La Pisa

Cînd am coborît din tren, m-am îndreptat imediat către Campo dei Miracoli, urmînd cel mai scurt traseu de pe harta pe care am memorat-o în linii mari. Eram deja obișnuit cu arhitectura orașelor Toscanei, cu clădirile roz sau galbene, cu ferestrele cu storuri verzi, sau balcoanele lungi. Chiar și cu rîul Arno, care arăta la fel de oribil ca-n Florența, cu malurile sale abrupte, adormit dar ascunzînd în interior, latent, o forță, parcă așteptînd să se reverse cînd are chef, ca un taur înfuriat. M-a surprins locația unei biserici, pe malul stîng, parcă nu acela ar fi fost locul, ci ar fost cumva (stră)mutată acolo. Însă aveam timp să mă bucur de arhitectură la întoarcere, important era să ajung cît mai repede la Torre, să nu trebuiască să stau la cozi (mă săturasem de cozile de la muzeele din Florența), mai ales că era și sîmbătă. Și desigur, curiozitatea nestăvilită, pentru că... hei!, doar mă aflu pentru prima oară în viață în fața unui simbol arhitectonic al Italiei și al lumii! E impresionant să mergi pe străzi obișnuite și la un moment dat, dasupra acoperișurilor, ta-daa!!, turnul înclinat. Pentru un moment mi se părea că sînt într-un film sau în fața unei poze, apoi îmi ziceam, nu-nu, e real totuși, apoi după cîțiva pași parcă tot nu realizam apoi îmi ziceam ba da!, și tot așa pîn-am ajuns în Piața Miracolelor. Și chiar că părea miraculos. Turnul îmi atrăgea privirea ca un magnet.

Mi-am luat bilete de intrare pentru toate clădirile și am fost programat de tipa politicoasă de la casierie peste vreo oră. Nu știam exact cum se procedează. Cu un sfert de oră înainte, cu biletul pe care scria ora de intrare în mînă, treci pe la sala de bagaje, unde trebuia să-ți lași orice băgăjel pe care-l aveai asupra ta, chiar dacă era husa de la aparatul foto. În turn se merge în serii, au voie simultan dor un anumit număr de oameni (nu-mi mai amintesc exact cîți, vreo douăzeci și ceva parcă). M-am așezat la rînd, în fața intrării. Un membru al personalului de pază ne verifica să nu avem nici un excedent de bagaje și era nemulțumit cînd o persoană avea fie și o poșetă în plus, sfătuind-o categoric s-o ducă la bagaje. Am așteptat să coboare tura precedentă și cînd au sosit chiar i-am invidiat puțin. Desigur că experiența urcatului te schimbă, mi-am spus. Apoi a venit rîndul grupei noastre să intrăm. Ghidul asignat nouă, un italian, cuadragenar, oacheș, cu trăsături fine, îmbrăcat la costum, da' cu un aer tipic de italian - un pic șmecher și parcă bășcălios, dar era de fapt politicos, (derutant, nu?) ne-a făcut semn să ne așezăm pe băncile de jur împrejur. Ne-a întrebat dacă vorbește cineva italiană să ridice mîna, noi ne-am uitat unii la alții și am rîs (nimeni nu vorbea) și atunci a spus Ok, atunci engleză? și toți am ridicat mîna și el a spus Ok, am să încep prin a vă face un scurt istoric. A vorbit cam cinci minute dar n-am prea înțeles fiindcă vocea lui reverbera cu ecoul interiorului turnului (care e gol pe dinăuntru). Am făcut poze din interior de jos în sus, se văd doar contragreutățile de pe margine. Apoi ne-a făcut semn să-l urmăm și am început urcușul. Am urcat în multe structuri înalte din Toscana, aveam deja o oarecare experiență (și aveam să mai urc). Cu condiția fizică însă, în special rezistența, n-am stat niciodată bine. Răsuflam greu, gura mi-era uscată-uscată, gambele parcă mă înțepau. Dar am continuat să urc pe treptele circulare, mă mai opream cîteva secunde, apoi continuam. La un moment dat treptele de piatră s-au făcut și mai înguste și parcă mergeam în interiorul unei cochilii. Cînd am ajuns am avut mai mult un sentiment de ușurare decît de bucurie. Panorama nu e extraordinară, e doar un oraș care pare calm, cu blocuri cu acoperișuri de țiglă. Nu știu ce vechime au, poate secolul 19, poate refăcute după bumbardamentele din al doilea război. În depărtare, spre Est, niște munți iar spre Vest totul e plat. În jos se vede gazonul, pe care oamenii n-au voie. Am făcut cît de multe poze am putut în acel interval de timp. Cam asta a fost.

Apoi m-am mai învîrit primprejur și am fotografiat turnul din toate pozițiile. Pozele din Pisa au ieșit foarte fain, cu compactul meu vechi de șapte virgulă unui megapixeli și vechi de șapte ani. A, tot voiam să-mi fac și eu măcar o poză și mi-am pus aparatul de marginea unui gard să se declanșeze peste cîteva secunde, dar tot nu-mi plăcea cum ieșeam. Și atunci s-a întîmplat ceva deosebit. Miraculos. Era acolo un cuplu de vreo cincizeci și ceva de ani care m-a observat că mă chinui și m-a întrebat dac-aș vrea să-mi facă ei o poză. Wow, of course, sure, thank you very much! Nu-mi venea să cred. Și astfel, am și eu o poză cu mine, cu turnul întreg în spate. Ca să vezi, nu? Oamenii!...

Am intrat în catedrală, foarte luminoasă, mi-au plăcut în mod deosebit picturile din față și cele latarele, mari, precum și amvonul. Fresca din față seamănă cu una ortodoxă, probabil multă vreme după marea schismă se picta încă la fel. Sus, rămășițe de dungi, ca la Sienna. Am intrat și la Camposanto și mi-a părut rău de frescele alea care stăteau în aer liber, parcă au cheltuit toți banii cu renovarea turnului și nu le-au mai rămas pentru refacerea acestei clădiri, deși acum mă gîndesc că poate, în fond, e important să se păstreze aerul acela de vechi ca atunci cînd s-a construit, doar n-o să  pună termopane, nu?

Încă puțin despre fotografii și kitch. Era o nuntă de japonezi acolo. No comment. Apoi miile de oameni care se pozau sprijinind turnul de la distanță cu mîinile. Sau măsurînd turnul între mîinile deschise larg. Am văzut și femei pozînd cu fundul sprijinînd turnul. De ce? Și mă întrebam de cînd fac oamenii gesturile astea. Poate chiar ajută să țină turnul în picioare, mai știi?

M-am dezlipit cu greu de Piața Miracolelor. Voiam să plec să mănînc și să mai văd cîte ceva din oraș, dar era așa frumos acolo! Mii, poate zeci de mii de turiști. Fete făcînd plajă pe gazon. Ce viață! E extraordinar să vezi turnul stînd așa, oblic, ieșind înclinat din gazon. Ca o jucărie foarte detaliat lucrată. Formidabil! Formidabil!

Am plecat să colind străzile. După calmul cu care se plimbau turiștii, mulți dintre ei familiști, cu cărucioare cu copii, cred că nu greșesc cînd spun că nu puțini au ales să-ți petreacă concediul aici, sau să-și stabilească tabăra de bază aici, cum am făcut eu cu Florența, și cred că înțeleg de ce. O atmosferă care îmbie la tihnă, și fără aglomerație. Am vizitat cîteva piețe. Țin minte Piazza Dante, cu gazon și palmieri. Unele piețe serveau parcă drept parcare pentru mașini, altele nu aveau nici un pom, ca Piazza dei Cavalieri, care însă e înconjurată de clădiri interesante. Am văzut și o piață agro, situată într-un scuar. Văzut din turn, orașul nu pare cine știe ce. OK, centrul istoric e destul de mic și există numeroase clădiri noi de blocuri construite după al doilea război (Pisa a fost puternic bombardată atunci). Orașul are cîteva artere al căror farmec tipic orașelor Italiei se revarsă din plin. Pietonale acoperite ca-n Paris pe Rue de Rivoli. Din acestea care pleacă străduțe înguste, pietruite, care țineau răcoroare și în care timpul parcă s-a oprit acum cîteva secole. Exact pe una din aceste străduțe am intrat căutînd un loc să mănînc, poate mai ieftin și mai autentic, după cum se spunea pe forumurile și în ghidurile turistice că trebuie procedat în Italia. Am găsit o trattoria. Avea ca oaspeți la o masă mare o familie de italieni și ceea ce m-a atras a fost atmosfera. Atmosfera e foarte importantă pentru mine, cred c-ați observat. Patronul era negru (sau cred că era patronul, dacă nu ceva șef), chelnerii italieni, politicoși. Însă mîncarea servită nu m-a prea înnebunit - pastele de exemplu nu erau prea bine îmbibate în sos, așa cum îmi place mie, aduceau mai mult cu cele care se găseau la noi acum vreo cinșpe ani, cînd în România pastele erau încă în plină tranziție de la starea de macaroane, zbătîndu-se cu greu să-și găsească identitatea culinară în mentalul național, copiindu-le vag pe cele italiene, ca niște forme tot încercînd să-și găsească fondul. Mă gîndesc că poate că n-am nimerit eu ca lumea, recunosc că nu mă pricep. Însă per ansamblu m-am simțit bine.

Și cam asta a fost. Nimic spectaculos, nici comic sau de povestit cu prietenarii pe la terase. În fond mă aflam în concediu și veneam după perioade de tras tare la servici, nu voiam senzații tari. Doar să mă îmbib cu atmosfera italiană. Și cred c-am reușit să mă relaxez. Sper. Oricum, vreau să mai merg și anul acesta în Italia.