Comunitate

În limba japoneză există un cuvînt, amaeru, al cărui sinonim apropiat ar fi "dependență". Dar nu folosit cu o conotație negativă, ci din contră, sugerînd un amestec de sentimente de intimitate și de dependență, ca de exemplu în reflectarea afecțiunii între un copil și mamă sau de loialitate între membrii grupului din care un individ face parte, între colegii de la servici de exemplu, sau chiar între angajați și patroni, aceasta din urmă însă mai presupunînd și reciprocitatea sentimentelor și așteptărilor, și asta un timp îndelungat, toată viața dacă se poate. E un mod de gîndire diametral opus nouă, românilor și occidentalilor în general. OK, poate cu excepția Franței, într-o oarecare măsură. Dar nu vreau să fac aici o analiză socio-culturală, nici nu am fost în Japonia și nici nu mă prea duce capul la așa ceva. La ce mă gîndesc uneori, sau mai bine spus visez este că parcă îmi lipsește o comunitate din care să fac parte, îmi lipsește un milieu civilizat în care să trăiesc, să mă mișc, în care să simt o astfel de relație, pe care o asociez cu un fel de căldură umană. Am observat asta la francezi, cînd lucram la Paris, deși nu m-am simțit niciodată ca fiind unul dintre ei. Termenul "fraternité" din sintagma Revoluției nu e doar un slogan găunos, ci ceva care se chiar se aplică. Nu pot spune că sînt, sau c-am fost, un solitar. Din contră, am lucrat doar la firme unde se încuraja spiritul de echipă, (team buildinguri, etc.) uneori în mod exacerbat, la unii colegi acesta se confudîndu-se cu spiritul gregar. Nu pot spune nici că sînt sociabil, poate și ca reacție la cele de mai sus. Dar mă consider suficient de deschis în orice relație cu oameni care la rîndul lor sînt amabili, și din fericire mai cunosc cîțiva (și cîteva) dar între toți există parcă o barieră, sau sîntem cu toții prea ocupați sau prea obosiți după lucru, încît nu ne prea mai rămîne timp after work, sau natura job-ului care ne face poate mai închiși, indiferent de traininguri. Poate fi suficient? În fond nouă, zece ore, (cu tot cu pauză și eventualele extra time) nu-s deloc un timp neglijabil. Unii petrec mai mult timp la lucru cu colegii de birou decît cu consoarta acasă (asta cînd sînt treji). Eu aș zice că nu, nu-i suficient. Pe de altă parte, m-am uitat și mă uit la atîtea filme care se petrec în comunitățile iudaice din State și am citit atîtea romane care au ca personaje evrei, sau scrise de scriitori evrei, în care regăsesc acest sentiment al comunității, al comuniunii, încît îmi zic uneori că mi-ar plăcea să fiu și eu evreu (fără să trebuiască să mă operez undeva, desigur). La fel văd în jurul puzderiei de biserici anglicane din State, deși parcă acolo nu mi se pare atît de deschisă comunitatea. Măcar uneori, nu tot timpul. Rămîn totuși un individualist, dar aș vedea  asta ca o gură de aer, este o nevoie umană în fond. Și nici nu sînt un om religios, dar poate că la urma urmei nu-i vorba de religie aici, ci de oameni, de civilizație, respect. Ok, se poate argumenta că aia nu-i viață reală, e ficțiune, cel mult realistă, dar uneori în ficțiune există un adevăr mai mare decît în realitate, o afirmație care e întotdeauna adevărată cînd e vorba de orice formă de artă autentică, nu ca încercarea mea lamentabilă de aici. Și, oricum, altceva în afară de ficțiune nici nu cunosc și nici nu prea văd cum aș putea cunoaște ceva interesant pe-aici, prin deșertul cultural din Vestul Estului Europei, sau, altfel zis, începutul Mitteleuropei.