Depresie FB

Totul a început în primele zile ale anului, cu o căutare pe Facebook (oare cînd va trece moda acestui site?, dacă va trece vreodată) după numele unui fost coleg de facultate, am mai scris despre el în acest blog acum cîțiva ani. Știam că se află în Chicago sau prin împrejurimi, dar, în afară de locul de muncă, nu știam nimic despre el. Și cum are un nume și prenume foarte comun, nu l-am găsit și apoi am mai dat o căutare după numele soției sale și mi s-a părut ciudat că pe ea am găsit-o întîi pe un site unde avea și link către profilul ei de Facebook, și de acolo, din lista ei de prieteni l-am găsit și pe el. La început am fost poate puțin dezamăgit, pentru că nu erau genul care să se laude sau să pozeze, să caute ori să arate ceva. Știu că nu e frumos să fii invidios pe cineva, dar exact acesta a fost efectul asupra mea după ce-am aruncat o privire pe paginile lor și am făcut scroll. Nu, nu m-am conectat cu niciunul din ei, nici nu vreau s-o fac. Mă gîndesc, sau cred, că mulți oameni, poate și ei, vor să uite de unde-au plecat, să rupă total legătura cu trecutul, un lucru care, mă gîndesc, îi ajută cumva să mergă înainte. Deși acest lucru, am observat, are în general un efect ca de bumerag, care-i vor lovi dur după cîțiva ani buni, și care poate funcționa uneori dar doar în cazul unor traume, deși aici nu cred ca e cazul. De fapt nu știu ce m-a apucat, doar efectul începutului de an, mi-au venit în minte perioada facultății și a începutului meu trist de carieră, și m-am gîndit apoi la cîțiva colegi, puțini la număr, pe care i-am respectat și care m-au respectat, și de care n-am mai auzit de mult, de foarte mult timp. Și asta m-a deprimat peste măsură, pentru că m-a făcut să conștientizez că eu, față de ei, n-am realizat nimic de fapt în viață și nici nu se pare că voi realiza ceva vreodată. Au copii deja mari, o casă în niște suburbii care arată ca-n filmele și serialele la care mă uitam și visam pe atunci, poze din vacanțe în Europa, sau de la concerte, joburi la firme serioase, cu siguranță super plătite. Am început pe același drum, sol omnibus lucet, dar apoi viețile noastre au început să difere, la început puțin, apoi fundamental, din cauza unor acțiuni și alegeri și a voinței sau, în cazul meu, a lipsei acestora, din motive la care m-am tot gîndit și pe care nu mi le explic. Poate îi idealizez, poate că nu a fost vorba doar de voință, ci și de împrejurări, de șansă, doi colegi de la aceeași facultate, doar un an diferență, care s-au cunoscut încă din anul întîi și s-au căsătorit imediat după terminarea facultății, și împreună, doi oameni inteligenți, sau mă rog, cel puțin unul (adică ea) pot face ca lucrurile să se miște. Altfel viața ta stă pe loc sau mai rău, o ia la vale. Treaba asta m-a cam pus jos în următoarele săptămîni, și m-a tot făcut să reflectez zi și noapte, fie să merg cu gîndul înapoi, fie să-ncerc să schimb poate ceva, măcar în atitudinea mea față de propria viață, ale căror probleme din trecut mi se par acum atît de mici, deși nu știu cum ar fi mai bine. Ok, poate nu-i normal, dar asta e starea mea de spirit. De fapt starea aceasta este cunoscută, se numește depresia indusă de Facebook, colegii mei despre care scriu aici nu cred că o trăiesc, nici n-ar avea de ce, eu am mai avut-o și în trecut, dar nu într-o așa mare măsură. E ca un virus despre care știi ce simptome poate avea, dar atunci cînd te lovește nu ai ce să mai faci sau nu știi ce să faci decît să-i înregistrezi efectele.