Bilanț și călătorii literare

A trecut deja atîta timp de la sărbători și eu parcă tot nu m-am desprins de acea stare de spirit. Afară e frig, a și nins în ultimele zile și s-a așternut un strat de zăpadă subțire, am desfăcut pomul, căsuțele din centru au fost demontate, raliurile s-au terminat, am reluat stresul serviciului, dar cînd vin acasă tot mă bag în pat cu o carte sau mă uit la un documentar și mă simt cam la fel. Un început care nu e chiar un început.

Am citit destul de puține cărți anul trecut, poate și din cauză că acum citesc mai mult în engleză, fiindcă în română nu prea apar multe cărți care mă interesează. Anul trecut am citit cîteva cărți de călătorie, și cred că voi continua să o fac. De exemplu am văzut de sărbători un documentar despre The Innocents Abroad a lui Mark Twain și săptămîna trecută am citit-o (după ce mi-am procurat o ediție cu ilustrațiile originale). Mă mir că n-am citit-o pînă acum, poate mă temeam de engleza de secol XIX, dar e am găsit că e perfect accesibilă. Înțelegi sensul abia după ce citești întreaga frază. Ce m-a suprins în carte sînt observațiile pe care de altfel le-am făcut și eu în viață: că natura umană e cam la fel peste tot. (De altfel și W. Maugham spunea în Summing Up că există puține tipuri de caractere în lume.) Sau cînd era Paris și prefera să se uite la oameni decît la obiectele inanimate de la expoziția universală. Și pe mine cel mai mult m-au surprins cînd am ajuns prima dată în Franța nu deosebirile, care erau evidente, ci asemănările dintre caracterele oamenilor. Nici unul din pelerinii de de Quaker City n-a mai călătorit și deci s-au condus după instinctele naturale, nu s-au împiedicat de convenționalisme. Și la final cînd spune că oamenii care călătoresc în mod obișnuit se plîng mereu de cîte ceva care li s-au întîmplat odată. Sau însemnări despre cum lua notițe, chiar și cînd nu era nimic de remarcat. Și, desigur, incorectitudinea politică a lui Mark Twain, care m-a uns la inimă. Păcat că trece repede de la Lecco la Veneția, fără să zăbovească în Verona și Padova sau nu spune nimic despre zilele petrecute în Sevilla sau cum au colindat Andalusia. Și că n-au intrat în Malta și Sardinia din cauza carantinei impuse de cei de pe țărm. Mda. E interesant să vezi locurile în care ai fost și tu prin ochii unul scriitor bun, chiar dacă, sau mai ales dacă din alt secol. Există atîtea cărți de călătorie, Robert Louis Stevenson - tot anul trecut am citit Călătorii cu măgărușul în Ceveni, și tot în engleză, și tot în stilul lui Mark Twain. Și de Paul Theroux am citit The Happy Isles of Oceania și The Old Patagonian Express - e un scriitor dur care evită locurile frecventate, clasice și merge și-n locuri chiar periculoase. Tipul e destul de solid, așa că își permite. Mă gîndesc să citesc Călătoriile în Italia ale lui Goethe - o am de atîta timp lîngă mine, chiar în camera în care dorm, dar am tot amînat-o fiindcă o consideram monotonă. Poate chiar este, dar și ce? Mă mai uit și peste ghiduri turistice. Anul trecut n-am prea călătorit, am scris în vară de ce, dar sper ca anul acesta să-mi iau revanșa, însă totuși mă gîndesc să pun pe primul loc odihna, nu explorarea culturală.

Mă uitam la Carnets de routes de François Busnel (mi-am luat în sfîrșit coffret-ul cu cele 8 dvd-uri - în total sînt peste 20 de ore!). Face geografie literară, deși nu-mi amintesc să fi pronunțat termenul, de altfel terminologia nu e importantă, chiar mă complexează. Sînt călătorii literare de-a lungul și de-a latul Statelor Unite întîlnind scriitori importanți cărora le ia interviuri în mediul în care trăiesc, în general acasă la ei. Mai văzusem cîteva fragmente la Grande Librairie, pe TV5 Monde, unde-au și fost difuzate inițial, și pe YouTube, dar de acolo au cam fost șterse. America de azi are o literatură serioasă. Se publică mult și pe gustul meu, care diferă fundamental de ceea ce apare la Polirom sau la Humanitas. Au un story solid și multă substanță. Nu doar scriitorii americani sînt astfel. Elena Ferrante de exemplu, căreia i-am citit ultimele trei cărți din faimoasa ei tetralogie anul trecut, care mi s-a părut extraordinară. Eram atît de pasionat de America cînd eram mic, chiar și-n facultate și puțin după ce-am terminat! Visam să ajung acolo cînd voi fi adult, de fapt toată lumea visa atunci la asta. De-a lungul timpului am văzut destui dezamăgiți, care s-au trezit imediat după ce și-au găsit un job nesatisfăcător și și-au dat seama că-s prinși în capcana mersului la servici. (Fac o paranteză: vărul meu a stat vreo 15 ani acolo, ilegal, apoi s-a întors.) Plus dorul de casă. Nu am regretul ăsta, din fericire. Dar în același timp mă interesează și o parte din Europa, zona Mediteranei și, mai general, aș spune regiunea fostului imperiu roman. De fapt locul unde mă aflu acum, Timișoara, aparținea imperiului roman! Ca de altfel toată partea sudică a Mureșului. De fapt mă atrag zonele neindustrializate, satele și orașele mici, dar autentice, din Italia sau Franța de exemplu, în care însă nu prea cred că mi-aș putea găsi de lucru, așa că nu mă pasionează să plec, adică nu cu sensul de a mă muta. Întotdeauna am găsit interesant că în locurile mai puțin populate oamenii nu doar au o legătură mai strînsă cu natura, cu instinctele, cu viața, dar și relaționează mai strîns cu alții, în piețe, cafenele. De fapt ce mă pasionează acum e să stau în casă, să mănînc, să dorm, să ascult muzică sau să văd un film, să citesc o carte sau să frunzăresc o revistă. Iarna parcă nu ești atît de distras de mediul înconjurător.