dai cînd te afli aici! M-am auto-felicitat că am venit aici. De fapt știi ceva? Cred că m-am îndrăgostit de Italia. Nu știu ce mă fac cu dragostea pentru Franța.

Am mai mers o vreme pînă am dat de un loc unde puteai ajunge la mare fără să trebuiască să intri în vreo plajă cu plată. Mi-am dat pantofii jos și mi-am suflecat pantalonii. Oh, de cînd n-am mai mers pe nisip, uitasem cum e să te afunzi cu piciorul în el! Am ajuns la țărm și am intrat cu picioarele în apă. Era caldă. Nu călduță, ci caldă. Evident că m-au udat valurile și după genunchi, și mi s-a lipit nisipul de pantaloni, dar nu-mi păsa. M-am așezat pe plajă pe prosopul pe care mi-l cumpărasem. Îmi venea să fredonez o melodie dintr-un muzical vechi: Heaven, I'm in heaven. Un cuplu de tineri, probabil fără bani, a făcut la fel, la cîțiva metri mai încolo.  Categoric trebuie să revin aici, mi-am spus! Apoi m-a sunat Mama și m-a scos din extaz, m-a întrebat dacă am mîncat și mi-am adus aminte că nu, dar nu i-am spus, apoi am luat un panini pe care l-am înfulecat în mai puțin de un minut. În fond, viața poate fi frumoasă, mi-am spus. Dar merită să tragi tare un an să faci ceva ce nu-ți place pentru nici două săptămîni de vacanță aici? Nu se poate altfel, mai simplu?

Mi-era cald. Mi-am dat seama că mă arsese soarele destul de tare, în ciuda șepcii pe care mi-o pusesem la un moment dat. Apoi am luat-o iar la pas, am mai fost în acel parc mare de care iarăși știam, dar n-am stat mult, maxim vreun sfert de oră. Am mai făcut cîteva sute de metri pe strada principală, apoi înapoi, cu greu am intrat din nou în zona de case și m-am îndreptat către gară. Oare cînd mă voi întoarce aici? A, țin minte că am auzit o româncă de middle-age vorbind la telefon, ca-n oricare localitate din Toscana în care-am fost. Mergeam încet pe străzile cvasi-pustii. De ce să te grăbești să pleci dintr-un astfel de loc? Oare cînd mă voi întoarce, oare cînd?

În cele din urmă am ajuns la gară, m-am uitat cînd pleacă trenul, am văzut peronul, ora, mai erau cîteva minute, am alergat pe sub peron, am urcat, trenul era acolo. Apoi am auzit ceva la difuzor, la început n-am fost atent, fiindcă nu-s obișnuit cu limba italiană, dar apoi am început să înțeleg. Anunța despre greva căilor ferate, care dura de la mezzogiorno pînă la nouă seara. Auzisem ceva de posibilitatea asta la televizor în serile precedente, dar nu credeam că mi se poate întîmpla chiar mie. Acum ce mă fac? Nu era nici un personal în gară, toate ghișeele erau închise. Nici vorbă de vreun oficiu turistic. Mi-am scos ghidul turistic din rucsac și am recitit cu atenție cîteva rînduri despre Viareggio. Nu scria de nici un autobuz sau legătură și eram departe rău de Florența. Puteam să caut o cameră la un hotel, dar m-ar fi costat cred o grămadă. Aștept aici pînă la 9, să ajung acasă după miezul nopții? L-am întrebat pe un om care stătea pe bancă cum aș putea ajunge  și mi-a spus că el stă în Lucca și e în aceeași situație. L-am mai văzut după aceea de cîteva ori, apoi nu știu unde a dispărut. Mai veneau și alți turiști, se enrvau apoi plecau, dar nu știu unde. Poate locuiau în oraș. Am fost la o toaletă automată, apoi mi-am luat o apă, cam caldă de la singurul magazin deschis de peste drum, pustiu - nu avea decît sucuri și apă. Acum ce mă fac? M-am așezat pe o bancă, ascultînd anunțurile de la difuzorul din gară care anunțau trenurile anulate. Apoi am văzut că urma să vină un tren de mare viteză, dar mă gîndeam că poate va fi și el anulat. Însă a sosit. Dintr-un motiv pe care nu mi-l pot explica, nu l-am luat și mi-a părut groaznic de rău după aia. Măcar de la următoarea stație aș putea cumva să plec spre Florența cu un autobuz, ceva nu ca aici, din gara asta. Gara e nasoală, ca orice gară, cu destule figuri dubioase, care probabil c-ar fost și mai dubioase pe măsură ce noaptea se apropia. M-am uitat pe programul trenurilor. Deci trenurile de mare viteză merg. Următorul mergea către Roma și făcea o oprire la Pisa. Mi-am zis: o să-l iau pe ăsta! Zis și făcut. Evident că biletul meu de reggio nu era valabil și pe Frecciarossa, citisem asta undeva pe un forum, dar nu-mi păsa, eram gata să mă lupt ca un leu și să fac scandal pentru drepturile mele. Peronul s-a umplut brusc, nu știu cum nici de unde-au apărut atîția oameni și am urcat în tren.

Și iată-mă călătorind cu trenul în Italia, fără bilet valabil. Trenul era plin. Mi-am căutat un loc, cu greu am găsit unul liber, am întrebat pe un băiat cu prieena sa dacă e liber, mi-a răspuns cu accent de american că da. Mi-am scos ghidul Lonely Planet și am căutat Pisa, apoi Florența și am citit rapid. Se părea că de la aeroportul din Pisa era aun autobuz către aeroport (biletul se putea achiziționa de la chioșcul din gară) și de la aeroport existau două curse expres particulare către gara din Florența. Ok, m-am zis, așa am să fac! Mi-am băgat ghidul înapoi în rucsac. M-am uitat împrejur. O conductoare a trecut în viteză dar nu m-a băgat în seamă. Am avut timp un pic să admir interiorul unui astfel de tren, arăta cool, nici reggio n-arată rău spre deosebire de exemplu de ter-urile împuțite din sudul Franței. Dar Frecciarossa arată într-adevăr așa cum trebuie să arate un tren în secolul XXI. I love trains! Pînă la Pisa am făcut mai puțin de-un sfert de oră, l-am salutat pe tipul din față, care purta ochelari de soare (prietena lui dormea cu capul pe umărul lui) și mi-a răspuns cu sprîncenele. Și iată-mă în gara din Pisa. M-am uitat la programul trenurilor - la fel, toate suspendate. Ok, hai să fac cum scrie în ghid! Am fost să văd locul de unde pleacă autobuzul spre aeroport, era undeva cum ieșeai din gară spre dreapta, m-am întors în gară să iau un bilet de la chioșc, unde-am stat cinci minute așteptînd o femeie din fața mea care gesticula cu fata de la ghișeu (cred că o avertiza să fie atentă), cu degetele împreunate și mîna mișcată pe verticală, un gest pe care nu l-am prea văzut de mult. Apoi am luat autobuzul, împreună cu un grup masiv de chinezi și ... către aeroport!

Se spune că aeroportul din Pisa e cel mai important din Toscana dar nu mi s-a părut mai mare ca cel din Florența. Am găsit repede compania de autobuze, Terravision, cum ieși din aeroport la dreapta, era marcat bine. Mi-am luat bilet, dar nu mai erau locuri la primul, doar la unul care pleca abia peste o oră jumate, așa că aveam suficient timp la dispoziție să stau, să mănînc, să mă liniștesc, ceea ce am și făcut. Era pe la vreo șase seara, eu eram ars de soare și flămînd ca un lup. Am mîncat cîteva felii de pizza, o lasagna (la prețuri de aeroport), am luat cîteva ape, am stat la o cîteva mese. M-am mai uitat la oameni, am intrat și într-o librărie și într-un chioșc de ziare. O fată m-a întrebat cum poate să ajungă la Lucca și i-am arătat un semn către un autobuz care pleca către Lucca. A fost foarte fericită, mi-a zîmbit și m-a atins pe umăr cu mîna. Da, cam atît. :) Apoi am văzut autobuzul venind, dar nu știam dacă ăsta e sau nu, poate următorul? M-am întors, dar fata de la ghișeu m-a văzut, i-am arătat biletul, i-au anunțat prin walkie talkie pe cei care verificau biletele, m-am întors și am urcat. Am întrebat pe cineva dacă mă pot așeza, n-a înțeles sau s-a făcut că nu înțelege (era italian) apoi mi-am amintit că se spune: "Posso?", și atunci el a zis: "Prego!" și i-am răspuns cu un "Grazie!". În jurul nostru erau un grup de adolescenți sau studenți americani care vorbeau tare cam tot drumul, gălăgioși, s-au jucat jocuri, pîn-au obosit. Am văzut mulți adolescenți americani blazați pe aici, nu știu ce căutau, poate doar să se laude apoi c-au vizitat. O fată a zis: "Oh, my God, I can't believe I'm gonna see Florence!". Mai că-mi venea să-i zic: nici mie! Drumul e fain, în lumina aia aurie, trece pe lîngă niște depozite și/sau firme, așa că nu are nimic special, nu au așa peisaje cum am văzut pe drumul spre Sienna. Pe drum m-am gîndit unde să merg să mănînc, oare aș mai găsi paste cu măsline verzi acolo unde am fost cu o zi înainte? Și m-am gîndit dacă ziua următoare să mai merg sau nu (din cauza trenurilor) la Lucca (pînă la urmă am fost, am relatat despre acea excursie aici).

Și astfel, o călătorie care se anunța simplă, pînă la mare și înapoi, s-a transformat într-una cu ocolișuri, cu schimburi de trenuri și un autobuz luat dintr-un aeroport. Dar a fost fain.