Cîteva impresii din Madrid

Nimeni nu mă crede cînd spun că Madridul mi s-a părut cel mai aglomerat oraș din lume. Torente de oameni se revărsă la orice oră în și din Puerta del Sol cu un flux continuu, constant. Orincotro te uiți puhoaie de oameni care merg pe străzile înguste, pe bulevarde sau în piețe, pe sub portaluri sau în parcuri. Și n-am aflat misterul acesta, despre cum pot fi depășiți. Dacă mergi repede, trebuie să accelerezi mult ca să-i poți depăși dar atunci trebuie să fii atent să nu dai peste altcineva care vine din sens opus. Atunci că fie te resemnezi să mergi cu viteză constantă sau să mergi în diagonală, însă atunci cei din spate parcă gîndesc la fel și trebuie fie să te ferești și de ei, fie să accelerezi mult, dar dacă faci asta de multe ori, obosești ușor după cîțiva zeci de metri. De fapt madrilenii nu merg mai mult de cinci, zece metri drept, fără să-și schimbe direcția, sau să se oprească brusc ca și cum s-ar gîndi încotro s-o ia de acum sau ca și cum au uitat încotro se îndreptau. După cîteva zile am ajuns și eu să fac la fel.

A plouat ca o treime din timp, și cînd ploua îmi era și destul frig, încît nu puteam merge cu mînecă scurtă, așa că trebuia să-mi pune jacheta, ceea ce nu era rău, findcă astfel rucsacul mi-era mai ușor și mai aveam și buzunare. Cînd am ajuns, ploua fin, și am zis, ah, nasol, chiar acum, cînd sînt cu bagajele, dar pînă am ajuns cu atutobuzul în oraș, s-a oprit. Apoi a ieșit soarele și de la hotel, cînd am ieșit în oraș, nu mi-am mai pus umbrela, și seara a venit o ploaie zdravănă care m-a udat de tot. În rest ploile au fost de scurtă durată, ușoare și perpendiculare, nu bătea vîntul, așa că avînd umbrela în mînă m-am simțit chiar bine. La un moment dat, era tot într-o seară, cînd s-a pus ploaia, am vrut să merg în cameră, dar cînd am ajuns pe strada cu hotelul, m-am răzgîndit și am început să descopăr farmecul plimbării sub umbrelă: mă simțeam mai safe, mai puțin expus, mai ferit de privirile mulțimilor și parcă puteam să-mi aud mai bine gîndurile, să mă gîndesc la viața mea, motiv aș spune principal de altfel pentru care am venit aici. Altă treime din timp a fost cald și un soare că nu puteam ține ochii deschiși și mă ardea pielea dacă stăteam mai mult într-un loc. Iar cealaltă treime a fost timp a fost vreme faină, cîțiva nori cumulus care dădeau cerului prea albastru o tentă mai deschisă, dar asta am observat mai bine la Toledo, care e mai la înălțime.

Există lucruri pe care nu ți le spune nimeni, în nici un ghid. De exemplu faptul că de la Atocha înspre centru trebuie să urci, fiindcă strada e în pantă. Am avut cîteva minute de panică după ce-am ajuns fiincă gps-ul de pe celular îmi tot dădea rateuri, o fi din cauză că celularul e oarecum vechi, același pe care l-am avut și la Roma acum trei ani, așa că m-am tot învîrtit pe lîngă gară, am traversat și retraversat de cîteva ori un bulevard, și asta cu bagajele în mînă, rugîndu-mă să nu reînceapă ploaia, pînă ce-am găsit în sfîrșit strada principală care ducea la străduța pe care era hotelul. Pe un tronson se făceau reparații pe stradă, mereu se fac reparații pe undeva, așa că am ocolit pe celălalt sens. Și am avut mult de mers în pantă ascendentă. Dacă n-aș fi fost singur, aș fi luat un taxi sau metroul. Nu eram odihnit deloc, cu o zi înainte abia mi-am luat o jumătate de zi de concediu și în noaptea precedentă dormisem doar vreo trei, maxim patru ore, iar în avion cam degeaba m-am străduit să ațipesc. Am văzut la Muzeul Arheologic o hartă a orașului de la sfîrșitul secolului XVIII, și am văzut aceeași geometrie a străzilor în zona centrală, adică acolo unde am stat de fapt!

Ce m-a surpins în mod plăcut au fost imobilele care aduceau cu cele pariziene, puțin mai închise la culoare, cu tente galbene, maronii chiar și pe feroneria balcoanelor. O adevărată plăcere pentru ochi! Chiar și pe străduțe circulau însă mașini și asta mi-a amintit de Italia, unde din păcate nu voi mai ajunge anul ăsta, dar despre treaba asta, altă dată. Străzile sînt îngrijite, curate, cu excepția dimineților de week-end cînd păreau lipicioase (poate și din cauza finalei ligii campionilor, cînd a jucat Realul). Dar erau oameni care făceau curățenie și asta iarăși mi s-a părut interesant, gunoierii și măturătorii de stradă nu arătau deloc decrepiți, ca la noi, ci oameni finuți, unii cu ochelari, și de toate vîrstele.

Spre deosebire de Roma, multe biserici erau închise, chiar și San Francisco, un loc must-see trecut în orice ghid, dar care se deschidea doar la slujba de seară, la care n-am mai ajuns, fiindcă n-am avut drum pe acolo la orele acelea. Dar am fost în altele, foarte frumoase și îngrijite și în interior, cu bănci curate, statui, picturi, orgă: catolicismul mi se potrivește, ăsta e adevărul. Clădirile de pe Gran Via și Calle de Alcalá parcă se revarsă pe străzi, pline de imaginație. Am mers în Parco del Retiro într-o duminică, după ce-am ieșit de la Prado și după ce-am văzut mai multe picturi inspirate de acest parc: pe plăcuțele explicative scria că pictorul s-a inspirat de aici în peisajul medieval. Ce atmosferă! Oameni care stau pe bănci, pe iarbă, citind, relaxați, familii, la umbră, cărări, frunziș, miros de pădure de foioase.

La Prado am fost într-o duminică dimineață. Am ajuns mai devreme, se deschidea abia la zece, așa că m-am mai plimbat și pe străzi. Atunci a fost singurul moment lipsit de aglomerație și nici pe bulevard nu treceau mașini. Cînd am ieșit, pe la ora trei, acolo avea loc o manifestație: poliție, megafoane, scandări, pancarte, petarde. Dar unde să pleci? Noroc că n-am mers mult și am intrat și la Grădina Botanică. Dar să revin la muzeu. Încep să-mi formez gusturile în pictură, de fapt poate asta e viața, o continuă formare. Îmi place Veronese și mi-a plăcut de cînd l-am văzut prima dată. Culorile, albastrul, decorațiile: un adevărat regal al simțurilor. Am aflat de cîțiva pictori spanioli: Goya, de la picturile sale cuminți de la început, portrete, la scenele din război, pînă la perioada picturilor neagre, aceasta din urmă adunată într-o sală specială, la care m-am uitat pînă ce efectiv mi s-a făcut frică, și a trebuit să ies. Velázques: cu cele două picturi mici din Roma (toată viața voi face comparații), The Surrender of Breda, The Spinners. El Greco nu-mi place, siluetele lunguiețe, ca și cum ar fi avut o deformație optică. M-am mai întîlnit cu cunoștințe de acum vechi: Raphael, aceeași tehnică perfectă, dar transmite un mesaj prea slab, Tizian, Tintoretto, chiar și un Boticelli (pictura inspirată dintr-o povestire a Decameronului lui Boccaccio): ceau Sandro, nu ne-am văzut de la Milano! Cîteva picturi de Claude Lorrain (numit în spaniolă Claudio de Lorena). Peisajale și scenel patorale ale lui Jan Brueghel el Viejo. Impresionantă pictura cu episodul expulzării evreilor din Spania în 1492 (nu mai rețin pictorul, doar că era de la sfîrșitul secolului XIX). În Grădina lui Bosch sînt prea multe lucruri care-și distrag atenția, puține tipuri de animale, multe păsări, cîteva fructe, dar probabil că pe vremea aia nici nu prea aveai de unde să te inspiri.

La Muzeul Național Arheologic am fost în ultima zi, cu gîndul să stau vreo două ore, dar a fost atît de interesant încît am stat mai bine de dublu. Istoria omenirii de la apariția omului pînă în secolul XIX, oarecum centrat pe Spania. Egiptul Antic, am văzut sarcofage de mumii, Fenicia, cu alfabetul ei (alfa, beta, gama, vin din feniciană) și coloniile ei din Mediterana, Grecia Antică, cu amfore, sculpturi, Imperiul Roman, mai ales prin prisma comerțului cu Spania (împăratul Traian s-a născut pe teritoriul Spaniei). Mi-a plăcut că toate astea cuprindeau exponate ce priveau viața socială, nu doar războaie și cuceriri. Apoi Evul Mediu. Am aflat multe despre istoria Spaniei, urmele lăsate de cucerirea maură, Reconquista, apoi Epoca de Aur spaniolă, Napoleon. Nici n-am observat cum trece timpul.