luni, 30 martie 2015

Fosta (?)

Nu am rămas prieten cu nici una din fostele mele prietene. Nu mai corespondez cu ele nici prin email nici pe rețelele de socializare unde, dacă cumva mă mai contactează, le dau reject la cereri sau chiar le blochez fără să mai stau pe gînduri. Le-am șters chiar și numărul de celular. Fiecare "fostă" reprezintă un eșec sau o pierdere de timp la care prefer să nu mă gîndesc, fie c-a fost din vina mea fie din a ei fie ... nici eu nu mai știu din a cui. Unii spun că asta nu e bine, că trebuie să-ți asimilezi pierderile, că nu e politicos să te rupi așa brusc, în fond fiecare fostă face parte din trecutul tău. Ei da, toatea astea sînt frumoase, le spun eu, nimic de zis dar eu unul prefer să mă dezbar anumite lucruri din trecut. Sînt convins că pot trăi bine-mersi și fără un astfel de trecut, pe care-l pot arunca pur și simplu peste bord. Și nici nu mai sînt îndrăgostit de nici una dintre ele. Cu o excepție.

Situația e total diferită cînd e vorba de prima mea prietenă, din vremea liceului (da, am început devreme, și se părea că voi avea o viață amoroasă tumultoasă, dar cumva am pierdut undeva pe parcurs acest spirit aventurier). Nu am timp aici să povestesc tot, simt că s-ar întinde ca relatare proustiană, trec repede peste detalii, doar că ne-am despărțit cam înainte terminarea liceului și am mai fost din nou prieteni, din anul trei la Universitate. Apoi, cînd am terminat facultatea, nu știu ce s-a întîmplat. Ea voia să se mărite atunci, imediat, iar eu, ăh, îmi căutam de lucru, voiam să realizez ceva deosebit înainte, deși nu prea știam nici eu exact ce. Ea a fost cea care a început într-un fel. Nu mai îmi răspundea la telefon, nici la ușă cînd o vizitam. N-a fost o despărțire propriu-zisă. Au urmat doi ani, doi ani pierduți din viața mea din care nu-mi prea mai amintesc nimic decît servici, stînd cu ochii-n monitor și drumul la și spre servici. Dar continuam s-o iubesc și mintea-mi era mereu ocupată cu imaginea ei. Speram că se va întoarce la mine odată, cînd i-o trece. Dar nu numai că nu i-a trecut, dar am aflat că s-a măritat. A fost un șoc, mai ales felul cum am aflat-o. Cînd i-am văzut inelul, oh, am întrebat-o Te-ai măritat? și apoi am mai avut prezența de spirit să-i mai spun Felicitări. Bine că n-am leșinat. Îmi amintesc că era o zi caldă de septembrie (15 septembrie mai exact) și ieșind pe poarta firmei unde lucram, soarele-mi bătea în cap, cap care începea să-mi țiuie și atmosfera din jur îmi părea ca un coșmar post-apocaliptic, în plină zi. Îmi venea să mor, știu că-i un clișeu dar asta era ce simțeam. Am făcut rost de numărul ei de telefon, mi-am cumpărat celular expres pentru asta, (așa mi-am luat primul celular, un Nokia) am sunat-o de cîteva ori și m-am făcut de rîs invitînd-o în oraș, dar nu-mi păsa, eram disperat. Mi-a răspuns cu cîteva replici dure, spuse pe un ton atît de natural, pe fiecare resimțindu-le direct în plex: am fost a ta, ce-ai așteptat? și gata, s-a terminat! sau găsește-ți și tu o prietenă, ce, vrei să-ți găsesc eu? sau: așa cum ai trăit pîn-acum fără mine, așa o să trăiești și de-acum încolo. Și altele. Parcă am și ridicat glasul unul la altul, nu mai știu exact, a trecut destul de mult de atunci. Eram la pămînt și am rămas așa mult timp, cîteva luni bune. Doamne, cînd mă gîndesc! De atunci n-am mai văzut-o, doar i s-a părut însă c-o văd de cîteva ori prin Centru, m-am întors de fiecare dată să mă asigur, dar nu era ea. Poate o dată, pe Alba Iulia, în aglomerația de bîlci dintr-un weekend, în vara anului următor, mi s-a părut c-o văd, mi-am întors capul, dar și eu eram de mînă cu o altă fată... Cine știe, ea o fi fost? Poate n-o să știu niciodată.

În toți acești ani care-au trecut m-am mai gîndit la ea, așa, cam o dată pe lună, uneori cu drag, alteori cu mai puțin drag, dar doar atît. Chiar am crezut că m-am vindecat. Însă acum o săptămînă am primit o cerere de conectare pe Facebook (și asta chiar cînd mă gîndeam serios să-mi dezactivez contul). Era ea. La început nu prea am acordat importanță faptului, am dat accept și gata, însă treptat dar sigur, inconștient, amintirile au început să-mi inunde sufletul, vorba cîntecului. Mi-a trimis apoi niște mesaje (pe unde mai umblu), la care n-am răspuns (încă). Nu știu de ce și nu știu cum. Cred că mi-e frică, deși nu-mi pot explica de ce. Dar știu că trebuie s-o fac. A postat poze cu copilul ei (are un băiețel) precum și poze de la o petrecere dansantă de la un restaurant din suburbia Timișoarei, unde locuiește. Așa că în ultima săptămînă am avut parte doar de reverii. Cum ar fi fost să fi avut viața noastră împreună? Aș fi dus-o la Paris, am fi mers la Veneția? Sau, altfel de gînduri absurde: cum ar fi să stăm din nou, acum, după atîția ani, amîndoi, pe bancă în Rozelor (dar oare ce să vorbim? în nici un caz planuri de viitor) sau să mergem la o pizzerie (păcat că 3+1 din Maria unde mergeam noi nu mai există), sau pe o bancă pe malul Begăi. Nu știu nici dacă m-ar lăsa s-o îmbrățișez. De fapt poate nici n-o să vrea să ne întîlnim, ar fi mai simplu, eu unul n-o să-i propun. Mi-ar plăcea s-o îmbrățișez și s-o sărut (măcar) pe obraji, pe mîinile ei cu degete lungi și fine, ori s-o mîngîi, ori să-i așez o șuviță peeste ureche. Oh, nu m-ar lăsa, categoric nu! Ea e foarte conservativă. Ei, doar nu mai sînt îndrăgostit, ce naiba! Nu? Poate că ce-mi lipsește de fapt este the closure, ca-n episodul ăla din Northern Exposure, în care Joel și Maggie stau la terasa aia înghețată încercînd să recreeze scena finală. Ori poate că de fapt am fost tot timpul îndrăgostit de ea în toți anii aceștia care-au trecut și pozele ei de pe Facebook mi-au declanșat, mi-au trezit sentimentele latente... Oh, nu știu, nu știu...

Niciun comentariu: