miercuri, 11 septembrie 2013

Acum 12 ani

Lucram într-o firmă situată într-un apartament al unui bloc aflat lîngă COȘ (Casa Oamenilor de Știință), aproape de Parcul Rozelor. O zonă liniștită, cu destul de puține figuri dubioase pe stradă, cu multă verdeață, într-o atmosferă provincială, deși aproape de centru. Pe aceeași scară mai erau: un dentist, un avocat, o firmă de turism și încă una care nu am aflat cu ce se ocupa. Nimic nu indica numele firmei la care lucram, dar cui îi păsa din moment ce clienții erau în State și în plus, salariul era "gri" (adică o parte legal, minim pe economie, iar cealaltă (pînă la 350$) mi-o dădea în mînă economista cînd venea pe la sediu). Oricum altceva mai bun nu găsisem. 2001 a fost cel mai prost an pentru job-uri din toată cariera mea. Firma la care lucram înainte a dat chix în luna mai și apoi am stat pe tușă în vara aia vreo trei luni. E drept că refuzasem pe atunci să mă înregimentez într-una din cele două corporații multinaționale care dominau piața muncii pe atunci în oraș și încă mai credeam că pot sta deoparte de ele. Cînd m-am angajat bănuiam (sau speram) că voi avea o oarecare libertate de expresie, puțină creativitate și un orar mai flexibil. Eram în total cinci oameni (cu tot cu mine) în două camere plus o bucătărie, plus o cămară cu cărți de la care avea cheie doar șeful echipei. Fostul asociat al firmei își luase tălpășița, am aflat, cu cîteva luni în urmă, și-și luase cu el și echipamentele de calcul, calculatoarele, plus imprimanta, telefonul. Patroana era o o tipă plecată de aici peste Ocean și care voia să-și facă milionul de $ după care să se poată retrage din afacerile astea (asta am aflat-o de la o cunoștință). Jobul nu s-a dovedit atît de OK pe cît părea inițial. Patroana era o acritură care ne ținea pînă seara tîrziu (din cauza diferenței de fus orar) ca să-i dăm raportul pentru fiecare lucru mărunt în parte. Aveam Internet abia de o săptămînă, și ăla cu țîrîita, doar cîteva ore pe zi, căci se deconta fiecare minut, la fel ca și fiecare telefon pe care-l dădeai. Am avut o criză existențială, mă gîndeam: uite ce-am ajuns, lucrez într-un apartament (înainte lucram la o firmă de peste 50 de oameni, făcusem team-building, etc), cu doi colegi încă studenți, fără nici o alternativă de a pleca altundeva, pe scurt: perspectivele erau absolut nule. În pauze mergeam cu team-leader-ul la cîte-un restaurant mai ieftin la marginea orașului (la capătul căii Șagului). Oricum, pentru mine, care lucrasem doi ani și mai bine într-o zonă destul de izolată a orașului asta reprezenta o variație mai mult decît binevenită, dar cam asta era tot. Începeam să-mi revizuiesc convingerile privind multinaționalele. Prietena mea de atunci... Eh, dar nu despre asta vreau să vorbesc aici, ci despre 9/11. În camere (să le spun birouri?) se vorbea mult și nu doar despre servici. Site-urile de știri nu aveau conținut video și nici nu erau actualizate în timp real ca azi. Așa că atunci cînd unul din colegi a zis că a primit un telefon de la soră-sa cum că un avion a intrat în World Trade Center-ul din New York am tratat evenimentul întîi ca pe-un simplu zvon, apoi ca pe un lucru mărunt, încă una din nebuniile care se întîmplă în State. Cînd a fost vorba și de celălalte avioane, am zis că sigur ceva nu-i în regulă, ori e o exagerare pe-undeva ori o farsă. Cînd șefa a anunțat că e blocată într-un aeroport în Canada și că nu are acces la Net, mi-am zis ce bine că putem pleca acasă mai devreme să ne uităm la CNN. Pe drum priveam oamenii, care păreau că n-au nici o treabă. N-or fi aflat? Oare o fi adevărat? Îmi amintesc că și-n 22 decembrie 89 în tramvai oamenii aveau aceeași figură, te făceai să te întrebi dacă chiar știau ce se întîmplă sau nu vor să știe sau sînt împotrivă sau sînt pur și simplu idioți? Evident că acasă tv-ul mergea și m-am uitat cu Mama cum blocurile se prăbușeau, lumea se surpa, realitatea parcă se scufunda, ca și viața mea, care părea și ea un mare moloz. Poate și asta a contribuit și la schimbarea job-ului (oricum, afacerile au rămas blocate mai bine de-o săptămînă după aia). Și cred că și la renunțarea la a mai emigra. Cam asta a fost.

2 comentarii:

Fila spunea...

Salut

Eu as scoate suma platita la gri, din postare.

Chris spunea...

Suma face și ea parte din trecutul meu și-n plus cred că dă un aer mai realist postării. (Am pus-o între paranteze.) Mulțu' pt. că mă citești și mai ales pentru comentariu.