Ado în oglindă

Luna aceasta am atins iată și vîrsta asta pe care nu-mi vine să cred c-o am. Uneori mă întreb dacă nu cumva visez și dintr-un moment în altul aștept să mă trezesc și să am ... nu mai știu exact cînd mi s-a oprit ceasul, probabil cînd am terminat facultatea și am început să lucrez, sau în ecartul dintre joburi de acum o duzină de ani. Nici nu arăt și nici nu mă comport și în general nu sînt cum mă gîndeam c-am să fiu cînd eram copil sau mai tîrziu în facultă ori în primii ani de carieră, în care tot așteptam ca ceva să se întîmple, nu știu ce, ceva extraordinar, ceva care însă n-a mai venit. În interior mă simt tot ca un adolescent, deși în societate încerc să ascund asta, ca de exemplu faptul că luna trecută mi-am cumpărat două mașinuțe de fier la scara 1:24 sau că îmi place să citesc benzi desenate și că ascult muzică pop și sînt extrem de fascinat de diorame de trenulețe. Nu doar că nu sînt însurat, și că nici n-am copii și cred că lumea consideră că la vîrsta mea asta e grav, dar sînt și timid cu fetele care-mi plac, nu am un job extraordinar, nu mă prea omor cu munca. Nu sînt manager ca majoritatea foștilor mei colegi și n-am nici o ambiție în privința asta, stau tot la două camere într-un bloc comunist și nu vreau să stau la casă, nu privesc cu ochi buni obsesia concitadinilor mei care vor să stea la case. Din partea mea toți țărănoii să se mute la case repede și cît mai departe de Timișoara și să lase orașul pentru oameni civilizați. Nu cîștig rău pentru zona asta, nu degeaba-mi fut creieru' zi de zi la servici, și nu suficient pentru a-mi lua ceva mare, gen apartament mai mare sau mașină (nu că mi-ar lipsi). Cum spunea Pip în la finalul Marilor Speranțe: lucrez destul de mult ca să am un trai decent. Nu am nicio ambiție să mă depășesc. N-am citit așa de mult (trebuia să fi citit pînă acum vreo trei mii de cărți - nu-s sigur c-am atins nici o treime din atît) așa că nici cult nu sînt, nici de călătorit n-am călătorit, decît în Franța și acolo mai ales prin Paris. Am probleme de concentrare din cauză că visez cu ochii deschiși. Asta mi se întîmplă și cînd citesc o carte de exemplu, atenția fiind-mi deturnată de dezvoltări ulterioare a acțiunii iar unele simboluri pe care le întîlnesc acționează asupra minții mele ca madlena lui Proust. Am și probleme de comunicare, cred că din cauză că oamenii cu care discut nu se pot concentra la o conversație și atunci nici eu nu mai sînt interesat dacă au înțeles ce vreau să le spun sau nu. Lucrez într-un mediu total anti-intelectual, anti-artistic, anti-viață (robotizat). N-am văzut niciodată pe nici unul din colegii mei la Cărturești de exemplu, însă pe plan personal sînt mai "realizați" ca mine. Proști dar fericiți, idealul manipulării sociale. Nu mă îmbrac la sacou, deși am vreo două, e drept că la servici n-aș avea unde să-l port, nu mă duc prin baruri sau cluburi, cum visam cînd eram ado, iar terasele din oraș le disprețuiesc. Viața mea e împărțită între servici (unde mă cam simt ca la școală: rapoarte pe care trebuie să le dau și să scriu, etc.) și casă. Acasă mă simt prea obosit ca să mai fac și altceva, nu înțeleg cum Dumnezeu alții mai pot să mai dezvolte o pasiune (poate apelează la iarbă sau au fizicul mai puternic). După ce m-a lovit boala la sfîrșitul anului trecut, m-am mutat la ai mei și în prima parte a anului acesta am ținut un regim alimentar extrem de dur (acum sînt bine; adică ultima oară cînd mi-am făcut analizele, în iunie, eram bine). Anul ăsta mi-au apărut mai multe fire de păr alb ca niciodată. Cînd mă uitam în oglindă la început credeam că sînt fire de păr blond (am fost foarte blond în copilărie) și m-am bucurat, apoi dîndu-mi mîna prin păr am văzut că-n interior începea să încărunțească. Asta se întîmplă tuturor colegilor mei de fapt, și celor mult mai tineri ca mine. Părul continuă să-mi cadă și privirea mi-a slăbit. Cei de vîrsta mea arată toți rablagiți rău, șifonați ca niște rufe scoase de la centrifugă. Mulți din cei mai tineri ca mine arată mai rău. Nimeni nu-mi dă vîrsta asta. În ciuda a toate astea, nu mă simt chiar prost. Nu știu unde mă îndrept și nu văd nici o ieșire din șablonul sau poate mai exact spirala asta, dar asta mi-e viața. Chiar dacă n-am făcut nimic, trăiesc prin cărțile pe care le citesc, prin filmele pe care le văd. Da, în peștera lui Platon. Mă simt uneori ca într-un uriaș clopot de sticlă care include orașul, ca într-o poză cu o colonie spațială pe care-am văzut-o odată într-o revistă SF, despărțit de viața exterioară, adevărată. Am eu niște planuri, deziderate, pe care însă nu reușesc să le pun în aplicare. Probabil îmi lipsește ambiția și încrederea în mine însumi. Nu cred în relațiile cauzale. Adică dacă știi cauza nu înseamnă că ai și soluția. Cu alte cuvinte cred că se poate rezolva o problemă fără a-i știi exact cauza. Cumva se poate. Dar nu dețin cheia, know-how-ul. Am citit și cărți de spiritualitate, de la ezoterism la Deepak Chopra, dar cred că singurul lucru să-i zic cîștigat e că n-am luat-o razna și m-am ținut pe linia de plutire. De fapt poate că în viață trebuie s-o iei razna uneori, să te pierzi ca să te poți regăsi, nu știu unde-am citit asta sau dac-am citit-o undeva. De fapt, într-un fel sînt un rătăcit, mă aflu într-un punct mort al traficului, într-o mlaștină la marginea unui fluviu și privesc la vapoare, un naufragiat al vieții, visînd încă la voiaje îndepărtate, ca un adolescent.

Insula pustie

Mi-am pus și eu, deseori, întrebarea: ce cărți aș lua în primul rînd cu mine pe-o insulă pustie, cărți pe care le-am citit și mi-au plăcut sau cărți pe care aș vrea să le citesc dar încă n-am apucat sau dacă și-și, în ce proporție? Am observat că toți cei cărora li s-a pus întrebarea asta, prin diverse interviuri, au ales prima variantă. Însă există atît de multe cărți pe care-aș vrea să le citesc, tone, încît mi se pare că ne aflăm pe un munte de comori literare, unele pe care le știm și altele pe care nu le putem descoperi fiindcă n-avem timp, preferînd în loc de asta să ne uităm la teleu, sau să frunzărim Net-ul. Așa cum coralii crează o insulă, am putea crea o insulă numai cu cărți. Sau am putea-o umple cu cărți. E incredibil cît de puțin apuc să citesc într-un an, asta în condițiile în care sînt plecat de acasă (doar?) nouă ore pe zi, însă pe de altă parte e drept că nici măcar n-am viață de familie. Sînt un mare-mare loser. Nu știu nici cînd și nici dacă am s-apuc să citesc ceea ce aș vrea. Nu, nu-mi fac planuri exacte de citit, nici liste pe goodreads, am destule planuri la servici și-n plus asta m-ar face să mă simt ca la școală, ceea ce ar strica tot farmecul. Așa că... oh, nu știu. Cred c-aș lua cu mine o mulțime de cărți, atît cele preferate cît și din cele pe care intuiesc că aș cam vrea să le citesc odată și-odată, mai mult din acestea din urmă, fiindcă am totuși speranțe mari. Dar mă mai gîndesc și la cum aș putea ține pasul și cu ceea ce apare între timp. De fapt poate că ăsta-i și șpilu' cu întrebarea asta, dorința asta de auto-izolare aflată în fiecare din noi. Ne declarăm depășiți și atunci dorim să ne retragem undeva. Ce-ar fi dacă nu s-ar mai crea opere noi și omenirea ar trebui să trăiască doar din ceea ce s-a creat în trecut? Să zicem că ar fi un cataclism cosmic, undeva, care ar radia pe Pămînt și care-ar face ca oamenii să devină sterili din punct de vedere artistic? Ar fi o asta o mare pierdere, sau am putea trăi bine-mersi, avînd astfel prilejul de a ne redescoperi comorile din trecut, și nu neapărat doar din trecutul îndepărtat (au contraire!), pe care, în viteza în care trăim, l-am ignorat? Dacă e adevărată ideea că creativitatea nu e originală, ci totul ține de influențe, de mimetism, cum spun unii, atunci am putea foarte bine să citim de exemplu doar ceea ce s-a scris pînă acum. Măcar pentru un an sau doi, pînă trece cataclismul. Pînă ne reîncărcăm bateriile. Deși nu cred că asta (retragerea pe o insulă) ar fi neapărat o opțiune temporară, nu? Poate deveni o opțiune de viață. De ce nu? Cu timpul, obosim să luptăm cu relele din societate, cu prostia umană și dacă lucrurile continuă tot așa, dacă societatea continuă să involueze, izolarea poate deveni cu timpul dezirabilă. M-a întrebat odată o prietenă (de fapt o potențială prietenă, fiindcă pîn' la urmă n-a ieșit nimic) "ce ți-au făcut oamenii?". Eram la a doua sau a treia întîlnire și tocmai îi spuneam despre oamenii pe care-i cunosc și pe care i-am cunoscut și mi-am dat seama că devenisem peste măsură de defensiv cînd aduceam vorba de ei. De parcă rolul societății e să te împingă-n jos, cu capul sub apă. Ok, știu ce poate face un colectiv de oameni, la NASA de exemplu, care au trimis oameni în spațiu și așa mai departe. Dar eu nu lucrez la NASA. Și peste tot unde-am lucrat am întîlnit oameni ... cum să spun, nu proști (deși majoritatea erau și sînt imbecili), dar parcă hipnotizați de media și de consum și de posesia de obiecte. Poate și eu arăt așa, de departe. În fond, la servici nu-ți exprimi adevăratul eu, de asta și evit cu strășnicie să-mi etalez pasiunile. Doamne ferește! Profilul de FB este share-uit doar cu cîțiva prieteni. Nu știu cum pot unii să-și facă sute de prieteni. Odată mi-am făcut public contul de Twitter și i l-am share-uit cuiva în care credeam că am încredere, dar nu m-am mai simțit în siguranță după aia, tot felul de comentarii care nu mă făceau să mă simt bine. Și totuși nu mi-ar plăcea să stau într-o suburbie-dormitor, cu vecini multinaționali ambițioși și goliți de spirit și obosiți cronic. Îmi place să văd oameni pe stradă, oameni civilizați. Din păcate nu prea văd civilizație, nu în ultimul timp, iar speranțele într-o îndreptare a lucrurilor scad pe zi ce trece. OK. De fapt nu cred că mi-ar plăcea să stau chiar pe o insulă pustie ci mai degrabă, undeva la malul mării sau pe o insulă populată, mai aproape de civilizație. Să am cîțiva vecini, să merg la piață, să conduc o camionetă, fie ea și rablagită, de fapt cu cît mai rablagită cu atît mai bine, mi-aș lua un cîine, aș cultiva plante, fructe, legume, și preferabil mi-aș dori să am acces la Internet. De căsătorie nu cred c-o să fie vorba vreodată, dacă n-a fost pînă acum, și nici nu mai sper, așa că ce pierdere ar fi? Poate-aș avea timp să scriu, și aș putea trăi din scris, și mi-aș putea împlini visul. Dacă nu, măcar m-aș odihni, aș medita, și m-aș duce o dată pe an la Paris. E un plan de pensie? Nu, și dac-aș avea bani cred c-aș pleca imediat.

Angst închis

Deși pînă atunci aici în țară îi vedeai planînd alandala prin viață, ca niște frunze purtate de vînt, odată ajunși dincolo își fac automat planuri. Deodată, totul li se pare clar, propria lor viziune asupra ceea ce au de făcut se limpezește. Lucrează, își fac o casă, își iau mașină, totul se învîrte în jurul banilor și carierei, dar, mă rog, e și asta ceva. La mine a fost altfel. Eu mă simțeam și mai rătăcit ca aici, nu știam ce-i cu agitația din jurul meu, parcă totul se mișca pe fast-forward, deși oamenii erau mai relaxați, nu știam de ce sînt atît de multe lucruri extra-servici pe care trebuie să le rezolv, de ce pierd atît de mult timp chiar cu cele mai mărunte lucruri (cumpărături, navetă, ambuteiaje, facturi), de ce nu mai am timp să citesc. Noaptea adormeam greu, stînd pînă tîrziu în întuneric uitîndu-mă pe geam la blocurile cu mii de luminițe din Défense. Aveam trac de fiecare dată cînd mergeam la servici. Totul mi-era străin, chiar și sunetele mașinilor. (Nu ținutul e străin, călătorul e străin, spunea Robert Louis Stevenson.) Vedeam oameni civilizați în jurul meu, în metro, în autobuz, pe stradă, dar nu aveam cum să comunic cu ei, îi vedeam pe fiecare în lumea sa, ca înconjurat de o bulă străvezie. Odată, într-o seară, într-una din lungile mele plimbări, mă aflam pe Blvd. Saint Germain și am trecut pe lîngă o vitrină și apoi mi s-a părut că nu-mi văd reflexia. Am mers mai departe vreo duzină de pași, dar treceam pe lîngă o clădire de beton, fără vitrine, și m-a cuprins așa un fel de nerăbdare și curiozitate amestecată cu panică, mă gîndeam, poate eram un vampir, poate am murit și eram de fapt o fantomă. Așa că m-am întors. Sper că nu m-a observat nimeni cînd mă priveam în reflexie. Dacă ne-am putea vedea în trecut ca într-un film, mi-aș dori să văd scena asta de undeva, s-o derulez. Poate-aș înțelege mai bine ce am simțit atunci. Nu mi s-a părut că arăt diferit de băștinași. Mă încadram în peisaj perfect. (Asta s-a întîmplat vis-à-vis de 'Musée des lettres et manuscrits'.) Singurele momente faine le trăiam în serile de week-end cînd reușeam să mă simt un pic mai degajat și să simt Parisul mai familiar. Atunci mi-am făcut și unele cunoștințe, să le spun prieteni. Ce ușor intră în discuție acolo oamenii cu tine! Femei și nu numai, oameni de toate vîrstele. Evident că întotdeauna alții erau cei care intrau în vorbă cu mine. În Timișoara nu te bagă nimeni în seamă, aici se pleacă de la prezumția că orice necunoscut singuratic este potențial periculos (și eu am impresia asta, aici; poate așa este în general peste tot), acolo însă parcă e considerat interesant. În fine. Abia însă după ce m-am reîntors în țară am început să-mi fac și eu planuri. Aveam un servici, abia acum realizam asta, cît-de-cît stabil, plătit destul de bine, deși tot rămîneam fără bani la sfîrșitul lunii deoarece îi cheltuiam copios pe cărți (comandate de pe Amazon), reviste, dvd-uri și pe călătorii în străinătate, mi-am luat un apartament în rate, l-am pus la punct (tot în rate), aveam și doi-trei colegi cu care ieșeam prin oraș și încercam să atragem în cercul nostru și pe alții (n-am reușit) și cu care mergeam prin cluburi de noapte, am început să ies cu cîteva fete, deși nimic de durată, cum plănuiam de fiecare dată la începutul unei relații. Nu realizam că pierd de fapt timpul. Apoi totul a devenit nebulos, odată cu goana timpului, prietenii au plecat în Vest și alții noi nu mi-am putut face printre yupiștii ahtiați de case și gadgeturi și cu creierul golit. Și acest angst îl regăsesc iată, acum, aici. Și ce fac? Mă plimb prin acest mean old town și tot simt mă simt la fel ca atunci. Mă plimb și prin locurile unde-am copilărit cu gîndul să mă reconectez cu ceva pierdut, dar în afară de un fel de nostalgie și de un sentiment al ratării nu rămîn cu nimic. Cercul s-a închis în jurul meu. Timpul m-a prins în capcană.

Complexe lingvistice

Este într-adevăr engleza o limbă mai flexibilă, s-a dezvoltat mai mult de-a lungul timpului, a devenit mai bogată din cauza folosirii ei la scară universală și a multitudinii de afluențe, sau e doar o părere, o impresie a mea, falsă? Asta e o întrebare pe care mi-o pun uneori, cînd văd ușurința cu care se exprimă scriitorii de limbă engleză. În ultimul timp, din cauză că-n general cărțile care mă interesează nu le găsesc și în traducere și în plus toate site-urile românești sînt ultra-catastrofal de proaste, citesc mai mult în engleză decît în română. A, și în franceză, desigur. Și de fiecare dată cînd încerc să traduc mental ceva din engleză, caut mai degrabă echivalentul în franceză, unde parcă sună mai bine. La fel de ciudat e cînd vezi cîte cuvinte seamănă în franceză și engleză! Totuși există cuvinte, expresii care-mi par intraductibile (outdoorsy, care mă obsedează) pierzîndu-și un pic din sens prin traducere. Din nou mă întreb, nu cumva asta-i părerea mea, vina mea de fapt, fiindcă nu găsesc cuvîntul corespondent, le mot juste în română. Engleza, cu multele ei verbe cu particulă adverbială, cu multele ei cuvinte compuse, îmi pare totuși mai naturală, mai fluidă. Construcțiile ei gramaticale îmi par că se mulează pe o arhitectură mai simplă, dar în același timp mai flexibilă. Evit de fiecare dată englezismele, am văzut ce caraghioasă era o colegă care le folosea pe scară largă, folosind desigur expresii luate din filme ("I mean, come on, guys!"). Dar trebuie să recunosc că unele expresii sună mai bine în engleză, sau, altfel spus, în română sună prozaic. Deși în fond am auzit destule englezisme și-n Franța (cool).

Apropo, deși sînt francofil, limba mea preferată e italiana. E atît de melodioasă! Cînd ascult piese în italiană, canțonete, festivalul de la San Remo, ah, simt că mă ung la inimă, deși nu înțeleg toate cuvintele, doar pe ici pe colo. Cînd îmi arunc o privire pe un text în italiană, îi remarc imediat muzicalitatea, iar textul parcă-l percep, îl înțeleg la un nivel subliminal, nu știu cum să spun, de parcă îl știu de undeva (altă viață?) și pare codificat cu un cod simplu, dar pe care momentan nu mi-l amintesc. Dac-aș avea timp aș învăța italiana. De fapt poate voi avea timp, dacă firma la care lucrez va da chix, cum tot zic unii că se va întîmpla, și voi ajunge în șomaj. În fond e singura limbă în care nu cred c-aș avea accent, și nu s-ar mai uita ciudat oamenii la mine în Occident dac-aș vorbi italiană. I-am spus că sînt din Italia unei vînzătoare surîzătoare de la BHV, care m-a întrebat din ce țară sînt (mi-am cumpărat un carnețel - notebook, vezi?, sună mai bine în engleză) (da, bine că nu m-a întrebat mai multe, m-am prefăcut grăbit și era aglomerație). Sînt convins că ar fi avut altă reacție dacă i-aș fi spus că-s român. Deși nu par român. Fizic, mă integrez bine în peisaj în Occident. În aeroporturile din România, lumea mi se adresează în engleză by default. În fine. M-am gîndit deseori să-mi creez o identitate falsă. Și să mă stabilesc în Occident, departe de țara asta (am ochit cîteva locuri, spot-uri). Și nu numai asta. Chiar și începînd de acum. Ce-ar fi să spun noilor cunoștințe că-s divorțat de exemplu? Avînd vîrsta mea și fiind neînsurat pe deasupra, îți poți atrage ușor oprobiul social. Așa că m-am gîndit c-ar suna mai bine.

À la rentrée

C'est la rentrée și ca-n fiecare an în perioada asta citesc cu nerăbdare pe site-urile franceze secțiunile dedicate cărților, downloadez reviste, ezit între a-mi cumpăra Lire-ul sau Le Magazine Littéraire, mă entuziasmez răsfoindu-le (nu citesc toate secțiunile, îmi place mai mult să le răsfoiesc și să citesc de ici-colo, fără o anume ordine) și mă gîndesc c-aș vrea să fiu acum în Franța (n-am fost niciodată în luna septembrie, de altfel nici în octombrie sau noiembrie, sînt trei luni care lipsesc din educația mea), să am cu cine discuta și împărtăși acest sentiment, să chibițez, să aștept decernarea premiilor literare, să mă duc la lansări de carte, la întîlniri cu scriitorii, etc. Să trăiesc pe viu același obicei care există în Franța de zeci și zeci de ani. Și asta-mi face de fiecare dată o și mai mare poftă de citit. Și atunci ce-mi rămîne de făcut? Îmi comand cărți de pe Net. De unde altundeva? Ce pot să-mi (mai) iau din librăriile de la noi? O scurtă răsfoire a siturilor editurilor din RO mă dezamăgește, la fel ca mersul prin librării, care poate deveni de-a dreptul deprimant, nu doar aici, în Timișoara, la marginea țării, unde civilizația e subțiată ca o felie semi-transparentă de cașcaval. (Banatul e un fel de deșert cultural, o Californie, însă fără Hollywood, desigur.) Cărți publicate doar fiindcă sînt traduse gratuit, sponsorizate de diverse instituții culturale, și promovate tot de ele. Un mod dubios de publicare, nu? Ei bine, aici asta-i norma. Nu mă mir că la noi nu se citește. Aiureli non narative, supra-împodobite cu cuvinte, adjective, adverbe, un amestec de vis și realitate, care nu duc nicăieri, eșuînd într-un cul-de-sac. Din motive financiare, nu-mi comand cărțile cu modul de livrare expres, astfel că-mi ajung atît de greu! Ultimele colete mi-au luat aproape trei săptămîni să-mi sosească, deși data poștei scrisă pe ele indica intrarea în țară cu mai bine de-o săptămînă în urmă. Însă ce să le mai zici? Unul dintre oficiile poștale din apropiere s-a desființat, iar cel la care merg a devenit desigur și mai aglomerat. Altceva: cărțile paperback tipărite în UK au o hîrtie de o așa proastă calitate! Scrie negru pe gri. Spre deosebire de cele din Franța, unde arată super, sau chiar din US, deși am văzut că și acolo tiparul poate avea probleme, însă măcar hîrtia e albă. Și iată-mă avînd cărțile lîngă mine, atît de multe, oh!, și încă trebuie să-mi mai comand un lot, am mai văzut ceva! "So many books, so little time". Am căutat pe Net să văd cine spunea asta: Frank Zappa. Și parcă citesc atît de greu! Autorilor preferați de exemplu le savurez fiecare paragraf. De-aș fi unul din acei idle rich aș sta toată ziua în Jardin de Luxembourg sau într-o cafenea, citind.

Acum 12 ani

Lucram într-o firmă situată într-un apartament al unui bloc aflat lîngă COȘ (Casa Oamenilor de Știință), aproape de Parcul Rozelor. O zonă liniștită, cu destul de puține figuri dubioase pe stradă, cu multă verdeață, într-o atmosferă provincială, deși aproape de centru. Pe aceeași scară mai erau: un dentist, un avocat, o firmă de turism și încă una care nu am aflat cu ce se ocupa. Nimic nu indica numele firmei la care lucram, dar cui îi păsa din moment ce clienții erau în State și în plus, salariul era "gri" (adică o parte legal, minim pe economie, iar cealaltă (pînă la 350$) mi-o dădea în mînă economista cînd venea pe la sediu). Oricum altceva mai bun nu găsisem. 2001 a fost cel mai prost an pentru job-uri din toată cariera mea. Firma la care lucram înainte a dat chix în luna mai și apoi am stat pe tușă în vara aia vreo trei luni. E drept că refuzasem pe atunci să mă înregimentez într-una din cele două corporații multinaționale care dominau piața muncii pe atunci în oraș și încă mai credeam că pot sta deoparte de ele. Cînd m-am angajat bănuiam (sau speram) că voi avea o oarecare libertate de expresie, puțină creativitate și un orar mai flexibil. Eram în total cinci oameni (cu tot cu mine) în două camere plus o bucătărie, plus o cămară cu cărți de la care avea cheie doar șeful echipei. Fostul asociat al firmei își luase tălpășița, am aflat, cu cîteva luni în urmă, și-și luase cu el și echipamentele de calcul, calculatoarele, plus imprimanta, telefonul. Patroana era o o tipă plecată de aici peste Ocean și care voia să-și facă milionul de $ după care să se poată retrage din afacerile astea (asta am aflat-o de la o cunoștință). Jobul nu s-a dovedit atît de OK pe cît părea inițial. Patroana era o acritură care ne ținea pînă seara tîrziu (din cauza diferenței de fus orar) ca să-i dăm raportul pentru fiecare lucru mărunt în parte. Aveam Internet abia de o săptămînă, și ăla cu țîrîita, doar cîteva ore pe zi, căci se deconta fiecare minut, la fel ca și fiecare telefon pe care-l dădeai. Am avut o criză existențială, mă gîndeam: uite ce-am ajuns, lucrez într-un apartament (înainte lucram la o firmă de peste 50 de oameni, făcusem team-building, etc), cu doi colegi încă studenți, fără nici o alternativă de a pleca altundeva, pe scurt: perspectivele erau absolut nule. În pauze mergeam cu team-leader-ul la cîte-un restaurant mai ieftin la marginea orașului (la capătul căii Șagului). Oricum, pentru mine, care lucrasem doi ani și mai bine într-o zonă destul de izolată a orașului asta reprezenta o variație mai mult decît binevenită, dar cam asta era tot. Începeam să-mi revizuiesc convingerile privind multinaționalele. Prietena mea de atunci... Eh, dar nu despre asta vreau să vorbesc aici, ci despre 9/11. În camere (să le spun birouri?) se vorbea mult și nu doar despre servici. Site-urile de știri nu aveau conținut video și nici nu erau actualizate în timp real ca azi. Așa că atunci cînd unul din colegi a zis că a primit un telefon de la soră-sa cum că un avion a intrat în World Trade Center-ul din New York am tratat evenimentul întîi ca pe-un simplu zvon, apoi ca pe un lucru mărunt, încă una din nebuniile care se întîmplă în State. Cînd a fost vorba și de celălalte avioane, am zis că sigur ceva nu-i în regulă, ori e o exagerare pe-undeva ori o farsă. Cînd șefa a anunțat că e blocată într-un aeroport în Canada și că nu are acces la Net, mi-am zis ce bine că putem pleca acasă mai devreme să ne uităm la CNN. Pe drum priveam oamenii, care păreau că n-au nici o treabă. N-or fi aflat? Oare o fi adevărat? Îmi amintesc că și-n 22 decembrie 89 în tramvai oamenii aveau aceeași figură, te făceai să te întrebi dacă chiar știau ce se întîmplă sau nu vor să știe sau sînt împotrivă sau sînt pur și simplu idioți? Evident că acasă tv-ul mergea și m-am uitat cu Mama cum blocurile se prăbușeau, lumea se surpa, realitatea parcă se scufunda, ca și viața mea, care părea și ea un mare moloz. Poate și asta a contribuit și la schimbarea job-ului (oricum, afacerile au rămas blocate mai bine de-o săptămînă după aia). Și cred că și la renunțarea la a mai emigra. Cam asta a fost.

Filme "de artă"

Pentru mine, filmele reprezintă entertainment, nu artă. Nu mă convinge deloc conceptul de "filme de artă". Cărțile însă, da, se pot încadra în ambele categorii. Asta nu înseamnă că găsesc entertainmentul un lucru neimportant, din contră, în societatea stresată și bolnavă în care trăim, care caută să te tragă-n jos, să te aducă la același numitor comun, un film te poate reconecta cu viața, te poate pune din nou pe șine. Însă filmele așa-zis "de artă" par că vor cu tot dinadinsul să te afunde. În primul rînd, nu-mi place că se concentrează mai mult asupra decorurilor, asupra scenografiei, de multe ori kistch-izată, edulcorată, sau asupra îmbrăcăminții decît asupra personajelor, care par doar manechine care vorbesc și se mișcă, țepene și înfofolite. Actorii se exprimă mai mult prin priviri lungi, hipnotice, prin tăceri îndelungate, fără să știi prea clar ce gîndesc personajele, deoarece voice-over-ul este interzis conform unei reguli idioate a scenaristicii moderne. (Îmi place voice-overul, am nevoie de voice-over!) Apoi apare suprapunerea asta între vis și realitate, totul e atît de ambiguu încît ajungi să nici nu mai știi unde de afli de fapt. Filmele de artă exploatează ad nauseam existențialismul. Personajele au de regulă coșmaruri. Ele nu muncesc sau au tangențe artistice, dar par totuși nu le lipsesc mijloacele de a trăi. De obicei omul este scos din context (nu merge la servici sau nu interacționează de nici un fel cu societatea), și e plasat într-un loc izolat, de exemplu o stațiune, sau într-o clădire izolată sau într-un loc nedeterminat unde e mult întuneric iar personajele se mișcă în încăperi întunecoase, ca niște umbre, încît abia le mai distingi. Oamenii nu au un trecut, eventual cîteva amintiri din fragedă copilărie prin scurte flash-back-uri, și nu ni se indică de ce au ajuns/decăzut în starea asta. Este fie tăcere, fie dialoguri teatrale, deși puțin cam abstracte pentru gustul meu, fie o muzică în cheie amenințătoare. Dragostea e văzută ca ceva dureros, ceea ce e nu doar nefiresc, dar și contra naturii. De fapt toate personajele principale au ceva masochist în ele, toate sînt fataliste. De regulă totul se termină cu o înfrîngere, și deseori cineva moare la final. Cred, sînt convins de fapt, că acest filme au un mesaj subliminal, inoculîndu-le spectatorilor că tot ce fac e zadarnic sau că oricum va ieși prost, așa că lăsați orice speranță cînd vă uitați la astfel de filme. Multe sînt filme europene, create ca un reacție/protest la cele americane, deși americanii au ajuns să-i copieze uneori pe europeni, crezînd că asta reprezintă de fapt artă.

Peisaj central în schimbare

Mă plimb des prin zona Centrală, prin Unirii și Libertății, în pauzele de prînz și uneori chiar și seara. Îmi place să mă uit la oameni, pe care-mi place să-i cred normali, nu stresatoizi materialiști ca la mine la servici. Cine știe, poate chiar există servicii normale cu oameni normali. Nu cunosc, dar sper că există.

În primul rînd, vreau să spun că m-a rănit dispariția librăriei Humanitas. Pentru mine, chiar era un reper, o bornă culturală, o oază, și cred că și pentru mulți alții. O știu de atîta timp în acel loc, încă din secolul trecut, mi-am cumpărat de atîtea ori cărți de la ei! La început, cînd eram student, îmi păreau atît de scumpe! Uneori doar intram înăuntru, răsfoiam cîteva și mă gîndeam să mai aștept pîn' la bursă. Cînd am rămas fără servici în 2001, îmi făceam planuri pentru cînd voi avea un job, și asta mă mîngîia. Avea tavanul de cărămidă, rămășiță a construcțiilor vechi de sute ani. Cînd eram stresat de la servici, și, grăbit fiind, treceam pe lîngă ea, automat mă simțeam mai bine, asigurat că există și oameni care citesc și care scriu, care au și alte preocupări în afară de supraviețuirea zilnică. Și acum, nu mai e. Arată ca o cameră goală cu geamuri. În interior se vede praful. Nici măcar rafturi nu mai sînt. Nici nu știu care a fost motivul și nici dacă se va deschide o alta, eventual în alt loc, în acest oraș de inculți și de yuppies cu creierul prăjit. Apropo, Timișoara se vrea capitală culturală europeană dar cred că i s-ar potrivi mai degrabă capitală europeană a inculturii. Acum doi ani s-a desființat librăria Noi, anul trecut Humanitas 2-ul, apoi Diverta din Libertății, anul ăsta a venit și rîndul librăriei Humanitas "Emil Cioran". Care urmează? Mi-e groază să mă gîndesc. Poate o să mă obișnuiesc, sau poate nu. Oricît de patetic sună, simt un gol în suflet cînd văd că nu mai e acolo, ca o persoană care a murit. De fapt toată strada Mercy s-a împuțit. E plină e yuppies futuți care ies în pauza de prînz la terase. De la distanță, pare cam ca-n Occident însă cum te apropii puțin le vezi figurile încruntate, ușor bășcălioase, și mereu cu un smartphone în mînă. În apropiere, strada Mărășești a devenit pietonală. Însă nu prea sînt localuri, nici magazine, nici nu e încadrată de pomi. Mai mult, pe trei sferturi din ea, în Vest, se află două spitale, așa că majoritatea pietonilor o reprezintă pacienți în halate care stau pe bănci și se uită la oameni. Instinctiv, îi ocolesc, cine știe de ce boli contagioase suferă. De cîteva ori pe an se organizează un tîrg de antichități sau de produse tradiționale sau naturiste. Sper că lucrurile vor progresa, să vedem ce produce liberalismul, imaginația. Deocamdată au apărut pomii în ghivece și cîteva terase. E un început.

Colegul

În facultate am fost colegi buni, destul de apropiați. N-aș spune chiar prieteni, pentru că eu unul n-am avut prieteni în studenție, și cred că nici el nu avea. Plus că eu nici n-am stat în Cămin, fiind din oraș. El venea din Sebeș, Alba, un oraș cu oameni cumsecade, harnici și bine-crescuți. Aveam destule lucruri în comun: pasiunea pentru cărți, pentru science fiction, muzică și benzi desenate. Era mai mult citit decît mine, avusese parte de o bibliotecă mai mare acasă - ai săi i-au pus la dispoziție una mai mare (bibliotecile publice erau destul de goale cînd eram noi copii). Se uita la mai multe filme decît mine - se ducea săptămînal la cîte-un film, pe cînd eu am fost cred doar de cîteva ori la cinematograf în toată facultatea. Bine, eu mă uitam și la filme la televizor. Citea  fără nici un complex de inferioritate cărți de aventuri, de la capă și spadă la romane de război, ceea ce pe mine nu mă pasionau, dar de asemenea și SF. Se considera războinic. Mi-a spus că unul din modelele lui în viață e un personaj din cărțile lui Sven Hassel, un aventurier fără scrupule, adaptabil la absolut orice. Își cumpăra fără nici un complex toate cărțile cu coperți colorate de aventuri care se găseau la tarabele din centru, și asta uneori chiar în detrimentul mîncării. Și le citea pe bandă rulantă. Îi plăceau colecțiile, avea toate numerele dintr-o colecție, nu concepea să piardă vreunul și făcea asta de cînd era mic, cu revistele de copii.

Apoi ne-am întîlnit într-o zi, imediat după terminarea facultății, cînd trebuia să ducem o adeverință la centrul militar zonal – cred că pentru foia de terminare a facultății. Doamne, ce teamă-mi era de armată! Spunea că se căsătorește. Știam că are o prietenă, o colegă de la aceeași facultate, mai mare cu un an ca noi, cu care era prieten de mai mulți ani, dar nu mi-a venit să cred - el, care poza în misogin, care se lăuda că nu se va căsători niciodată. Nu știam pe atunci că oamenii își pot schimba radical concepțiile. Mai tîrziu am aflat că asta se numește maturizare.

L-am întîlnit apoi, după vreun an, lucram la aceeași firmă cu el. Și atunci avea o cu totul altă atitudine față de cum îl știam. Foarte sociabil, vorbăreț, dezinvolt, zgomotos, expansiv, familiarizat cu viața. Într-o așa mare măsură încît îți era uneori greu să stai cu el în birou. Asculta muzică la boxe, povestea amintiri din complex, din copilărie. Căsătoria, serviciul au avut o așa mare influență asupra caracterului său sau au scos la suprafață talente sociale ascunse? Avea o poreclă, din Star Wars, deși n-am înțeles atunci de ce un personaj negativ. Mai tîrziu m-am gîndit că poate era o treabă gîndită. Știa, a înțeles sau a învățat că pentru a te descurca aici, într-o țară de șmecherași, trebuie să dai din gură, să dai din coate, să faci valuri, altfel n-ai ce mînca, cu tot cu facultatea pe care-ai făcut-o. Nu știam pe atunci treaba asta, nu eram deloc pregătit pentru viață. Nu m-am prea înțeles cu el, am avut și o discuție înainte de a pleca, i-am spus că nu-mi place amatorismul de acolo, că se pierd fișiere modificate, că e haos, că se stă prea mult la servici inutil, că trebuie venit și-n week-end-uri. Era o firmă în care oamenii se se simțeau bine, cred, dacă asta urmărești la un job cînd ești tînăr și vrei distracție. Erau zile în șir la rînd în care nu se lucra nimic, toată lumea jucîndu-se pe calculator în rețea. Se stătea și doișpe ore la servici, din care doar o oră era lucru, în rest joacă. Mi-a zis: acasă mergi să te antrenezi, la servici vii să joci. Inutil să spun că am căutat o altă firmă, concurentă, și nici n-am mai vrut să mai aud de ei.

Și timp de mai bine de-un an n-am mai auzit nimic de el. Însă am dat întîmplător de el așteptînd tramvaiul pe o bancă, într-o după-masă de vară, eu petrecîndu-mi concediile (și) atunci tot pe-acasă, plimbîndu-mă sau citind. Atunci am mai discutat, n-am mai așteptat tramvaiul, am luat-o pe jos, și parcă l-am regăsit pe acel coleg al meu pe care-l știam din facultă. Mi-a zis că la servici nu-i nici bine nici rău, dar îi place că se poate juca, că a fost în Germania cu firma, că nu i-a plăcut cum s-au purtat acolo nemții cu el. Nu mai știu ce-am povestit. Asta a fost ultima oară cînd l-am văzut. Era în anul 2000.

Viața mea a luat-o în altă direcție, perioada petrecută în Franța mi-a schimbat perspectivele și foștii colegi i-am pierdut. Peste trei ani, mergeam la bazin, și am dat peste un fost coleg, pe care l-am mai întrebat cum e pe la lucru, ce mai fac colegii, și mi-a zis că el, cel despre care vorbesc, a cîștigat la Loteria Vizelor și plecat în State. M-am cam mirat pentru că-mi amintesc că întotdeauna a vorbit negativ despre America și despre emigrare în general. O fi fost și această atitudine o chestie gîndită? În fond la servici nu-ți spui deloc planurile, dar  nici nu trebuie că pari că ai ceva de ascuns în același timp. Sau pur și simplu a fost o oportunitate pe care n-a vrut s-o piardă, deși, totuși, deja înscrierea la loterie spune multe. Un fost coleg de facultate, bun prieten cu el, și care mi-a fost și coleg aici la firma la care lucru acum, dar la alt departament mi-a spus că e în Chicago, dar că a pierdut legătura cu el, adică la un moment dat n-a mai răspuns la mail, lucruri care se întîmplă de fapt destul de des cu cei care pleacă în Vest. M-am întrebat de cîteva ori ce mai face. Uneori, cînd treceam prin Occident printr-un magazin de bd, mă gîndeam la el și mă întrebam: oare mai citește acolo, în State? Are colecții de filme, de cărți, comics-uri? Probabil că da.

Am dat de el, întîmplător, pe site-ul linkedin, un site serios, de relații profesionale. În fotografia de profil arăta puțin încruntat (în general oamenii arată joviali în pozele de servici). Am aflat că e manager de proiect la o firmă serioasă, de succes, în chiar centrul Chicago-ului (am căutat-o pe Net). Soția lui la fel. Nu știu de ce mi-a reținut atenția și de ce mă gîndesc la asta. În fond nu am avut amintiri prea plăcute de la serviciul la care-am lucrat împreună. Și mai e ceva. Prin comparație eu el, mă simt așa un loser, pentru că n-am făcut nimic în viață, mai nimic. Nu-s însurat, am un job mediocru într-un oraș mediocru, într-o țară de mediocri, n-am familie și-n general n-am realizat nimic. Mi-am petrecut viața visînd, citind, uitîndu-mă la filme. El în schimb s-a descurcat. A avut și noroc, dar, cum se spune, norocul și-l face și omul și el chiar a lucrat la asta. A știut ce-a vrut, nu ca mine, și-a planificat succesul, nu și-a pierdut niciodată încrederea în sine, spre deosebire de mine. Și-a urmat instinctul, ritmul lui interior. Din colegii de bancă de la laborator care-am fost, el a ajuns în centrul unui oraș de zgîrie-nori iar eu am rămas tot în acest mean old town, mișcîndu-mă tot prin aceleași locuri. El e un model de urmat pentru mine, într-un sens. Și totuși am această impresie, nu știu de ce, că povestea nu se sfîrșește aici. Dar... cine știe?

În Franța, pro și contra

Contra: ierarhiile sociale, cartezianismul, problemele sociale, șovinismul, raționamentul discursiv, formalismul (vous), literatura, istoria încărcată de prea multe fapte reprobabile, imobiliarele, birocrația, impozitele foarte mari, metro-boulot-dodo, presa panicardă, dezbateri care generează în certuri considerate ca normale, joburi greu de găsit, șomajul, neintegrarea africanilor, snobismele (bobo), socialismul de caviar, vinul băut la masă, curățenie deficitară, o oarecare decadență.

Pro: gradul înalt de civilizație și cultură a populației, timpul liber (concedii), sistemul de securitate socială, filmele, mulțimea de librării, cărți, joie de vivre, disprețul arătat bogăției, simțul comuniunii, gusturi artistice, cosmopolitismul parizian, clima, geografia, arhitectura orașelor, femei frumoase, croasanții, camembertul, tradițiile dezbaterilor publice, investițiile în cultură (l'exception culturelle), oameni care citesc, gîndirea adultă, bunul gust, prețuirea intimității și a individualismului, rolul scăzut al televiziunii și internetului în detrimentul presei și revistelor.

Întoarcerea

Am rămas dator cu relatarea ultimei zi și a drumului de întoarcere. Și, de ce să nu recunosc, cu ceea ce am făcut la servici, dar despre asta nu încă. Însă o voi face rapid, în goana tastaturii, și brut, ca de obicei. Nimic deosebit, doar ca exercițiu de memorare. Așadar, vineri dis-de-dimineață m-am trezit ca de obicei, la șapte, am făcut un duș, m-am îmbrăcat cu hainele alese atent de cu seară, mi-am aranjat bagajele frumos astfel ca atunci cînd mă-ntorc să-mi rămînă doar să le înșfac (etichetele le-am pus în seara precedentă) și să cobor. Planul era să petrec puțin timp prin Défense, pînă la 11, cînd era ora de check-out, să cumpăr cadouri, să beau în liniște o cafea și nu în ultimul rînd să mă uit detașat la oamenii care merg la servici. Era mai aglomerat ca de obicei. Primul autobuz l-am lăsat să treacă. Țin minte și acum atmosfera din autobuz, înghesuiala. Deși parcă eu păream mai stresat ca ei. Am intrat în magazinul Virgin, am răsfoit cîteva cărți. Mi s-a părut ciudat că n-aveau decît un titlu de Modiano. Asta din vreo șapteșpe cărți cîte-a scris tipu'. În librărie erau mulți clienți și la fiecare casierie erau cîțiva oameni la coadă. Am intrat în Mall, poate-poate aș găsi ceva deschis. Nimic în afară de McCafé, cu chelnerii (ușor-)impertinenți. Toate magazinele aveau storurile trase. Oameni împingînd cărucioare cu baghete la patiseria Paul. N-avea rost să zăbovesc fiindcă aș fi părut suspect. Mi-am scos de pe card și ultima sumă din diurna la care aveam dreptul, apoi am ieșit afară și m-am așezat pe trepte. Era destul de rece și umed, așa cum îmi place mie și m-am uitat la oameni. Am intrat și am băut o cafea, după ce-am stat un pic la coadă, ca întotdeauna în ultimii ani. Apoi am văzut c-au deschis la Paul și în sfîrșit am putut mînca și eu o baghetă de la Paul, care era cam tare însă. La ora nouă fix s-a deschis Auchan-ul și am cumpărat ciocolată pentru colegi (asta ca să nu mă invidieze). Apoi s-au deschis treptat și celălalte magazine, am intrat în două trei, dar din nou aveam impresia că arătam suspect, singur, atît de dimineață. Pînă la urmă m-am dus la Fnac și am stat acolo vreo oră, răsfoind benzi desenate și uitîndu-mă peste cotoarele de DVD-uri.

Am luat un taxi, condus de un șofer alb, cărunt, care semăna puțin cu Anthony Hopkins de acum douăzeci de ani. Am vrut să fac poze pe drum cu celularul, dar n-am găsit nimic demn de fi tras în poză. Ah, senzația de plecare! Nerăbdare și regret totodată. Un pic de ușurare dar și neliniște. Frînturi de amintiri de la dățile cînd am fost aici. De ce nu scap de ele? În fond pe atunci nu era grozav, doar că atunci perspectivele îmi apăreau mai optimiste și orizontul mai larg și mai luminos. Terminalul E. Cine zice că est-europenii au bagaje mari, ăla n-a văzut bagajele africanilor. Am intrat într-un Relay și mi-am luat niște reviste, multe reviste de fapt, apoi m-am așezat pe o bancă și le-am îndesat pe unele, majoritatea, în bagajul de cală, pe care l-am închis, ca țăranul, cu un lacăt mic. Mi-era foarte sete, așa că am băut un Evian. Doi francezi discutau lîngă mine. M-am dus să-mi fac check-in-ul și să-mi pun eticheta la bagaj. De ce nu se face la ghișeu, acolo unde ți-l și cîntărește oare? M-am pus la coadă, am dat bagajul (tipul de la bagaje tip nordic, dar foarte afabil). Trec peste verificarea de control, cureaua scoasă, mereu teama să nu pierd din ochi portofelul, celularul și ceea ce era în tăviță. De la parfumeria de la duty-free mi-am luat un Allure Sport, dar tot modelul vechi, care nu era în sticlă transparentă, (anul trecut cum era?) dar apoi mi-a părut rău că nu l-am luat ce cel nou, mov, părea mai elegant. Din nou a trebuit să luăm naveta (trenulețul) spre terminalul nostru. Mi-am luat o baghetă, apoi un Volvic Citron. Mi-am luat și un Air France Magazine și în timp ce-l răsfoiam un pic, am scăpat pe jos punguța sigilată cu parfumul, noroc că era mochetă. Un tip de lîngă mine a spus "bine că nu s-a spart", și eu am zis "sper că nu" (în română). M-am așezat pe o bancă, puțin mai departe de locul poarta spre București, (nu voiam români lîngă mine) mi-am scos laptop-ul și am conversat cu Mama prin messenger (aveam Wi-Fi free vreo juma de oră) și timpul a trecut repede.

În tunelul acela alb care te duce la avion, un miros de kerosen care-mi mai scade de fiecare dată entuziasmul. L-am văzut pe Ilie Năstase la Business Class (ce provincial sînt) și ne-am privit un pic în ochi. Citea un ziar de sport cu poze mari, cred că L'Equipe-ul, avea pantaloni albi. Am stat pe primul rînd de la economic, din păcate pe rîndul de mijloc. Compartimentul de bagaje de sus era plin, așa că mi-am pus geanta în față, jos. În stînga mea era un tip la vreo cincizeci-și de ani, cu niște brățări și avea accent francez (unde și l-o fi format?). A privit tot timpul zborului în tabletă la un concert de blues. În dreapta era un o femeie, cam de aceeași vîrstă, cu ochelari. Mi-a zis să-mi pun bagajul într-un compartiment din față, de la business class. Nu, mersi, nu mă deranjează. Tipul de lîngă a dat hubloul jos în timpul zborului, să nu-i bată lumina-n prostia lui de tabletă, dar era destulă lumină ca să citesc. Am cerut stewardesei un sandvici vegetarian și m-am bîlbîit ca un idiot ce sînt (zborul era operat de Air France). Am și ațipit cîteva minute. Întotdeauna zborul e prea scurt. Nu cred că m-aș plictisi la un zbor transatlantic. Ilie Năstate e mai înalt decît credeam, conversa cu stewardesele, care-i zîmbeau, parcă ușor încurcate. Oare chiar îl respectă francezii?

Din nou haosul de la Otopeni, din nou a trebuit să întreb pe unde s-o iau (eram și obosit). A trebuit să trec pe lîngă "Ieșiri" ca să ajung la tranzit intern. Mutre de șacali, șoferi de taxi care abia așteptau o cursă. Trebuie să fie groaznic să trăiești în București. Ce salon mare de VIP lounge! În Paris n-am văzut așa ceva. Or fi fost, dar cu siguranță erau mai discreți. Români, români de toate vîrstele, dar mai ales tineri. În autobuzul care ne ducea la avion, o tipă la vreo patruzeci și de ani se plîngea că ambasadorul Belgiei i-a zis să meargă undeva și ea i-a zis că n-are chef, că nu e la dispoziția ei. Nimeni nu călătorea de plăcere în avion, toți erau manageri de toate gradele la firme de stat sau în orice caz lucrau la stat și participseră sau urmau să participe la ceva stagii/conferințe. Ce oameni! Atît de diferiți de mine, care stric creierul aici și sînt trimis în delegație doar cînd situația e ultra-gravă. Abia mă puteam concentra la citit. Tipa grasă de lîngă mine vorbea ceva despre calitatea ei de manager. Altă tipă în spate, yupistă dar foarte drăguță, trăncănea despre importanța strîngerii relațiilor cu 'echipa de dincolo'. Am ocolit pe la sud o furtună prin apuseni, așa c-am întîrziat vreo juma de oră. Ce mic e caruselul de bagaje de la zborurile interne, dar bucuria revederii bagajelor atît de mare! Oh, Timișoara! Ce contrast cu clădirile din Paris! Clădiri joase, dărăpănate, geamuri cu storuri trase. Și totuși senzația de Acasă.

JazzTm 2013 - reflecții

În primul rînd mă bucur că s-a desfășurat aici, în Timișoara. A fost cel mai cool eveniment al anului. Chiar dacă am văzut destui plîngîndu-se pe Net că primăria n-a mai sponsorizat anul ăsta Festivalul de la Gărîna. Păi stai puțin, de ce să mă duc eu la Gărîna? N-am mașină, n-am timp liber, nici cu sănătatea nu stau prea grozav, nu e nici tren pînă acolo, și să mai cheltuim și bani. Nu-i mai bine să avem un festival de jazz aici, în oraș? Care-i problema? În fond cine vrea, poate merge și acolo, nu-i împiedică nimeni. Ei hai, de ce să fim snobi sau elitiști? Jazz-ul se adresează tuturor, nu doar elitelor, n-are nici un rost să-l izolăm în creierul munților. (Sau: a venit vremea să-l coborîm din munți în centrul orașului - ăsta poate c-ar fi fost un slogan răutăcios al primăriei.)

Ca minusuri, hm, să zicem în primul rînd faptul că s-a desfășurat în iulie, 5-7 iulie mai exact, cînd unii deja erau deja în concediu (acum doi ani de exemplu eram plecat și eu). Apoi numărul redus de locuri pe scaune, chiar dacă nu s-au ocupat toate (probabil unii au renunțat să mai vină după prima zi, dar am auzit voci întrebînd dacă mai au bilete și răspunsurile negative). Altceva ce m-a deranjat au fost sirenele de ambulanță (care terorizează efectiv fonic tot orașul de cîteva luni încoace de cînd s-au schimbat) care uneori se suprapuneau cu o parte din sunete. La un moment dat David Murray s-a uitat parcă speriat în dreapta, de unde se auzea o ambulanță. Și altceva: nu mi-a plăcut să văd oficialități la costum acolo, deși poate, eh, să zicem că i-a atras și pe cei îndobido-bombardați de radio și tv cu muzică proastă înspre gusturi mai bune ("în fond gusturile bune se formează în timp, doar cele proaste prind repede").

Publicul. Printre cei care-au plătit, deci care-au stat pe scaune, am văzut mulți spectatori îmbrăcați șic, și asta m-a suprins în mod foarte plăcut. Mi-am zis în gînd (dar tare!): wow! În sensul: aceștia sînt concitadini cu mine? Și mi-a crescut inima. Ok, nu erau mulți dintr-aceștia, dar erau. Sau cei care știau versurile lui Macy Gray. Alții în schimb erau prea cuminți și au plecat cînd au văzut că tipa era cam high. Ce credeau, că e "serioasă"?

Eu. Ffff!... Nu știu care-s fost cauzele, nu vreau să mă plîng acum de oboseală, dar m-am simțit cam amorțit, ruginit, și cred că am nevoie de o biciuire sonoră din asta mai des, mult mai des. Alții în jurul meu cîntau dezlănțuit, aveau un ritm de dans, de aplauze, în timp ce eu doar absorbeam sunetele și nu prea știam să le exprim, să reacționez, să dansez... Eram mai mult într-o dispoziție meditativă, poate și din cauză că-s obișnuit să ascult muzică singur. Unii știau imediat ce să cînte la refren, în timp ce eu mă prindeam greu. Sînt un intelectual (?), din păcate sau e o problemă mai gravă?

JazzTm - ziua a treia

Puțin după ora șapte, cînd încă nu eram siguri dacă va mai ploua sau nu (și n-a mai plouat), Mihai Iordache cu formația lui a deschis recitalul de duminică. Deși este genul de jazz care se ascultă mai mult prin locuri închise, cluburi subterane, în underground, am intrat imediat în atmosferă. Funk, anii șaptezeci, jazz intelectual(ist), inteligent, uneori foarte greu, alteori escapist dar și cu destule improvizații. Altceva ce am remarcat a fost înfățișarea lui: cam la vreo 45 de ani, mult mai multe fire de păr alb decît negru, cu ochelari de soare a la Roy Orbinson, slab, înalt și adus cu umerii pe spate, îmbrăcat tot în negru și încălțat cu niște converși destul de uzați. După recital a venit în tribună, pe scaune, să privească la formația următoare și atunci am văzut că avea un celular vechi de vreo zece ani. Am citit pe Net despre el că a mai cîntat în formații rock prin anii întunecații ani nouăzeci și atunci mi-am dat seama că tipul este un erou. Un erou pentru că a supraviețuit în țara asta doar prin muzică, trudind din greu la saxofon, trăind doar din ce-i plăteau patronii dubioși din cluburile bucureștene și poate din puținele discuri vîndute, fără apariții la televiziunile facile, și cu toate astea uite că face muzică de calitate, scoate albume de jazz adevărat, fără compromisuri.

Formația următoare, Ilhan Ersahin's Istanbul Sessions a adus un suflu diferit, puternic, outdoorsy, un șuvoi de sunete, ca un fluviu care-și împinge aluviunile cu putere în estuar, formînd un nou pămînt, o nouă lume. Ca și cum ai privi de pe mare, noaptea, linia țărmului unui mare oraș, New York-ul sau Istanbul-ul, căci deși efulviile de saxofon purtau clar marca US, avea și influențe ritmice orientale (tobe). Tipul n-avea deloc fițe de vedetă, era îmbrăcat simplu, ca un sportiv, iar basistul a fost grozav, felul în care ciupește corzile repede și-n același timp ridică cînd un picior cînd altul pe sus, ca și cum ar merge pe o plajă fierbinte. Am remarcat și tipul de la tobe: un talent curgător și așa se poate spune și despre toate piesele lui: un fluid înaintînd în forță noaptea.

În fiecare zi în drum spre servici treceam pe lîngă un afiș situat pe marginea drumului anunțîndu-i pe David Murray Infinity Quartet feat. Macy Gray și oh!, mi-era așa un dor s-ascult live un jazz clasic! Cînd a început David Murray cu saxofonul său old age, cu muzica de big band, cu look-ul său de artist care cunoaște toate tainele jazz-ului, care a crescut cu jazz și a mîncat jazz, îmbrăcat la costum old fashion, dintr-o dată m-am simțit atît de .. nu știu, calm, sigur pe mine, world-weary, și parcă nu-mi venea să cred c-ascult live așa ceva în orașul meu, în fața Operei. Toți muzicienii s-au produs. Pianistul era un tip foarte gras, bateristul în timpul solo-ului părea că sparge tobele, iar basistul era foarte carismatic. Au fost și destule improvizații instrumentale. Cînd a intrat prima oară Macy Gray, cred că m-am dat puțin pe spate, la propriu. Înaltă (m-am uitat pe internet, are 1m83) și mai are și tocuri înalte și e și solidă-bine. Domina scena, parcă abia încăpea, deși mai era destul pînă sus, la reflectoare. O Divă! Credeam că e genul mai fragil, sensibil - și de fapt știi ce? eu încă mai cred că e așa - dar pe scenă a jucat perfect rolul de beachie, afurisită. Poate o fi luat Xanax, sau a tras și un fum (care artist urcă pe scenă în fața a zece mii de oameni fără să ia ceva înainte?). Inițial mi-a fost teamă să nu fie cumva beată, și să se împiedice pe scenă sau mai știu eu ce. A și zis între cîntece: "Cîteodată omul mai și bea, mai și fumează". Oricum, nu e genul de artist ascultat de oameni cuminți, sau provinciali fără imaginație, nici preferat de oficialitățile locale din primul rînd (mi-i imaginez bătînd din palme stînjeniți). Foarte interactivă, ne îndemna să cîntăm cu ea, se făcea că nu e mulțumită de nivelul sonor, ne-a luat la întrecere, partea stîngă a publiclului cu partea dreapta. În fine, nu-s fan de genul ăsta de trucuri, dar te face să-ți dai drumul al plămîni și asta te eliberează. Cînd a zis 'să se ridice în picioare și cei cu locuri pe scaune' - it's not fair! - mulți au plecat (totuși era deja trecut de unșpe noaptea). (O fi fost influența germană a timișorenilor?) Ultima piesă cîntată a fost celebra "I Try" (care apropo, apare pe coloana sonoră de la "Décalage Horaire"), acompaniată doar de baterist, după ce restul formației a făcut o plecăciune și a ieșit (din motive de Copyright cred). Comunicau foarte bine între ei (Macy Gray cu formația), exista ceva acolo, o alchimie care funcționa. Vocea ei, puternică și sensibilă în același timp se îmbina perfect cu instrumentele de jazz clasic, nu era dominată de instrumente, ci creștea ca o plantă cățărătoare călăuzită de sunete spre lumină.

JazzTm - ziua întîi

Sebastian Spanache Trio a constituit o bună uvertură, un intro pentru ceea ce înseamnă jazz, în caz că n-ai mai ascultat de ceva vreme. Influențe de muzică clasică, mai ales la pian. Muzică de lounge, de bar, de societate în general, dar merge și concert. Nu am auzit nici o notă falsă, nici una nelalocul ei. Tipul de la pian cînta atît de degajat, părînd că face totul atît de simplu, deși nu era tot timpul muzică easy. Puțin electro, cu repetiții, dar își reușea să-și croiască un drum sonor. Simțeai parcă talentul curgînd prin el în degete și pe clape și-ți venea să întinzi mîinile în față să absorbi mai bine notele muzicale, ca și cum întinzi mîinile pe geam pentru a simți picăturile de ploaie într-o zi cu zăpușeală.

Dacă pînă atunci starea mea de spirit era una de Southern Gothic, (citisem cîteva romane de gen și mai era și căldura din ultimele zile) după ce-am ascultat The Hidden Orchestra am simțit că starea mi-a fost risipită și înlocuită cu un fel de Celtic Gothic. Ce mă înnebuneam după genul ăsta de muzică în anii 90, cînd eram student și ascultam orice era muzică electronică. Și nici n-am mai ascultat asta de atunci. Muzica mi-a dat sentimentul unor curenți reci, răcoritori, unor valuri care te răcoresc. Dintr-o dată, atmosfera sonoră era înlocuită de un peisaj marin, stîncos, cu valurile agitate, cu pescăruși planînd pe un cer înnorat. Alteori mă simțeam într-n thriller francez din anii șaptezeci-optzeci. În orice caz, îți venea să spui: "Hei, ceva al naibii de super serios se petrece aici!". Însă cel mai important lucru, care m-a dat gata, a fost un fir epic, dat în principal de trompetă, care insufla progresiv lungi trase sonore în atmosferă, și era nevoie de cei doi percuționiști să le imprime un tact și să le direcționeze departe, pînă se pierdeau departe-n zare, ca apoi să revină, la fel, spre tine, să treacă prin tine ca un val. Și tipa slabă și roșcată (și desculță) de la sintetizator cu mișcările ei ciudate și de la vioara aia exotică.

Richard Bona s-a produs de la primul cîntec, după cîteva minute. Uau, tipul ăsta parcă s-a născut cu chitara bass în mînă! O ținea lipită de corp, ca un obiect magic, și se mișca odată cu ea, nu știi dacă el imprima ritmul sau îl primea de la ea. Stăpînește perfect tehnicile de efect să facă publicul să ajungă la extaz: puncta în niște momente pe care le folosea ca de niște pîrghii ca să te facă să ajungi cu el într-o stare de vibrație superioară. Cîte concerte o fi dat în viața lui? Mii? Întruchiparea ideii că nu limba contează (cînta într-o limbă africană) ci muzica. Cînta ceva, cîteva cuvinte, apoi aștepta publicul să repete și tot așa cîntam ceva cu el și nu știam ce înseamnă dar ne plăcea. Atmosfera caldă, luminile calde de pe scenă, asociate cu influențele funk, salsa te transportau undeva prin Caraibe. "Te simți internațional stînd acasă", sună perfect valabil. Dacă tot nu avem bani să mergem în Caraibe vara asta, să aducem Caraibele la noi (palmieri deja avem). Ah, ce nevoie aveam de puțin exotism!

Interviul

"Nu știu dacă a prins, nici dacă aici au venit mai mulți pasionați de jazz decît curioși, însă gusturile trebuie în primul rînd cultivate și se formează în timp. Și ce metodă mai bună de a le cultiva decît astfel, la un concert în aer liber, în plin centru al orașului, într-o seară de week-end de vară?" Cam așa ar fi trebuit să răspund la întrebarea reporterei de la Digi, care m-a întrebat dacă cred că muzica de la jazzTM a prins la publicul timișorean. În loc de asta am îngăimat ceva, cum că nu știu dacă a prins, m-am scărpinat la cap și am zic că mie-mi place și cam atît. Era chiar în timpul concertului celor de la Istanbul Sessions și m-am mirat că cineva mă bate pe spate în timp ce ascultam și mă uitam fascinat la scenă. Așa-s eu. Am aici o problemă: dacă mă iei repede, pe nepregătite, nu reușesc să fiu spontan, să mă adun repede. Apoi m-am gîndit tot restul concertului la cît de prost am fost. Și mi se părea că cei de lîngă se uită după aia puțin ciudat la mine. Or fi crezut că-s ceva celebru sau poate cam idiot - oricum, ambele ipostaze sînt nasoale. De ce m-a ales chiar pe mine? În fine. Oricum, concertele mi s-au părut revigorante după o săptămînă de muncă și vibrațiile care mi-au fost transmise încă mi-au rămas în corp chiar și acum, după mai bine de-o săptămînă. Altceva ce m-a frapat a fost cînd am văzut că mulți dintre cei din jurul meu păreau atît de bine integrați în atmosferă, simțeau ritmul atît de bine, de fapt și eu îl simțeam dar ei știau să-l exteriorizeze prin dans, cîntau cu formația, în timp ce eu doar mă legănam puțin și abia dacă mă auzeam strigînd. Am stat în primul rînd de după secțiunea amenajată cu scaune, în picioare, și de văzut se vedea bine și de auzit de asemenea. Sînt cam amorțit, mi-am spus, trebuie să schimb ceva în felul meu de a mă comporta. Sau, cu alte cuvinte, nu știu să mă exprim.

De la Otopeni spre Paris

Nimic deosebit nu s-a petrecut în călătoriile dus-întors cu avionul, și nici în aeroporturile Otopeni și Roissy. Scriu aici doar ca un exercițiu de aducere-aminte, pentru a-mi retrăi senzațiile de călătorie, pe care oricum nici nu prea am cui să le împărtășesc, nici nu consider că merită să plictisesc pe cineva, dar și ca exercițiu literar.

Deși am zburat cu un avion de peste 300 de locuri, odată ajuns la București, n-am intrat direct în terminal ci a trebuit să luăm naveta. N-am reținut numele aeronavei, (parcă era numele unui județ din Transilvania), tot timpul zic să memorez numele cînd ies dar emoțiile mă fac după aia să uit. Același miros de benzină și la coborîre și în interior, de care abia aștept să scap. Ajuns la terminal, am așteptat bagajele pe carusel, deși știam c-or să-mi vină direct la Paris, dar atât de puțină încredere am în companiile de zbor, ca și-n ceea ce este românesc de altfel, că mi-am zis hai să fiu sigur că nu le încurcă amețiții. Apoi am sunat-o pe Mama, ca s-o asigur că-s bine. Mi-era foame dar n-am vrut să-mi fac un sendvici de-acasă, mi-am zis că-i mai cool să mănînci în aeroport, așa că mi-am luat o baghetă de la Brioche Dorée, care m-a costat 30 de lei, plus 10 lei o apă plată la jumate, cam cît costă și-n Franța, poate puțin mai mult. M-am așezat la mică distanță, de o măsuță, de o fată frumoasă, visătoare care lua și ea gustarea, încet, și se uita în laptop-ul ei. Apoi m-am mai învîrtit pe acolo, mai mult să vizitez aeroportul, care oricum este destul de prost semnalizat și a trebuit să întreb la un ghișeu de informații încotro să mă îndrept, ceea ce în străinătate nu mi s-a întîmplat niciodată. După primul negru pe care l-am văzut mi-am dat seama că acolo-i poarta spre Paris. Peste tot era curent, degeaba tot încercam să schimb locul. M-am așezat pe un scaun de vinil moale cu marginile de aluminiu rece și mi-am scos laptopul și am sunat-o pe Mama, care oricum în ultimul timp își petrece mare parte din zi pe Net. De Paște a descoperit Facebook-ul, și a devenit dependentă, deși nu recunoaște. Conexiunea Wi-Fi era execrabilă, așa că video chat-ul mergea cu intermitențe, Mama nu mă prea auzea, am pierdut timp să setez camera web, e prima oară cînd o folosesc la laptop-ul de servici. A trebuit so asigur că am păpat, că am băut apă, că am făcut pișu, că nu mi-e frig, nici cald, și c-o să am grijă de mine. Apoi am închis, am verificat la un panou electronic că asta e poarta și că nu s-a schimbat, m-am uitat la fetele frumoase de la parfumeria de lîngă. Pe geam nu era nimic deosebit, un avion pe pistă și atît. Mi-am scos cartea pe care-o țineam în buzunarul de la jachetă și am citit, în timp ce-n jurul meu locul începea să se umple. Încercam să-mi dau seama care-i român și care nu, uneori era ușor de ghicit, alteori nu eram sigur. La cei în vîrstă e era mai greu. Cel mai ușor era la fete.

Aveam loc la geam, dar am făcut schimb cu o familie de francezo-români, cu doi copii, din care un bebe în brațe, care, evident voia, să stea pe cele trei rînduri consecutive. Soțul era francez, la vreo 40 și un pic de ani, soția româncă, în jurul a la vreo 35, și amîndoi vorbeau românește. M-am gîndit oh, ce frumos e să ai o familie! Numai eu de vină ca nu mi-am făcut nici pînă la vîrsta asta. La început bebelușul a cam plîns, dar femeia i-a cîntat ceva în franceză pîn-a adormit și m-a adormit și pe mine. N-am avut așa un somn profund, de prunc, dar e uimitor ce bine-ți face o ațipeală de cîteva minute. În ultimele zile fusesem cam agitat, am umblat mult prin oraș, cu o zi înainte am fost la cimitir la bunicul meu (oh, Doamne!), apoi mi-am făcut etichetele pentru bagaj, apoi bagajul, și deci nu eram chiar fresh. Și nici nu am găsit un scurt răgaz să mă adun ca să mă gîndesc mai bine asupra planurilor mele imediate odată ajuns acolo. Mi-am propus, dac-o să ajung cu bine, să merg să-mi iau în primul rînd un Carte Navigo pe o săptămînă, apoi să caut un bancomat, apoi să-mi iau mîncare de la Auchan și apoi să stau în apartament, odihnindu-mă și uitîndu-mă peste fișierele de pe laptop. Deci fără ieșire în Marele Oraș - profesia e mai importantă. În avion am primit mîncare caldă. Mmm!, de mult n-am mai mîncat în avion, dar pe de altă parte de mult n-am mai avut așa un zbor lung. E prima oară cînd zbor fără escală de la București la Paris. Preferam Lufthansa sau Austrian, dar ultimul s-a retras din Timișoara din motive rămase pînă azi neștiute, iar primul era prea scump. Aici șansele de a avea vecini români, adică stresato-irascibili, sînt cam de cincizeci la sută. Zborul n-a fost nici mai bun nici mai rău decît altele. Se zice că piloții români sînt renumiți, dar nu știu dacă asta nu-i cumva o legendă urbană fabricată pe fosta presă din țară. Fosta pentru că presă adevărată nu mai există în România. Frumoasa mea Franță era acoperită de nori, dar nu ploua.

Am urmat imediat semnul "Bagaje", și am avut am mers și iar am mers pe jos, apoi pe bandă, printr-un tunel slab luminat, mereu cu ochii pe semn să nu-l pierd, uitîndu-mă din cînd în cînd și la cei din jur. Bine că era bine semnalizat. La un moment dat am ajuns la un trenuleț, cel de acolo ne-a făcut semn să urcăm în el, la început nu eram sigur, și am auzit și alte voci incredule în jurul meu, însă da, ăsta era drumul. Am coborît la prima și am ajuns la cunoscuta hală unde vin bagajele. Ah, senzația de ușurare cînd îți vezi bagajul venind cuminte pe carusel! Roaming-ul nu mi-a mers din prima, era prima oară cînd foloseam celularul ăsta nou, bine că-l aveam și pe primul la mine, am tot schimbat cartelele între ele. Taximetristul era arab, la început am credzut că era italian, fiind mai alb la față, și avea o figură foarte expresivă. Vorba din cînd în cînd la un hands free, era conectat tot timpul, cred, și spunea cîte o propoziție din cînd în cînd. Îmi place drumul dinspre aeroport din ce-n ce mai mult. N-am mers doar pe periferic. Te obișnuiești treptat cu arhitectura, la început firme, hale, dar toată arată funcționale, deși nu mă văd lucrînd în vreuna din ele, m-ar apuca dorul de ducă imediat, apoi tot felul de clădiri, blocuri de locuințe cu fațada albă, cu balcoane pe malul Senei, cum să nu-ți găsești cazare aici?, din cînd în cînd cîte-un șantier, se construiește mult încă în Franța, apoi cartiere care încep să semene cu cele din Paris.

Scurtă recapitulare a delegației

Deși în total am stat doar patru zile, care acolo chiar mi s-au părut a fi chiar patru zile, nu mai mult, acum, cînd mă uit în spate, îmi dau seama c-am strîns o mulțime de amintiri, cu mult mai multe decît cu cîte credeam c-am să mă întorc. Ca și cum acolo totul a fost trăit într-un mod comprimat și abia acum îmi desfac bagajul mental, desfășurîndu-mi pe îndelete harta memoriei în față și realizez cît de întinsă e. A fost ca un vis. Mai ales c-a și picat cu totul neașteptat. Pentru că în fond cine din firma la care lucrez merge în delegație în Franța? Doar șefii și unii colegi mai simpatici. Ori eu nu mă-ncadrez în nici o categorie din asta. Cînd un coleg de la ei a venit la noi, acum un an și ceva-doi, și ai noștri l-au plimbat prin toate restaurantele și birturile din Unirii, încercînd să-i intre sub piele, eu nici nu m-am dus cu ei (așa-s eu, mai sălbatic). Și iată, tocmai pe mine m-au chemat, pentru că de fapt motivul e că am fost chemat din Franța, ca să rezolv o problemă, chiar una gravă, ceea ce a adăugat o dimensiune oarecum stresantă călătoriei mele. M-am dus cu o strîngere de inimă și emoție, cum mergeam de fiecare dată mai demult de fapt, fiindcă nu știam dacă va merge treaba, și nici ași în mînecă nu aveam, așa că-n caz de reacție negativă, trebuia să improvizez repede acolo, să scot rapid un iepure din joben, sau în cel mai rău caz să mă gîndesc la o soluție pe termen lung pentru cînd mă-ntorc. Din fericire a ieșit bine, în fond, dar per ansamblu proiectul, fiind multinațional, mai depinde și de alții, s-au mai descoperit și-n altă parte probleme, și au mai rămas și la noi cîteva lucruri de pus la punct și șlefuit. Și cît m-am pregătit să merg! Nu doar în plan profesional, unde am repetat și făcut review de zeci de ori, dar și personal. De exemplu am recitit 'Notre Dame de Paris', am repetat gramatica franceză, am vorbit în oglindă în baie (deși din păcate acolo tot m-am cam bîlbîit). Mi-am făcut liste cu mersul autobuzelor, bancomate, telefoane și adrese utile, am memorat hărți, ca să nu pierd niciun pic de timp acolo căutînd. Și țin minte totul, fiecare moment, ca și cum a fost înregistrat, poate și de asta m-am simțit atît de epuizat cînd m-am întors acasă. Despre multe am scris și-n postările anterioare, despre altele (încă) nu: zborurile, aeroporturile, cele două taxiuri, la dus și la-ntors, drumurile, călătoriile de fapt, dimineața spre servici și înapoi seara, în șuvoiul de lume, mijloacele de transport în comun pe care le-am schimbat, cu autobuzul, apoi tramvaiul ultra-aglomerat, apoi alt autobuz, cum în prima zi am luat autobuzul greșit, buchoanele de la întoarcere, încercînd să (re)trăiesc viața din punctul de vedere a unui navetist, oamenii pe care i-am văzut, tipologiile, toate fetele sînt atît de sigure pe ele însele, orășelele de la periferie, cu flori pe marginea drumului, serviciul, colegii francezi mai în vîrstă, clădirea jerpelită în care-am lucrat, cele două cantine, magazinele Decathlon, restaurantele în care-am fost, fast-food-urile cu vînzători prea rapizi și grăbiți, aceleași plimbări în fiecare seară prin Cartierul Latin, pe Bulevardul Saint-Germain, Boul' Saint-Mich', St. André-des-Arts, librăriile în care-am intrat, deși-mi propusesem să nu mai intru decît în una-două, ca să am timp să văd cît mai multe, și pînă la urmă am intrat în vreo șase, plimbarea de pe Rivoli și Champs Elysées noaptea, metroul noaptea, același La Défense pustiu, camera de hotel cu dușul fără vană, dulapul pe roți, conexiunea wi-fi cu intermitențe, sunetul televizorului, filmul de pe W9 ("Six Days Seven Nights" cu replicile celebre: "They come here looking for the magic, hoping to find romance, when they can't find it anywhere else." "Maybe they will." "It's an island, babe. If you didn't bring it here, you won't find it here.") vremea rece și umedă, francezii fustrați de asta, vîntul cald care te încălzea, doar impresia de primăvară dată de copacii înfloriți.

Serile unui ouvrier prin Marele Oraș

Cred că dacă vrei să înțelegi cu adevărat un oraș, să pătrunzi în spiritul locului, e suficient să-ți alegi un loc, o terasă de exemplu sau o bancă într-un parc, de unde să poți privi printr-un unghi cît mai larg spectacolul străzii. Vei înțelege mai mult decît plimbîndu-te încontinuu, avînd mereu în minte și-n suflet dorința de a vedea cît mai multe lucruri noi. Cred că e și o chestie psihologică aici: există un prag peste care dacă-l treci, vei ajunge să nu mai poți asimila lucrurile noi care trec pe lîngă tine. Însă, deși aveam experiența asta, eu tocmai acest din urmă lucru l-am făcut. M-am plimbat mereu, în fiecare seară a săptămînii. Într-un fel, nu m-am putut abține. În fond n-am mai fost de mai bine de nouă luni aici, și oh!, aveam atît de puțin timp la dispoziție! Încercam să captez prin toți porii cît mai mult din atmosfera de acolo, s-o înmagazinez și s-o iau cu mine, să pot s-o recreez din nou mental oricînd.

În primul rînd metroul. Linia 9, atît de jegoasă că nici nu-mi venea să m-așez (deși în două seri aveam și geanta cu laptopul la la mine, destul de grea) cu geamurile zgîriate, vagoane mici și prost luminate, cu roțile care scîrțîiau la cea mai mică curbă. Și l-am schimbat cu 10-le, care arăta cam la fel. Ce să zic, lume multă, dar nu doar low-class sau ouvrieri ca mine. Țin minte cîteva tipologii: fata aia brunetă care stătea pe scaun la margine, lîngă ușă, cu ochelari cu rame subțiri și pe care am admirat-o în gînd că se putea concentra perfect citind o carte în gălăgia din jur. Două femei de vîrstă mijlocie care discutau, foarte sigure pe ele, apoi două femei tinere (am ajuns la vîrsta cînd spun femei, nu fete), una brunetă, alta roșcată, sexy (desigur), cu ușoare riduri, fine, se vedea că vin de la servici, parcă cea roșcată voia să se bage în seamă mai mult, era mai deschisă. Sper că n-au observat că m-am uitat la ele. Apoi doi hipsteri care probabil că mergeau la distracție în centru. Negrul care ocupa două locuri și se uita la mereu smartphone, și care, fără să se uite, probabil cu privirea periferică, s-a dat imediat la o parte cînd a venit o doamnă, care i-a spus bucuroasă, uitîndu-se la el: "Vous êtes très gentil!". Un tînăr la costum care vorbea cu sprîncenele aproape întinse la maxim cu o fată drăguță (Mais siii!, siiii!). Mi s-a părut interesant, nu știu de ce, panoul din spatele vagonului, cu firma de mutat, da' uite că nu mai rețin adresa de web. Mă simțeam așa prost îmbrăcat față de ei toți, cu jacheta aia de nici o culoare. În prima seară am coborît la Sèvres-Babylone, deși voiam s-ajung repede pe Bulevardul Saint-Germain, dar nu știu, m-a atras numele ăsta, Babylon.

Ah, clădirile albe cu mansarde care se întrezăreau treptat urcînd pe scările rulante de la metrou! Nu cred c-am mai coborît vreodată acolo. Am luat-o pe Rue du Bac. Ce bine cînd mai vezi băștinași! Oameni eleganți, cu siguranță întorcîndu-se de la servici, cu plase în mîini, sau vorbind la celular, eleganți, degajînd o atmosferă de calm, de normalitate, de cum-ar-trebui-să-fie-lucrurile-de-fapt. Ca-n manualele de franceză, nu? Magazine închise, cu excepția restaurantelor și teraselor. Am ajuns la Blvd. Saint-Germain la gura de metrou Rue du Bac, care are pe colț o clădire art-deco, cu zidul rotunjit, cum sînt multe în București. Și m-am plimbat, m-am plimbat. Mergeam destul de repede, s-ajung să văd cît mai multe. Toate terasele miroseau a fum de țigară. M-am bucurat cînd am văzut o librărie deschisă, puțin înainte de Café de Flore. Se numește L'Ecume de Pages și, deși îmi propusesem să nu intru în librării decît la Shakespeare, după ce m-am uitat puțin în vitrină am zis că trebuie s-o văd. Avea deschis pînă la zece seara și avea destui clienți. Cărțile erau atît de... nu știu cum să spun, aveau ceva... nu magic, nu găsesc cuvîntul acuma, poate wu, autentic, vintage, atemporal, și asta în întregul amalgam de clasic și nou. Am ezitat între Yasmina Reza și ultimul Modiano, ambele în colecția aia super de la Gallimard, pînă la urmă mi-am luat "L'herbe de nuits" - am văzut că toată acțiunea se petrece în Parisul anilor șaizeci. O angajată care a deschis mai brusc o ușă și era să mă lovească, (eu citeam titlurile de pe raftul de jos). S-a speriat mai mult ea și și-a cerut scuze. Un tînăr la costum, cu pantofi lăcuiți, cumpărînd atent vreo jumătate de duzină de cărți. O femeie mai în vîrstă citind atent dintr-o carte de la secțiunea teatru. Tipii de la casă erau bărboși, boemi, ca-n anii șaptezeci.

La Café de Flore vezi oameni de toate vîrstele, nu-i ca-n localurile de la noi, unde vin doar yuppies, hipsteri și afaceriști cu mutre sinistre. O băbuță drăguță bea la terasă un pahar de vin, un chelner discuta cu un client despre vinurile de anul trecut. Totul normal, firesc, nimic snobbish. OK, bon, nu mai știu exact pe unde-am fost în fiecare zi. Desigur c-am fost pe Boul' Saint-Mich' și am răsfoit cîteva cărți ietfine la douășcinci de cenți, și niște benzi desenate. Într-o seară am luat autobuzul din față de la Eglise Saint-Germain, am tarversat Sena, am mers pe la Luvru pînă la Comedia Umană, după care am luat-o înapoi ca să mă plimb și pe Rivoli. Era deja noapte, dar eu mergeam tot înainte, nu mă puteam opri, spre Place de la Concorde, apoi pe Champs. M-am oprit odată pe-o bancă într-o stație de autobuz, zic s-aștept 73-ul, dar cînd m-am uitat mai bine pe indicator, am citit că în perioada aia circula doar pîn' la nouă și-un sfert. M-am întrebat ce naiba de autobuz e ăla care merge doar pîn' la nouă și-un sfert pe Champs? Noaptea pe Champs. A trecut un Bus Discotheque dar nu știu unde avea stație. Tot Champs-ul l-am făcut la pas, măcar cu asta mă laud, dacă pot spune așa, față de mine însumi. O terasă mare, luminată în roșu, pustie, cu excepția a două fete care discutau undeva, în centrul terasei. Eram așa de obosit că la stația de metrou de la Arcul de Triumf am intrat din greșeală la RER. Puteam să merg și cu ăla, dar mi-era dor să revăd M1, (să-mi retrăiesc amintirile?) așa că m-am întors, și m-am prins destul de greu pe unde e linia M1. Metroul anunța să fim atenți la pickpockeți. Două polițiste discutau în metrou. Născute să fie polițiste, dinamice, sportive. Doi turiști masivi, nordici, tată și fiu, discutau uitîndu-se mereu pe sus la planul liniilor.

În față la Notre Dame era o tribună, nu știu la ce folosea, poate doar la o observare mai bună a fațadei superioare a Catedralei. Rue de Rivoli arată chiar mai mizeră seara. Și mai aglomerată. Iar noaptea erau deschise doar cîteva buticuri cu suveniruri, toate avînd vînzători străini. Am avut mai mult timp în ultima seară, cînd am plecat mai repede de la lucru (de fapt mi-au dat ei drumul mai repede). Magazine închise. Evident că nu m-am putut abține să nu intru și la WH Smith și la Gagliani, să iau o gură de cultură, să mă oxigenez mental. Chiar și în Paris, librăriile rămîn tot un fel de oaze. Bine că-s multe.

În fine, nemaiputînd de oboseală, cu geanta grea de laptop cînd în mînă, cînd pe umăr, am ajuns pe străduțele din arondismentul 5, m-am uitat la meniurile scrise cu cretă la cîteva restaurante și la primul la care mi-a plăcut atît meniul cît și vista, am intrat. Nu era unul scump, nici cine știe ce șic aranjat, dar îți puteai odihni privirea pe o grămadă de detalii pe pereți: rîșnițe de cafea vechi, farfurii pictate manual, tablouri înfățișînd peisaje idilice, o căruță, etc. Am mîncat repede fiindcă-mi era super foame. Nu spun ce-am avut ca antreu și fel principal, dar ca desert am luat Mousse au chocolat, și cu asta regimul meu a fost pus la test însă cred că nu greșesc cînd spun că s-a descurcat cu bine.

M-am plimbat de cîteva ori pe St. André-des-Arts, înainte și-napoi. În apropiere de Buci toate terasele sînt ocupate (Happy Hour). Mai multe grupuri de muzicanți stradali, îmbrăcați șic, cîntînd un jazz din New Orleans, și o bătrînică dansa de mama focului. De fiecare dată m-am oprit să privesc. Chiar aveau talent. Am văzut cîțiva turiști români, mai în vîrstă, plimbîndu-se agale. Seara nu mai găsești baghete, și-mi era așa poftă de una! Am mîncat paste la o pizzerie aglomerată. Erau foarte fierbinți și beam apă și pentru că-mi era sete și ca să sting fierbițeala. Lîngă mine s-au așezat două fete și au început să sporovăie într-una. Dacă eram la noi în țară nu s-ar fi așezat niciodată lîngă un băiat, fie el și singur. O impresie: în Franța fetele chiar mă observă, spre deosebire de aici, la noi, unde toate îmi par că suferă de probleme oculare grave. M-am uitat la afișele de la cinematograful independent "Le Saint André des Arts", păreau filme super-bune, dar n-aveam timp. Parcă timpul se oprește cînd mă aflu în fața unui cinematograf sau într-o librărie și uneori chiar mi se pare că ultimii ani au fost un vis și că de fapt acesta e prezentul, și cred că dacă închid ochii nici nu mai știu în ce an sînt, ar putea fi 2001, sau 1990, sau chiar anii șaptezeci. Mulți oameni singuri cumpărînd bilete, intrînd. Oare chiar erau singuri, asta o fi alienarea parizienilor sau mi s-a părut doar?

Serile ouvriere

Dacă ieși de la lucru puțin înainte de șase, e OK. Însă dacă mai zăbovești prin zonă vreo oră, și apoi vrei să pleci din orășel, cu autobuzul, trebuie să te înarmezi cu multă răbdare, fiindcă ai de așteptat. În prima zi asta am și făcut. Am lăsat badge-ul la recepție, fiindcă într-un business trip nu-ți trimit cică acte ca să-ți facă un badge permanent, așa că trebuia reînnoit în fiecare dimineață, apoi am mers frumos pe aleile pietruite pe lîngă gazonul englezesc, pînă la poartă, am ieșit, am stat la un stop, deși nu era deloc trafic, am traversat și apoi m-am plimbat prin acel sector de site-uri și clădiri funcționale, încercînd să-mi risipesc gîndurile de la problemele de la servici, care începeau să se clarifice de fapt, însă mai aveam ceva care nu-mi dădea pace, fiindcă nu era sută la sută gata și mai erau și alte părți implicate. Mă simt liniștit știind că sînt înconjurat de atîtea locuri de muncă și de oameni care-și văd de treburile lor. Ca-n visele mele din copilărie cînd citeam reviste SF și mă imaginam lucrînd într-un institut din asta, făcînd ce-mi place, ceva legat de știință, eventual pe o altă planetă. N-am prea făcut poze - am observat foarte multe camere de supraveghere și intuiam cumva, vag, că poate aș fi avut necazuri, deși cu celularul eram destul de discret. Cît de discret pot fi plimbîndu-mă singur, pe alei și pe trotuare destul de pustii, pe jos, cînd acolo mai toată lumea pare că folosește mașina. Sau mă rog, nu chiar toată lumea. Mai întîlneam sporadic cîte-n biciclist îmbrăcat ca la Turul Franței sau un foarte tînăr stagiar, imberb, sau cîteva figuri obosite de loseri. Destul de multă lume prin Mall. Ce m-a-nervat că de la un bancomat n-am putut extrage bani și nici chitanță n-am primit. La Paul era mereu cîte-o coadă, cred că tot timpul este, așa că mi-am luat o baghetă de la Brioche Dorée, să-mi mai treacă foamea pînă ajung în Marele Oraș. Păcat că sendviciul american are hrean, ceea ce conform regimului mi-e interzis, dar oricum în prima seară mîncasem deja trei sferturi de Camembert plus doi croissanți. Mi-am mai cumpărat o cămașă discretă, albastru deschis pe care să-l port pe sub puloverul gri și niște tricouri. N-am găsit nici un chioșc de ziare. Ce mare mi se părea acum un deceniu acest centru comercial! Mă cam pierdeam prin el. De fapt atunci îmi părea bine să mă pierd, și, deși nu aveam bani, îmi plăcea să mă plimb și să-mi fac planuri pentru viitor, așa cum visam uitîndu-mă în copilărie la cataloagele nemțești.

Pe la șapte fără un pic eram în fața a trei stații de autobuz așezate una lîngă alta și-am așteptat o vreme. O fată, foarte tînără, machiată, vorbea la telefon, tare și foarte sigură pe sine, ca toate franțuzoaicele pe care le-am văzut de altfel, mai încolo doi tineri veseli discutau, și făceau observații despre faptul că singurul autobuz care avea întîrziere era al lor, un tip grăbit m-a întrebat ceva, nu mai știu ce. De fapt cred că vreo jumătate de duzină de oameni mi-au cerut indicații în timpul acestor zile. Așa că stăteam în stație, era o vreme rece și umedă, cerul era cînd de-un albastru închis cînd cu petice de soare, și tot ce speram era să nu plouă cînd ajung în Marele Oraș. În fine, a sosit și autobuzul. Primii două sute de metri le-am făcut în cam douăzeci de minute. Am crezut că tot drumul va fi așa, și începeam să cred că seara mea va fi una foarte scurtă. Din fericire, odată ajuns la viaduct (parcă acum unșpe ani ăsta nu era aici), autobuzul a urmat o pistă paralelă cu șoseaua, de care era despărțită de panouri înalte, unele de beton, altele fiind reflectoare de zgomot. Printre dale, observam circulația bară-la-bară pe pe drumul național și m-am bucurat că nu-s acolo. Inteligenți, cei care-au proiectat traseul! Am trecut pe lîngă o mulțime de blocuri de garsoniere, arătau ca un fel de hoteluri, ce păreau atît de pustii. Oamenii din autobuz. Doi bărbați la vreo 50 de ani, în cămașă albă și jachetă discutînd într-o arabă amestecată cu franceză. O negresă care se uita în smart-phone tot drumul. Alta care-și ținea copilul adormit în brațe. O tipă la vreo 40-și-un pic, cu un copil de vreo 10, căruia i-a dat o carte de învățat engleza. Ah, dac-aș fi avut și eu o familie și o viață normală! Fata care vorbea la celular în stație a continuat majoritatea drumului. Prin zgomotul de fond al autobuzului auzeam că vorbea ceva despre o relație, dar nici nu înțelegeam tot. Deși am încercat să fiu cît se poate de discret, cred că m-am uitat puțin prea insistent la ea, fiindcă atunci cînd a coborît, s-a uitat înspre autobuz la mine. Sau mi s-o fi părut? Eh, oricum, păcat că n-o s-o mai văd niciodată. Asta-i viața! Mai era un tip tînăr, uscățiv, nordic, dar nu era înalt, fără nici o geană în mînă, care se uita pe geam cu o privire sticloasă, rece, de fier. Apoi, din nou, alte fete foarte sigure pe ele, cărora mi-e așa greu să le ghicesc vîrsta. Păreau mai tinere ca mine, fără nici un fir de păr alb, părul avea culori foarte naturale, la mîini degete mai groase ca ale româncelor, fără inele pe degete, riduri fine la ochi, discutînd, discutînd, cu sprîncenele ridicate, sincere și serioase. Și atît de sexi! Ah, aș fi vrut să-mi petrec seara cu una din ele, oricare, în Marele Oraș, dar realitatea nu-i ca-n comediile romantice unde totul pare atît simplu. Prin alte orășele prin care am trecut totul era închis cu excepția unor restaurante. Totul degaja un aer provincial, atemporal, de seară liniștită, fără griji. Parisul era foarte aproape.

Diminețile ouvriere

Cîteva din suvenirile pe care le-am colectat diminețile, în timp ce mergeam spre servici. Luam întîi autobuzul din Courbevoie, pentru doar două stații, pînă la Grand Arche, de acolo luam tramvaiul 2 pînă la Pont de Sèvres iar de acolo alt autobuz, care se nimerea. Făceam în total aproape o oră.

În primul rînd că toate localurile, cafenele, patiseriile, etc. sînt deschise și au destui clienți. Mă uitam din autobuz la clienții așezași la mese, luîndu-și micul dejun, arătînd destul de degajați, fără a părea grăbiți că întîrzie undeva. Cu siguranță și-au rezervat o marjă de timp pentru asta. Iar la patiseriile de genul Paul sau Brioche Dorée, sau în cafenele "à emporter"  – peste tot erau mici cozi.

Cine spune că metroul din Paris e aglomerat, ăla n-a călătorit cu tramvaiul. Deși ajunge la intervale regulate, e atît de plin că  abia ai de ce să te ții. De toate vîrstele, de la studenți pînă la oameni cu părul complet cărunt, și toate rasele, proporție aproximativ egală de femei și bărbați.

Cărțile pe care le citesc francezii în mijloacele de transport au în general un titlu necunoscut mie, și-s scrise de scriitori de care, iarăși, mărturisesc că n-am auzit. Ce m-a impresionat cel mai mult a fost cînd în fața mea am văzut o femeie, la vreo 45-50 de ani, blond-cărunt, citind dintr-o carte jerpelită, lipită cu scotch, pe care-o ținea cu o mînă uscățivă. Am scanat în viteză este umărul ei, și am văzut că scria Rugăciuni de dimineață – în română! Părea atît de puternică și de detașată, emanînd un fel de energie. Poate adunîndu-și tăria pentru lupta cu xenofobia francezilor, care-o aștepta în ziua ce începea.

Libăria Virgin din Défense era deschisă la opt dimineața și avea destui clienți cît să formeze o coadă de vreo șase-șapte persoane la fiecare casă.

Oamenii discută atît de deschis, serios, uitîndu-se unii în ochii altuia, cu sprîncenele ridicate, fără nici o  glumă, justificînd fiecare afirmație, argumentînd fără vehemență și fără teama că se repetă, ca niște profesioniști. Nu se întrerup unii pe alții și totuși dialogul e fluid, interlocutorul simte cînd e rîndul său să vorbească, ca-ntr-un duet bine sincronizat.

Pe măsură ce mă apropiam de serviciul meu, oamenii îmi păreau că arată din ce-n ce mai ponosiți, mai storși, mai ... uzați, da, ăsta-i cuvîntul. Cam asta-i tipologia pe care-o vezi pe-acolo.

Nu am detectat un șablon vestimentar. Am remarcat însă destule sacouri, dar și destui blugi. Cămăși monocrome. Mi s-a părut curios un timp îmbrăcat la costum și cu fular învelit în jurul gîtului, ca și cum și-ar fi pierdut paltonul. (Diminețile erau foarte reci și umede). Ulterior am mai remarcat acest stil vestimentar și prin oraș. Foarte mulți nu aveau deloc genți, doar o revistă sau nimic, mergeau cu mîinile goale. Ce meserii or fi avînd aceștia? E interesant că aici în Franța, spre deosebire aici, poți să-ți imaginezi la orice om avînd orice meserie.

Ah, frumoasele comune și mici orășele prin care treceam, cu case cochete, că păstrau un parfum din spiritul Franței profunde. Liniștite, adormite. Păcat că unele șosele au fost construite atît de aproape de ele, probabil în epoca celor "Trente Glorieuses" - ce i-or mai fi înjurat proprietarii pe constructori atunci! Clădirile de birouri îmi păreau arhi-suficiente. În Sèvres am trecut pe lîngă o poartă mare cu grilaj, la marginea căreia scria Piscine Municipale. (La noi ar fi avut cu siguranță un nume americanizat și impactant, dar acolo părea atît de natural, firesc, și  încărcat de istorie). Și destule blocuri-rezidență, probabil de garsoniere, după arhitectura cu modele mici și regulate. Nasol să stai aici, mi-am spus, dar dacă nu prea ai încotro...

Se construiește. Dar se și dărîmă întîi ca să se construiască în loc clădiri mai moderne de birouri. Macarele, macarele. Cînd văd macarele îmi vine automat în minte o celebră melodie de pe vremea comunistă. (Dar altă melodie cu macarele nu s-a făcut, din cîte știu). Am trecut cu autobuzul pe lîngă un șantier, în Vélizy, și mă uitam prin geam. La un moment dat, în gardul înalt de tablă era o breșă și am văzut muncitori agitîndu-se de colo-colo printre stîlpii fundației recent puse, cu căștile colorate, cu hainele de asemenea colorate în culorile șantierului, ca-ntr-un joc de strategie. Colegii francezii se miră cînd le spun că-mi place să mă plimb prin zona de companii, de site-uri, să mă uit la clădirile funcționale.

În ultima dimineață, deși nu m-am mai dus la servici și trebuia să predau camera la 11, m-am trezit tot ca de obicei și m-am dus pînă pe Esplanadă pe de o parte ca să încerc o parte din acele senzații dintr-un punct de vedere mai detașat iar pe de altă parte ca să fac un pic de shopping, să nu mă-njure colegii de-acasă, și-așa unii destul de invidioși. Mă simțeam la fel de energic, îmi venea să intru în șuvoiul de lume și să știu că merg într-un loc al meu, așa că m-am simțit destul de derutat. Am intrat la librărie, am stat frumos la coadă la Paul și m-am dus afară pe Esplanadă să mănînc în tihnă, la aer, așteptînd ora nouă să se deschidă unele magazine. Apoi am intrat din nou, am stat la o coadă, mi-am luat o cafea cu un croissant pe o tăviță și am stat la o masă, uitîndu-mă la Grande Arche.

Rută internă spre București

Nouăzeci la sută dintre pasagerii cursei Tarom de luni de la opt dimineață de pe ruta Timișoara-București erau bărbați, inclusiv doi dintre stewarzi, ceea ce nu numai că m-a neliniștit dar mi-a și creat o senzație de greață. Cu toții arătau a fi cam între două vîrste, erau îmbrăcați în costume destul de șifonate și răspîndeau un miros de deodorant care nu acoperea în întregime fumul de țigară impregnat în haine. Degajau o siguranță de sine amestecată cu o doză sănătoasă de răutate însă am detectat și un pic de patetism (o fi fost mahmureală?) pe figurile lor sinistre, ca niște cîini răi dar care caută din cînd în cînd o oarecare consolare sau ca niște bețivi ascultînd o lăută de jale într-o cîrciumă la ivirea zorilor. În autobuzul care ne conducea de la terminal la avion, auzeam împrejur discuții de genul: "Las c-o furat destul!" Iar altul îl completa prompt: "Să mai lase și pe altul!". Urmate de rîsete scîrboase, bășcălioase, în cor, tipice de fapt, cum se aud la noi la firmă în spațiul de fumat. Mă simțeam ca și cum eram în același avion cu tot clanul Soprano, plus alte vreo cîteva clanuri, și trebuie să mai adaug că avionul, un Boeing cu 300 de locuri, era plin ochi. Singura stewardeză era o tipă mică, rotundă, cu ochi suspicioși și care se vedea că face efoturi serioase de a fi politicoasă și serviabilă, dar se vedea clar că nu-i prea stă în firea ei să fie așa. Am comandat doar apă, fiindcă oricum țin regim. Mi-am pus la modul serios întrebarea: poate că eu sînt singurul om cinstit din tot avionul. În fond, trebuie să fie și cineva care muncește cinstit în țara asta, nu? De asta mă duc în Franța, unde nu știu ce-o să fac, dac-o să reușesc acolo, oh, mi-a zis, mai bine să nu mă gîndesc la asta acum, mai bine să amîn, am timp destul după ce-ajung. Niciodată nu mai fusesem pe ruta asta cînd mă duceam la Paris, dar, de cînd Austrian-ul s-a retras din Timișoara, în mod ciudat, cel mai ieftin zbor de la Timișoara spre Paris pe care l-am găsit a fost acesta, cu Taromul, prin București. Cînd m-am așezat pe locul meu, am văzut un păianjen mare în față, aproape de fereastră, și cîteva minute nu am știut ce să fac. Pînă la urmă mi-am luat inima-n dinți, am văzut că nu se uită nimeni, am scos șervețelul care acoperea spătarul scaunului din față, l-am prins în el, apoi l-am aruncat pe jos și l-am flecit bine de tot. Asta e, recunosc că n-a fost prea corect, dar riscam să-mi intre-n față la decolare. În fine. După ce-am decolat, destul de repede, am intrat imediat în norii albi, am deschis cartea pe care-o aveam în buzunar și am început să citesc, deși nu dormisem decît cîteva ore în noaptea trecută și eram destul obosit, dar după cîteva minute doar, am observat că norii s-au rărit și se vedea destul de bine în jos, (aveam locul la geam), așa că am lăsat-o și m-am uitat prin hublou. Am zburat destul de jos, dar nu aveam ruta afișată pe ecranele de deasupra, așa că habar n-aveam pe unde sînt. Am zburat pe deasupra unor munți golași, negri și pustii, incredibil de negri și de pustii, dar după ce-am trecut de ei, au început să apară și satele, la început înșirate de-a lungul cîte unui drum, apoi sate mai măricele, răspîndite pe un caroiaj de străzi. Oltenia? Mașinuțelor, de cînd nu v-am văzut de sus! Pe cînd era clar că ne apropiam de București, am remarcat lacurile, erau multe lacuri și cîteva petice de păduri, dese, cu forme geometrice neregulate, înconjurate de ogoare. Ce-aș mai putea să mă ascund într-una din ele, mi-am zis, nu știu de ce, poate mă gîndeam inconștient la Huckleberry Finn. După ce-am aterizat și m-am ridicat, am recunoscut, mai pe rîndurile din față (căci eu stăteam pe antepenultimul rînd), după panourile uriașe care-au împînzit orașul anul trecut, cîteva fețe de parlamentari. 6K euro pe lună pentru fiecare șacal jegos căruia i se mai și decontează tichetul pe deasupra, îți dai seama? Cred că unii au avut niște schimburi de opinii, poate divergențe, cu alți pasageri, fiindcă la intrarea în autobuz se uitau înapoi înspre avion și pufneau în rîs unii la alții. Eh, cam astfel de oameni călătoresc cu avionul pe rutele interne ale săracei noastre patrii. La întoarcere am întîlnit alte tipologii, dar despre întoarcere altă dată.

Din nou vise-reper

Cu timpul, cele mai multe vise mi se destramă în minte. Știu. Ar trebui să mi le notez imediat, dar cum sînt mereu în întîrziere la servici... Kerouac a scris o carte întreagă numai cu visele pe care le-a avut. Citind-o, mi-am dat seama că nu mă pot compara cu el. Unele vise însă mi le amintesc cu minuțiozitate. Am mai scris aici despre astfel de vise. Unele sînt premoniții, altele mi le amintesc brusc, într-un moment satori.

Se făcea că eram în Olanda, stăteam într-un apartament situat într-un cartier de blocuri cu patru etaje, ca la noi, dar cărămizii și cu geamuri mari. Era pustiu. Trebuia să mă duc undeva, așa că am luat-o pe jos pe un drum pietonal paralel cu șoseaua, îndreptîndu-mă la periferie. Mi-era teamă să nu mă atace cineva. Am mai fost acolo și-n realitate, dar nu știu să localizez exact. Mi-am dat seama că m-am dus prea mult într-o direcție, am traversat, m-am învîrtit pe acolo, pînă la un gard. Era un sit industrial părăsit transformat într-un talcioc, cu artizanat, m-am învîrit puțin pe-acolo pînă mi-am dat seama că n-avea rost să mai zăbovesc. Așa că m-am întors în cartier, se făcuse seară, apoi noapte, luminile se aprindeau la cîteva apartamente. Nu mai știam unde stau, am văzut lumină într-un un mic local de la parterul unui bloc, m-am îndreptat acolo, proprietarul s-a bucurat cînd m-a văzut și mi-a zis să am puțin grijă de local pînă se duce el undeva. M-am învîrtit înăuntru, am văzut că era mult mai mare decît credeam. Un hol ducea într-o curte interioară unde era amenajat un garaj și cîteva mese și m-am simțit bine, acasă.

Acesta l-am avut mai demult, acum vreo șapte ani, dar încerc să-mi amintesc. Eram la București, era iarnă, și-mi era frig. Mergeam cu picioarele goale și nu mai știam unde-mi lăsasem pantofii, am ajuns la o casă mare și liniștită, unde stătea un fost coleg, care mă chemase la el. Am ajuns, dar el era cu o fată și trebuia să plece, mi-a spus că pot să stau aici pînă se întoarce, eu i-am spus că dacă întîrzie mult, eu plec. În casă era liniște, și m-am decis să merg prin oraș. Am mers prin magazine, dar cele mai multe erau la gară, așa că am luat-o în direcția aia, am ajuns acolo, era un tren rapid care te ducea înapoi centru, l-am luat și am ajuns la un shopping center unde căutam cărți, era un perete mare doar cu cărți și reviste, erau interesante dar nu exact ce doream eu, cineva mi-a spus că mai există cărți și-n altă parte, așa că m-am plimbat, am luat liftul și pe benzile rulante ca-n aeroport. Peisajul de afară arăta la fel ca zona din magazinul Bega, și mi-am dat seama că-s în Timișoara.

Am visat că trebuia să plec la Paris și totuși nu eram așa sigur că fac bine. Unii îmi spuneau să mai aștept, dar mă gîndeam, ah, dar mi-e atît de dor, trebuie să merg acum. Pe drumul spre aeroport, am trecut pe un pod boltit peste un rîu, ca cel din Calea Șagului. Apoi peisajul a început să se degradeze, clădirile deveneau din ce-n ce mai părăginite, apoi erau doar schele. Nesiguranța a crescut pînă am ajuns aproape de aeroport, și acesta era la fel de părăginit că dac-ar fi bătut vîntul mai tare, s-ar fi destrămat, și mi s-a făcut teamă, am zis hai să întoarcem. Așa că am întors și după ce-am trecut iarăși podul, peisajul revenea la normal pe măsură ce ne mergeam mai mult, am văzut și copaci, am cotit-o la dreapta, și m-am liniștit. (Ăsta s-a dovedit a fi un vis premonitoriu, avusesem ocazia să plec în Franța pentru cîteva luni, dar nu treaba s-a mai concretizat).

Am ajuns prea devreme la Vélizy, era noapte și sit-ul era încă închis, am așteptat în hol, era o mică braserie, am mîncat ceva, era ca într-un aeroport. Am decis să mă mai plimb împrejur, era și o pădurice, am urcat puțin, m-am uitat în jos și de acolo sit-ul luminat semăna cu o ilustrație SF cu o stație lunară, iar împrejur am văzut că mai sînt multe altele, la fel.

Acesta l-am avut recent. Eram la București și mai aveam suficient timp pînă pleacă trenul. Era seară și m-am decis să caut un restaurant. Peste tot era ocupat și aglomerat, pînă la urmă am găsit unul, avea pereții de sticlă și-mi plăcea că puteam să văd peisajul mizer dimprejur, ce părea neschimbat din ultimii patruzeci de ani. Deodată, un bloc turn, cu multe scări, a început să se clatine și a căzut, dar mi-am dat seama că era doar fațadă, oricum, m-am speriat și am vrut să fug însă oamenii de la masă, majoritatea tineri yuppie, mai tineri ca mine, păreau calmi, de parcă era un fenomen normal, obișnuit. Nu era fum, nimic, totuși m-am grăbit să ies și să plec repede de acolo.

Eram într-o gară pustie de țară, o haltă, și așteptam un accelerat. Mă plimbat încolo și-ncoace pe peron, era ziuă și cald, soarele sus pe cer. Trenul a sosit, am urcat, era aglomerație, oamenii stăteau pe culoare, discutau, părea că toți se cunosc între ei. Mi-am dat seama că mergeam în direcție greșită, eu voiam spre Timișoara. Am coborît la prima stație, tot o haltă, prin Oltenia. Am luat alt tren, care mergea în sens invers, același tip de oameni și acolo, la fel, se cunoșteau toți, mă uitam pe geam, șantierele de lîngă Porțile de Fier. Cineva mi-a povestit ce frumos e în Banat, în Caransebeș, și mi-am zis ce-ar fi să mă opresc puțin acolo.

Mergeam cu mașina undeva în Nord, spre Arad, pe autostradă. La o bifurcație, în preajma urcării unui deal, trebuia s-o luăm la stînga, dar am luat-o la dreapta, deși știam că ne poate paște un pericol acolo. M-am uitat în spate și ne gîndeam că nu-i prea tîrziu să ne întoarcem, așa că ne-am întors, dar apoi, ajungînd la aceeași intersecție, am luat-o tot la dreapta. De-acum vom vedea, mi-am zis. Am condus prin niște serpentine abrupte, fără parapeți pe margine, cum am văzut în munții din Provence. Am ajuns într-o stațiune, semăna cu Moneasa, dar nu era ea. Lume multă, mașini. Ar fi fost bine să rămînem aici, lumea era la picnic, la plajă, caming, dar am vrut să megem mai departe, undeva în jos unde nu erau oameni, și peisajul era mai înfricoșător. Ne-am întors (nu mai știu dacă eu conduceam și nici cu cine mai eram în mașină) la stațiune, dar lumea începea să plece. Am mai stat puțin,, am găsit deschis și un chioșc de unde ne-am luat ceva (nu mai țin minte ce) și ne gîndeam la pericolele drumului de întoarcere acasă.

Eram la Mare, ajunsesem dis-de-dimineață și nu eram sigur c-am să găsesc cazare. Stăteam cu bagajele pe faleză, mă uitam la lumea care începea să sosească la plajă, pîn-a venit șeful, directorul firmei, să ne spună să mergem cu el. Am ajuns în niște galerii, la subsol, ca într-un mare centru comercial, însă underground, care avea și camere de hotel, și ne-am găsit fiecare o cameră unde să stăm. Mi-am zis că nu e rău, ba chiar treptat începeam să mă simt din ce-n ce mai bine. M-am dus iar pe plajă, lîngă o parcare, și i-am sunat pe ai mei, le-am spus că sînt bine. Mă uitam la mare, de data asta mai liniștit și mă gîndeam la cîte-aș putea face în următoarele luni. Perspectivele îmi păreau bune.

Solitudine în Paris

Poți să trăiești retras chiar și într-un oraș mare și aglomerat ca Parisul. Să-ți vezi doar de viața ta, de munca ta, de cărțile tale, să-ți consideri studioul ca peștera unui călugăr, nelăsîndu-te atras de nimic din ceea e trecător, evenimente sociale, convulsii politice, etc. În fond, Parisul e un oraș atemporal, nu? Ca un fel de Cioran, însă mai deschis față de ce e nou, totuși, observator al contemporaneității, al oamenilor. Sau ca Jack Kerouac în "Desolation Angels", dar nu locuind în mijlocul pădurii, ci undeva în marea de acoperișuri. Ce interesant ar fi să treci prin viață ca Omul Invizibil, sau ca un fluture, să sorbi seva din fiecare clipă, să distilezi zeitgeist-ul în artă.

Însă am avut și momente cînd, după ce m-am plimbat destul prin Paris, înspre seară, am realizat deodată că sînt singur. Mă uit prin geam în restaurantele închise, sau la terase, în care oamenii discută, socializează, atît de stilați, de superiori. De toate vîrstele, toți eleganți. Ce fel de oameni sînt? Toți îmi par intelectuali, artiști sau cadre superioare. Și mă gîndesc atunci că-mi lipsește căldura umană, c-aș vrea și eu să fac parte din lumea aia, o lume care mie mi-e inaccesibilă. Arăt ca ei, dar nu sînt ca ei, nu vorbesc ca ei, nu mă comport ca ei. Aș vrea să mă așez și eu undeva, dar peste tot e aglomerație, e plin-ochi, cupluri, grupuri. În parcuri vezi cupluri cu copii, oameni care discută sau citesc, sau se plimbă relaxat, fiecare pare perfect integrat în mediul său. Dar rezist tentației de-a mă întoarce acasă, la colegii mei proști est-europeni. Așa că-mi scot cartea din buzunar și citesc în lumina aurie a ultimelor raze de soare din Tuilleries.