Agitație

Seara, cînd ajung acasă, după o zi grea, sau nu chiar neapărat grea, dar, ca toate zilele, uzată și fără perspectivă, mintea, în loc să se liniștească, îmi aleargă în toate direcțiile. Nu mă pot decupla de la realitatea zilei. Butonul de pauză nu funcționează, nici cel de ventilație. Mintea mi-e ca un motor supraîncălzit pe care nu-l pot răcori. Sînt ca un avion care nu găsește o pistă de aterizare liberă și e nevoit să mai rămînă în zbor pentru o vreme. Nu reușesc deloc să ajung într-un loc al meu liniștit, să las grijile și bruiajele zilei deoparte. La ce mă gîndesc? La oameni în primul rînd sau revăd ori îmi imaginez situații în care-am fost sau aș putea fi implicat sau îmi fac planuri de viitor. Trăiesc fie în trecut fie în viitor, dar nu în prezent. Rătăcesc printre rămășițele zilei, gîndindu-mă la ceea ce am lăsat nerezolvat, la ce puteam face mai bine, la prostiile pe care le-am făcut (asta mă face întotdeauna să mă răsucesc în pat, noaptea), la consecințele acțiunilor mele, la cum să acționez în viitor, la barierele mentale pe care nu știu cum să le depășesc, la a alege sau nu un alt drum, la trecut, la ce s-a ales de visele din adolescență, la oamenii pe care i-am cunoscut și care-s acum împrăștiați pe tot globul, la colegii cu care mi-am petrecut ziua, în ședințe, pauze, la ce-am văzut în oraș sau pe drum, sau chiar la cărțile pe care le-am citit, la filmele pe care le-am văzut, care îmi inundă sufletul. La fel și cînd încerc să scriu ceva. Abia mă așez și deodată atîtea opțiuni îmi trec în viteză prin minte, jucîndu-mi parcă feste, văd atîtea căi deschizîndu-se simultan ca un mănunchi în fața mea, fiecare la rîndul ei ramificîndu-se, și nu mai știu pe care din ele s-o urmez. Parc-aș fi  pe un cal sălbatic care se zmucește, se cabrează. Sau ca și cum mi se desenează mental într-o memorie cu acces aleator. Ca niște puncte luminoase care mereu îmi fug prin fața ochilor și nu le pot focaliza. Încerc să le unesc apoi din memorie, dar conturul rezultat nu-mi spune nimic. Poate că mi-e teamă să mă las purtat în necunoscut și ar trebui să las să mi se dezvăluie pe parcurs despre ce e vorba. În fine. Și astfel, cu mintea excitată, nu reușesc nici să mă odihnesc ca lumea, nici să scriu ca lumea.

Boemă

Călătoresc, observ oamenii, scriu, lucrez la volumul de povestiri și la roman, în mansardă sau în parc, trăiesc absolut independent, un străin, un "alien legal", experimentez feeling-uri, mă topesc în mulțime, în sistemul digestiv al orașului, cunosc viața de om liber, mă reinventez, uit de rutina zilnică în care-am trăit, iau distanță față de țara de unde vin, conversez cu oamenii, cu localnicii, cu fete, cu oameni de toate naționalitățile și vîrstele, îmi exersez limba, mă saturez cu brînzeturi și croissanți, mănînc în taverne, mă duc în cluburi de noapte, mă relaxez, mă rehidratez, mă uit la cer, miros soarele, ploaia, adulmec aromele străzii, parfumurile oamenilor, stau în cafenele, îmi notez în carnețel tot ce-mi trece prin cap, toate impresiile, mă duc la cinematecă, încerc să fiu într-o perpetuă stare de deschidere mentală, încerc să-mi fac prieteni, să văd lucrurile detașat, meditez la temele vieții, la natura lucrurilor, mă îmbib cu spiritul locului, citesc afișe, mă duc la vernisaje, la lansări de carte, vizitez muzee, mă sui într-un autobuz fără să știu unde merge, stau pe bancă în parcuri, citesc autori clasici, mă duc prin anticariate, mă duc relaxat într-un oraș satelit, îmi reamintesc cum e să mergi aici la servici, trec prin punctele istorice pînă-mi devin indiferente, pe oriunde, explorez zone mai puțin cunoscute, bulevarde și străzi înguste "unde gustă omul viața mai din plin", căile mai puțin călcate, un flâneur cu o carte în buzunar, un scriitor bohème, mici evadări în natură, dar înainte de toate scris, scris și iar scris. Trebuie să iasă ceva, n-are cum să nu iasă. E cea mai sigură rețetă.

Comunitate

În limba japoneză există un cuvînt, amaeru, al cărui sinonim apropiat ar fi "dependență". Dar nu folosit cu o conotație negativă, ci din contră, sugerînd un amestec de sentimente de intimitate și de dependență, ca de exemplu în reflectarea afecțiunii între un copil și mamă sau de loialitate între membrii grupului din care un individ face parte, între colegii de la servici de exemplu, sau chiar între angajați și patroni, aceasta din urmă însă mai presupunînd și reciprocitatea sentimentelor și așteptărilor, și asta un timp îndelungat, toată viața dacă se poate. E un mod de gîndire diametral opus nouă, românilor și occidentalilor în general. OK, poate cu excepția Franței, într-o oarecare măsură. Dar nu vreau să fac aici o analiză socio-culturală, nici nu am fost în Japonia și nici nu mă prea duce capul la așa ceva. La ce mă gîndesc uneori, sau mai bine spus visez este că parcă îmi lipsește o comunitate din care să fac parte, îmi lipsește un milieu civilizat în care să trăiesc, să mă mișc, în care să simt o astfel de relație, pe care o asociez cu un fel de căldură umană. Am observat asta la francezi, cînd lucram la Paris, deși nu m-am simțit niciodată ca fiind unul dintre ei. Termenul "fraternité" din sintagma Revoluției nu e doar un slogan găunos, ci ceva care se chiar se aplică. Nu pot spune că sînt, sau c-am fost, un solitar. Din contră, am lucrat doar la firme unde se încuraja spiritul de echipă, (team buildinguri, etc.) uneori în mod exacerbat, la unii colegi acesta se confudîndu-se cu spiritul gregar. Nu pot spune nici că sînt sociabil, poate și ca reacție la cele de mai sus. Dar mă consider suficient de deschis în orice relație cu oameni care la rîndul lor sînt amabili, și din fericire mai cunosc cîțiva (și cîteva) dar între toți există parcă o barieră, sau sîntem cu toții prea ocupați sau prea obosiți după lucru, încît nu ne prea mai rămîne timp after work, sau natura job-ului care ne face poate mai închiși, indiferent de traininguri. Poate fi suficient? În fond nouă, zece ore, (cu tot cu pauză și eventualele extra time) nu-s deloc un timp neglijabil. Unii petrec mai mult timp la lucru cu colegii de birou decît cu consoarta acasă (asta cînd sînt treji). Eu aș zice că nu, nu-i suficient. Pe de altă parte, m-am uitat și mă uit la atîtea filme care se petrec în comunitățile iudaice din State și am citit atîtea romane care au ca personaje evrei, sau scrise de scriitori evrei, în care regăsesc acest sentiment al comunității, al comuniunii, încît îmi zic uneori că mi-ar plăcea să fiu și eu evreu (fără să trebuiască să mă operez undeva, desigur). La fel văd în jurul puzderiei de biserici anglicane din State, deși parcă acolo nu mi se pare atît de deschisă comunitatea. Măcar uneori, nu tot timpul. Rămîn totuși un individualist, dar aș vedea  asta ca o gură de aer, este o nevoie umană în fond. Și nici nu sînt un om religios, dar poate că la urma urmei nu-i vorba de religie aici, ci de oameni, de civilizație, respect. Ok, se poate argumenta că aia nu-i viață reală, e ficțiune, cel mult realistă, dar uneori în ficțiune există un adevăr mai mare decît în realitate, o afirmație care e întotdeauna adevărată cînd e vorba de orice formă de artă autentică, nu ca încercarea mea lamentabilă de aici. Și, oricum, altceva în afară de ficțiune nici nu cunosc și nici nu prea văd cum aș putea cunoaște ceva interesant pe-aici, prin deșertul cultural din Vestul Estului Europei, sau, altfel zis, începutul Mitteleuropei.

Nehotărîri

De fiecare dată cînd simt că trebuie să iau o hotărîre, ezit îndelung. Apoi, treptat, în timp, încep să-mi imaginez cum ar arăta viața mea după ce voi fi luat acea hotărîre. Întotdeauna am procedat așa. Și cînd am luat decizia de a mă despărți de prietena mea, punînd capăt unei relații care abia se mai tîra, care de fapt abia se mai putea numi relație. Am tărăgănat-o mai bine de șase luni înainte de a o face. Ce așteptam? Să ia ea inițiativa, sau poate să revină pasiunea? Și cînd am explorat posibilele destinații în care să plec în concediu, cu luni de zile înainte, și pînă la urmă m-am dus tot acolo unde m-am gîndit prima oară, și am stat exact în același loc. În alt an atît de mult m-am gîndit să plec pe Coastă, atît am explorat pe Google maps eventualele locații, încît, nu știu exact de ce, dar în final nu m-am mai dus niciunde în vacanța aceea de vară, ajungînd să cunosc în sfîrșit expresia pierde-vară. Și în facultă cînd vroiam să-mi iau o carte scumpă, și atîta ezitam, ajungeam acasă și-mi număram banii, mă gîndeam c-ar ajunge, apoi mă gîndeam la coperta care-mi apărea mereu în fața ochilor, și așa mai departe, încît în ziua următoare n-o mai găseam, apoi, cînd o vedeam iar, ezitam din nou. Și cînd mi-am luat prima oară cameră foto digitală, apoi laptop, atîta am citit pe Net review-uri pro și contra că abia, abia mi le-am luat, ca prin minune. Cu apartamentul la fel, deși dacă eram mai atent, l-aș fi luat pe primul, și ar fi fost mai bine. Ba locația, ba peisajul de pe fereastră, ba așezarea camerelor, în care mă imaginam citind, scriind, uitîndu-mă la televizor, dansînd cu o fată. Și fata pe care n-am curtat-o cum trebuie, n-am știut să insist iar ea nu era hotărîtă, dar mă gîndeam mereu la ea, la cum ar fi dacă am merge undeva. Practic am avut o relație cu ea în propria-mi imaginație. Dar, după ceva timp și-a găsit pe altul. Și cînd voiam să plec la alt proiect în cadrul companiei, și de fapt am rămas pînă la sfîrșit, pînă cînd proiectul s-a outsoursat. Îmi calculam în minte cum ar fi, mai bine sau mai prost decît proiectul la care eram, atîtea pro și contra. Și cînd am vrut să aplic pe Net la un job în Franța, job care mi se potrivea ca o mănușă, și pînă la urmă n-am mai aplicat. Mă și visam în Paris, mă interesam deja pe net de cazare, de prețuri. Apoi am aplicat la altul dar cînd mi-au cerut date suplimentare, m-am oprit, ca și cum mi-aș fi pierdut interesul. Și cînd mă decid să scriu ceva adevărat, mă întreb: "Ce stil să aleg?". Mi-e să nu amestec și să fac varză totul. Mă imaginez înainte scriind într-un stil, apoi panicîndu-mă că nu l-am ales pe cel bun sau că ambele ar fi potrivite. Cînd citesc interviuri cu scriitori, totul mi se pare atît de simplu și de clar! Dar sfîrșesc spunîndu-mi că nu-s pregătit, și că trebuie să mai aștept, să-mi iau cîteva zile, sau luni, liber și să mă gîndesc. Și deci amîn, mereu amîn. Ca și cum mi-aș proteja propria rutină în care sînt ancorat.

Și astfel nu fac decît să mă uit cum viața trece pe lîngă mine. Ca o linie de cale ferată paralelă cu drumul meu și înspre care nu mă pot hotărî să schimb macazul. Ajung să-mi închipui eventualele situații de viață, ajung să trăiesc în scenariile imaginate, în reveriile mele și pînă la urmă amîn să iau o decizie, pînă cînd ideea se răcește. Se spune că numai loserii iau decizii cînd le merge prost. Cele mai bune decizii se iau atunci cînd totul îți merge plan, neted. Însă, după cum spuneam, atitudinile acestea persistă mereu. Cît la sută este nehotărîre, cît la sută lene, cît nesiguranță cronică sau teamă de a greși? De-aș putea fi ca alții, dintr-o bucată, să zic: "Gata dom'le, m-am hotărît, așa fac!" De exemplu: "Plec în State!" Sau: "Mă las de servici și-mi iau un an sabatic!" Sau: "Îmi iau mașină, ce-o fi, o fi!", sau chiar: "Mă-nsor!". Sau cum scrie Shakespeare în Macbeth, Actul 1 Scena 7: "I dare do all that may become a man; Who dares do more is none." Știu că la un moment trebuie să iau o decizie, dar nu poți fi niciodată sigur că este cea mai bună. Există un risc în tot ceea ce faci. Atîția oameni divorțează de exemplu, dar nu se spune că e mai bine să faci ceva ce poate mai încolo vei ajunge să regreți decît să nu faci nimic și să te-ntrebi mai tîrziu: "cum ar fi fost dacă?" În fond asta înseamnă experiența. Ca-n scris - nu poți scrie bine din prima, trebuie să rescrii și iar să rescrii. Nu sînt la psiholog, nu încerc să-mi dau răspunsuri self-help aici. Sau poate asta fac, în mod subconștient? Așa voi fi întotdeauna? Ca un om care parcă nu și-a început încă viața? Un simplu observator, telespectator al vieții, îmbibat cu filme și cărți? Cum să scap de frînele astea mentale, să-mi sparg barierele psihologice, să nu mai fiu așa rațional, să nu-mi mai pese atît, să fac ceva nebunesc, dar în același timp să fiu cu sufletul împăcat c-am făcut în sfîrșit ceva pentru mine, că am luat o decizie, nu am așteptat doar, pasiv, ca lucrurile doar să mi se întîmple? Ah, sper să mă hotărăsc cît mai repede! Încă mai sper.

O zi la servici în mai

Am ajuns acasă pe la șapte. Am avut o zi obișnuită. M-am trezit la 8, am mîncat sendviciurile pe care mi le-am pregatit de cu seară, mi-am pregatit cafeaua cu lapte, si pe la si 25 am plecat. Am trecut întîi pe la Poștă, mi-a venit un aviz pentru un colet cu o carte. De fapt comandasem două cărți, dar vin pe rînd iar pentru cea de la Amazon am emoții, fiindcă în vara trecută nu mi-a sosit. Vremea era închisă, umedă, aproape înăbușitoare. Am luat-o printre blocuri, prin zona unde-am copilărit, mergînd pe trotuarele cu vegetația luxuriantă, unde iarba și pomii miroseau a pădure. De obicei întîrzii, dar acum am ajuns bine, puțin după nouă. Am dat mîna cu colegii, am răsfoit cartea – "Kerouac, o biografie" de Ann Charters, o carte densă și masivă, în formatul mare al cărților din State (nimeni nu m-a întrebat, toți erau fie adînciți în citirea mailurilor sau a presei de dimineață ori lucrau ori nu-i interesa). La și jumate am avut ședința zilnică de scrum, sau kanban sau cum naiba se numește, un stand up meeting în care spuneam ce-am făcut ieri, ce facem azi și ce probleme mai sînt, în special blocante. Nu există așa ceva, fiindc-am tras tare în iarna asta, și acum vreo două săptămîni am trecut cu bine-un un milestone, așa că ne permitem să fim un pic mai relaxați, ceea nu înseamnă că n-avem de lucru, dar sînt task-uri fără presiuni prea mari. După ședință a fost ziua unei colege, care s-a extins pînă pe la zece jumate. Împlinea 26 de ani (parcă) și-și făcea deja probleme legate de fizic. Arată super, nu-i genul meu, dar arată super. Am auzit că e înscrisă la o agenție de modele, nu practică, dar că se poate întoarce oricînd. E studentă la master și are un prieten pe care-l menționează zilnic, cel puțin odată pe zi. E destul de înaltă și se îmbracă cochet. De fapt mai toate fetele noastre se-mbracă cochet, deși sînt fie de la țară fie inginere, fie, nu știu, imature în gîndire. Tot așa gîndeam și despre-o altă colegă, pe care-o consideram roboțoaică stresată, pînă i-am văzut, într-o pauză de cafea, poza de pe telefonul mobil: melancolică, visătoare, mi-a spus că a pozat înainte de a se angaja. Concluzii:  unu: munca strică pe om și doi (lucru care mi-l tot repet) nu te lua niciodată după aparențe. În fine. Back to party. Sărățele, roll fromage, cola, sucuri, prăji, saleuri. Ok, nu-i cine știe ce gospodină, dar produsele de la Codrina alunecă imediat. M-am întors la mine-n birou. Mi-am citit mailurile de servici, cele corporate erau toate insipide, le-am șters ca de obicei imediat, apoi mi-am verificat contul de yahoo si gmail. M-am apucat să mă uit peste niște task-uri de la servici, mă gîndeam ce probleme-ar putea interveni imediat și în general să profit de puținele minute de liniște în care lumea-i în pauză înainte de a fi iar întrebat, asaltat din toate părțile de tot felul de chestii. În general dispersia atenției se întîmplă așa: discut cu cineva din birou, apoi intră alt coleg cu o întrebare, îmi ia focusul și imediat îmi sună telefonul. Asta e ceea ce mă obosește în primul rînd. Mă erodează și mă va distruge de tot dacă nu mă hotărăsc odată să plec, desigur. Nu știu de ce tot ezit și amîn. Am două probleme mari. Una este lipsa de încredere în mine însumi și cealaltă e comoditatea. Deși, atîta vreme cînd nu sînt măcar 90% odihnit și n-am mintea liniștită, nu mă pot gîndi bine. Cu alte cuvinte și din cauza oboselii. Nu asta e ceea ce visam să fac atunci cînd am dat la facultă. Dar să revin la lucru. M-am pus pe analizat, apoi, așa cum mă așteptam, m-a deranjat o colegă, apoi alta, apoi un coleg, apoi altul, am calmat puțin o situație, o problemă care tindea să se extindă spre panică, am scris un mail, am cerut mai multe date, care nu-mi putea fi date fiindcă erau blocați de altă problemă, oricum, m-am uitat peste datele pe care le aveam. M-am uitat pe Net la ce e de mîncare prin oraș, am ales să merg la cantină. Începea să picure. După aia, nu m-am mai dus prin centru, voiam să prind cîteva momente la birou în care să fie liniște, fără teleconferințe, fără discuții. Am mai răsfoit puțin cartea, ah, abia aștept s-o citesc! Din nou mailuri, pentru alt proiect, de la alt client, cînd mă gîndesc că și al nostru va ajunge acolo curînd! Am mai băut un expresso, la patru am fost în pauza de un sfert de oră. Am mai citit presa, alegerile din Franța – nu-mi dau seama dacă-i bine că a cîștigat Hollande. În schimb în  Grecia e vai și amar. Cred că va fi iarăși dictatură militară, altfel nu-mi închipui. Și chiar mă gîndeam să merg în vara asta acolo, dar acum mă îngrijorează. În fine. Înapoi la lucru. Bine că n-am fost deranjat și de francezi, (la ei e sărbătoare). Am finalizat analiza, dar, fiind cum spuneam dependent de alte rezultate, am lăsat un open point pentru mîine dimineață. Așa că iarăși am sentimentul ăsta că n-am terminat. Cînd am plecat de acolo, era soare.

Sunetele orașului, din apartament

Dimineața începe cu mașinile de gunoi, claxoane, un aparat de sudură, strigăte de șoferi, camionete din care se descarcă lăzi, baxuri grele, vrăbii care ciripesc, lătrături, mieunaturi, rîsete, frînturi de discuții, obiecte scăpate pe jos, certuri, motociclete, scutere, voci de copii care se joacă. După amiaza: portiere trîntite, sonerii de interfon, vecina de deasupra scutură ceva pe balcon, dă cu aspiratorul, mașina de spălat care merge, alarme de mașină, fîlfîit de stoluri de porumbei, zgomotul unei pungi, cîte un avion undeva foarte sus, ca un tunet îndepărtat, guguștiuci, unele mașini își ambalează motorul, altele se opresc, cîte-o briză face să foșnească frunzele copacilor, un alergat de copil, un geam se trîntește, sirenele unei mașini de poliție sau de salvare sau de pompieri, o mașină pune frînă. Seara păsărelele își revarsă ultimele triluri, mașinile care trec mai lent, ușile cu grilaj de fier de la intrare se închid sau de deschid cu zgomot puternic, hohote de rîs, muzica și bașii din apartamentul de lîngă, ascensorul urcă sau coboară, cineva bate un cui, un strănut, o tuse, bebeluși care țipă, dintr-o mașină se revarsă o melodie la modă, zgomot de trafic îndepărtat. Noaptea cîte-un tren lung, marfar, trece urlînd peste un viaduct, pași pe asfalt, cîte-o mașină cu motor silențios, plînsetele copilului vecinilor de deasupra, focuri de artificii de la un concert care se încheie, în depărtare.

Repatrieri

De fiecare dată cînd un fost coleg de servici se întoarce din străinătate, unde știam că plecase pentru o perioadă nedeterminată, devin automat perplex și încep să mă gîndesc: oare chiar atît de rău o fi situația acum dincolo ori poate au ei chiar așa însușiri negative (și majoritatea cam au), fiind prea radiați de expunerea prelungită la Europa de Est. Sau și una și alta. La care se mai adaugă și dorul de casă, evident, care-i macină. Și aceste cazuri nu sînt deloc rare. Unii se întorc tot aici, la firma de unde-au plecat, și asta mă face să mă gîndesc la niște pușcăriași evadați care-au fost prinși și asta parcă-mi legă pietre de planurile mele optimiste de mă lăsa de servici și de a m-apuca de un proiect personal, ca un om matur ce sînt și cum îmi place să mă numesc. Acuma, precizez că toți cunoscuții de care vorbesc sînt absolvenți de facultă (deși asta nu-i face automat intelectuali, nici măcar pseudo intelectuali) și nu au plecat de aici de la un trai prost, ci provin chiar din pătura subțire a middle-class-ul românesc și că au plecat în Europa de Vest pentru a avea și mai mulți bani și în general pentru un trai mai ușor: protecție socială, sentimentul că ești respectat, dar și fiindcă probabil că erau atrași de povești, de filme și vise din adolescență. Și eu am fost plecat șase luni, însă, e drept, eram doar detașat, adică era stabilit că mă întorc, așa că pot doar aproxima stările de spirit ale unui adevărat emigrant: contactul cu o altă cultură, faptul că ești mirosit imediat după accent că nu ești unul de-al lor, diferența de viteză, acolo parcă totul se mișcă repede, dar oamenii sînt mai relaxați în același timp, nu știu cum să explic. Însă nu toți cunoscuții mei sînt cu adevărat emigranți. Unii se gîndesc să se întoarcă și plănuiesc să-și facă o casă, în care să trăiască fără prea multe cheltuieli, deși eu nu prea știu cum, pînă la adînci bătrîneți. Asta nu e o poveste, ci e o idee des întîlnită la tinerii și adulții români, acești semi-intelectuali de care vorbesc, plecați în Europa de Vest. De ce tot zic pseudo-intelectuali? Pentru că eu pe aceștia îi cunosc, nu spun că toți sînt astfel, dar ei asta sînt, au cam rupt-o cu cultura încă de cînd erau aici. Și odată ajunși dincolo, nici nu se gîndesc să citească un roman de exemplu. Se observă asta? Cred că da. Poate din cauza oboselii, fiindcă primii ani sînt extenuanți, adaptarea îți ia totuși ceva timp. Și mă gîndesc la faptul că acolo nu sînt totuși primiți cu brațele deschise, ci sînt puși să lucreze la cele mai murdare (intelectual murdare) proiecte, pentru care au probleme în a găsi angajați. Și cînd proiectul e aproape gata, sînt impinși spre activități din ce în ce mai grele, se pune atîta presiune pe ei încît sînt practic nevoiți să plece de la firma unde lucrează, altfel simt că o iau razna, sau sînt concediați, ca niște cîrpe rupte și murdare cu care nu mai ai ce face. Și stigmatul pe care-l poartă în mediul social ostil actual, românii find cunoscuți nu doar pentru infracțiuni, cît și pentru nepotrivita, ca să nu zic proasta lor creștere, iar o educație făurită-n comunism se observă imediat, uneori încă de la salut, sau de la lipsa lui. Iar occidentalii nu iartă. Dac-ai greșit o dată, ți-au lipit o etichetă pe veci. În Occident există mulți atei în zonele urbane. Și nu doar că nu iartă, dar fac ușor generalizări. Acuma, eu vorbesc doar despre Europa de Vest, dinspre State nu prea am semnale, cei care au plecat acolo fie vorbesc mereu că muncesc și că iar muncesc, iar apoi urmează o perioadă de tăcere, de parcă i-a înghițit pămîntul, pe messenger sînt mereu offline, și nu mai răspund la mailuri. Poate că așa a fost dintotdeauna pe bătrînul continent, diferențele sociale, xenofobia sînt la fel de înrădăcinate ca-n evul mediu, atitudine care te poate împinge să pleci, în fond așa a fost America populată. Cum spuneam, unii se întorc. Aceștia nu povestesc multe, sau cel puțin nu lucruri importante, doar exterioare, ce găseau acolo în supermarketuri de exemplu sau ce-au mîncat, lucruri obișnuite. Un coleg care-a lucrat la MS ne-a spus chiar să nu-l întrebăm nimic despre motivele plecării lui de-acolo. Alții, după ceva timp, ne povestesc și lucruri nasoale (ce spuneam înainte, xenofobia, supraîncărcarea), deși nu prea intră-n multe detalii. Alții erau aici răsfățați, lucrau și aveau un job bun, se așteptau ca acolo situația să fie mai simplă și redescoperă că în țară o duceau, dacă nu mai bine, tot cam așa, sau lipsa dorului de casă compensează celelalte lucruri negative. Să strîngi bani în Europa e greu. Sistemul nu-ți prea permite. Decît dacă strîngi din dinți, și renunți la viața socială, concedii, și te rezumi numai la lucruri de necesitate. Chestia e că cei care se întorc nu prea vorbesc despre experiența lor de acolo, cel puțin nu cu noi, colegii. Și dacă la plecare erau cu nasul pe sus, la întoarcere, chiar dacă nu este o întoarcere definitivă, sînt chiar mielușei. Sau devin chiar patrioți, caută modele în tot felul de personalități românești, contemporane sau din istorie. Practic își redescoperă de dincolo, via web, țara lor natală. Acolo ei citesc presa din țară (a patra mizerie în stat). Eu aici am renunțat la o face. Precizez din nou: am scris aici doar despre un anumit segment social, cel pe care-l cunosc mai bine și cu care am de-a face mai des. Evident că există o mulțime de oameni care s-au adaptat în Vest. Adică sînt sigur de treaba asta. În fond, nu-i chiar un exil, e o alegere a ceva mai bun. Dacă cineva de dincolo dă din întîmplare peste acest blog, îl rog să-mi împărtășescă și mie o parte din percepțiile sale.