Se termină iată și luna noiembrie și de-abia mă mai țin bateriile. Bine că stau acasă cîteva zile, de fapt e impropriu sau din obișnuință spus, fiindcă tot stau pe acasă de la începutul lunii martie, dar cîteva zile fără lucru în această mini-vacanță sînt oricum esențiale, vitale chiar. Se tot scrie prin presa lumii de cîțiva ani despre reducerea săptămînii de lucru la patru zile, dar eu nu mai cred că vom mai apuca așa ceva, cel puțin nu văd nici o îmbunătățire a ritmului acesta pe care aproape că l-aș numi infernal în care se lucrează la noi în companie și mai ales dacă punem la socoteală workoholismul americanilor și al asiaticilor dar și al unor indivizi duși cu pluta de la noi, care s-au îndepărtat de tot ceea ce înseamnă umanitate. Luna asta s-au omologat cîteva vaccinuri, așa că există o speranță că treptat viața va reveni la normal. Bill Gates spunea că pînă la Thanksgiving-ul viitor situația va reveni la normal, dar să vedem dacă se va putea și călători anul viitor, că eu de-abia mai rezist, n-am mai fost nici măcar în vreun mijloc de transport din primăvară. A fost acesta un an complet pierdut sau, cum spunea un coleg din State într-o teleconferință, a fost "anul care n-a fost"? Oricum, acum vreau să dorm bine, de cîteva ori pe zi, să stau toată ziua în apartament, să mănînc ce poftesc din frigider, am făcut destule provizii în week-end, să mă uit la documentare de călătorii și de istorie pe Digi World și pe Viasat History, și să am alături un teanc de cărți groase pe care să le citesc și între care să schimb cînd am chef. Ca o vacanță de iarnă din copilărie.
Week-end-ul acesta mă uitam în bibliotecă încercînd să mă decid ce carte să m-apuc să citesc, mă gîndeam la ceva de istorie, cînd mi-am dat seama că nu am citit Vicontele de Bragelonne. Evident că la ora actuală la noi romanul nu se mai găsește nici în librării, nici în anticariate. A apărut o ediție acum mai bine de nouă ani la Adevărul, parcă a fost ieri, într-una din colecțiile acelea celebre, dar pe atunci nu m-a interesat, nu știu de ce. Mă rog, aveam cred alte priorități. Este o întregă poveste cu trilogia asta a lui Dumas în viața mea. Nici cînd eram eu copil nu se mai găsea, nici în librării și nici în biblioteci. Bibliotecara îmi rîdea în nas dacă ceream așa ceva. Puținii colegi care o aveau acasă nu voiau s-o împrumute, și-i înțeleg, nici mie nu-mi plăcea și nu-mi place nici acum să împrumut cărți, am avut cîteva experiențe neplăcute și în plus nici nu am încredere în oameni în general. Dar mi-era ciudă pe ei cînd povesteau încrezuți cît de faină e. Îi uram, ce mai! Apăruse mai demult, în anul 1970, într-o colecție de lux, cu coperți tari, frumos desenate și viu colorate, și cu cotoare argintii, de îți venea să le mănînci, nu alta. Dar pe atunci părinții mei trecuseră de vîrsta adolescenței și oricum ei nu gustau cărți de aventuri, genul lor fiind Balzac. Într-un final, pe la vreo 15, 16 ani, cînd deja citisem și altceva, mai matur, Don Quijote de exemplu, taică-meu mi-a făcut rost de cele două volume, împrumutate de la cineva, dar din care lipseau în mod ciudat ultimele aproape o sută de pagini din al doilea volum. Cine ar face așa ceva, cine ar fi rupt acele pagini? Nu-mi pot imagina nici acum. Dar ce să fac, am citit-o pînă în acel punct, pînă la episodul în care Milady este închisă. Captivant. Tot mai bine decît nimic. După Revoluție a apărut o ediție pirat la o editură din oraș, pentru că nu exista legea copyright-ului, fără numele traducătorului, dar asta e, ai mei mi-au cumpărat-o, așa că am reluat lectura. De la început. În sfîrșit mi s-a închis parcă un cerc un cap, și m-am simțit mai împlinit. Apoi al doilea roman din serie, După douăzeci de ani, nu mai știu cînd am făcut rost de el, probabil destul de mult după terminarea facultății, de la un anticariat din Centru, pentru că abia după ce a trecut destul de mult timp după '89 au început să apară la tarabele second hand acele ediții anterioare la care visasem în copilărie, dar parcă nu m-a prea impresionat. Cred că abia mai apoi au venit călătoriile mele în Franța: Paris, Louvre, Valea Loarei, după care Italia, care mi-au deschis interesul și asupra istoriei, eu fiind pînă atunci orientat strict pe prezent, pe contemporani. Mă mai gîndeam uneori la Cei Trei Mușchetari, mă întrebam prin ce întîmplări au trecut cei patru și cine o fi Vicontele, dar mă luam cu altceva și nici nu m-a pasionat într-atît încît să citesc ceva ce mi se părea copilăresc sau avînd legătură cu copilăria. De fapt l-am văzut într-un interviu pe Mircea Mihăieș care spunea că trilogia lui Alexandre Dumas nu este literatură pentru copii. Sînt de acord, în special fiindcă are și o parte de romance, pe care copiii de obicei o sar, dar fără de care povestea nu s-ar ridica. Și acum, iată-mă ajuns la vîrsta aceasta, cu încă o neîmplinire în suflet și o dorință care vine de mai demult, dar a fost stinsă în timp de valurile vieții dar reaprinsă cumva poate de perioada asta de criză și de apropierea sărbătorilor și de gîndul la copilărie și de pasiunea veche pentru Franța și de pasiunea mai nouă pentru istorie și cumva obosit de atîtea cărți citite care te fac să-ți pui atîtea întrebări încît ajungi să nu mai fi sigur de nimic, ori spiritul meu idealist are nevoie să creadă constant în valori umane precum noblețea, onoarea, cavalerismul, bravura, pentru că altfel se usucă. Așa că mi le-am comandat de pe Net, chiar înainte de a scrie postarea, dar nu acele ediții frumoase de demult, care acum se găsesc bine-mersi pe site-urile de anunțuri second hand, ci una critică, îngrijită, dar în engleză, oricum la noi nu cred că vor apărea vreodată ediții critice. Abia aștept să le citesc.
