Repatrieri

De fiecare dată cînd un fost coleg de servici se întoarce din străinătate, unde știam că plecase pentru o perioadă nedeterminată, devin automat perplex și încep să mă gîndesc: oare chiar atît de rău o fi situația acum dincolo ori poate au ei chiar așa însușiri negative (și majoritatea cam au), fiind prea radiați de expunerea prelungită la Europa de Est. Sau și una și alta. La care se mai adaugă și dorul de casă, evident, care-i macină. Și aceste cazuri nu sînt deloc rare. Unii se întorc tot aici, la firma de unde-au plecat, și asta mă face să mă gîndesc la niște pușcăriași evadați care-au fost prinși și asta parcă-mi legă pietre de planurile mele optimiste de mă lăsa de servici și de a m-apuca de un proiect personal, ca un om matur ce sînt și cum îmi place să mă numesc. Acuma, precizez că toți cunoscuții de care vorbesc sînt absolvenți de facultă (deși asta nu-i face automat intelectuali, nici măcar pseudo intelectuali) și nu au plecat de aici de la un trai prost, ci provin chiar din pătura subțire a middle-class-ul românesc și că au plecat în Europa de Vest pentru a avea și mai mulți bani și în general pentru un trai mai ușor: protecție socială, sentimentul că ești respectat, dar și fiindcă probabil că erau atrași de povești, de filme și vise din adolescență. Și eu am fost plecat șase luni, însă, e drept, eram doar detașat, adică era stabilit că mă întorc, așa că pot doar aproxima stările de spirit ale unui adevărat emigrant: contactul cu o altă cultură, faptul că ești mirosit imediat după accent că nu ești unul de-al lor, diferența de viteză, acolo parcă totul se mișcă repede, dar oamenii sînt mai relaxați în același timp, nu știu cum să explic. Însă nu toți cunoscuții mei sînt cu adevărat emigranți. Unii se gîndesc să se întoarcă și plănuiesc să-și facă o casă, în care să trăiască fără prea multe cheltuieli, deși eu nu prea știu cum, pînă la adînci bătrîneți. Asta nu e o poveste, ci e o idee des întîlnită la tinerii și adulții români, acești semi-intelectuali de care vorbesc, plecați în Europa de Vest. De ce tot zic pseudo-intelectuali? Pentru că eu pe aceștia îi cunosc, nu spun că toți sînt astfel, dar ei asta sînt, au cam rupt-o cu cultura încă de cînd erau aici. Și odată ajunși dincolo, nici nu se gîndesc să citească un roman de exemplu. Se observă asta? Cred că da. Poate din cauza oboselii, fiindcă primii ani sînt extenuanți, adaptarea îți ia totuși ceva timp. Și mă gîndesc la faptul că acolo nu sînt totuși primiți cu brațele deschise, ci sînt puși să lucreze la cele mai murdare (intelectual murdare) proiecte, pentru care au probleme în a găsi angajați. Și cînd proiectul e aproape gata, sînt impinși spre activități din ce în ce mai grele, se pune atîta presiune pe ei încît sînt practic nevoiți să plece de la firma unde lucrează, altfel simt că o iau razna, sau sînt concediați, ca niște cîrpe rupte și murdare cu care nu mai ai ce face. Și stigmatul pe care-l poartă în mediul social ostil actual, românii find cunoscuți nu doar pentru infracțiuni, cît și pentru nepotrivita, ca să nu zic proasta lor creștere, iar o educație făurită-n comunism se observă imediat, uneori încă de la salut, sau de la lipsa lui. Iar occidentalii nu iartă. Dac-ai greșit o dată, ți-au lipit o etichetă pe veci. În Occident există mulți atei în zonele urbane. Și nu doar că nu iartă, dar fac ușor generalizări. Acuma, eu vorbesc doar despre Europa de Vest, dinspre State nu prea am semnale, cei care au plecat acolo fie vorbesc mereu că muncesc și că iar muncesc, iar apoi urmează o perioadă de tăcere, de parcă i-a înghițit pămîntul, pe messenger sînt mereu offline, și nu mai răspund la mailuri. Poate că așa a fost dintotdeauna pe bătrînul continent, diferențele sociale, xenofobia sînt la fel de înrădăcinate ca-n evul mediu, atitudine care te poate împinge să pleci, în fond așa a fost America populată. Cum spuneam, unii se întorc. Aceștia nu povestesc multe, sau cel puțin nu lucruri importante, doar exterioare, ce găseau acolo în supermarketuri de exemplu sau ce-au mîncat, lucruri obișnuite. Un coleg care-a lucrat la MS ne-a spus chiar să nu-l întrebăm nimic despre motivele plecării lui de-acolo. Alții, după ceva timp, ne povestesc și lucruri nasoale (ce spuneam înainte, xenofobia, supraîncărcarea), deși nu prea intră-n multe detalii. Alții erau aici răsfățați, lucrau și aveau un job bun, se așteptau ca acolo situația să fie mai simplă și redescoperă că în țară o duceau, dacă nu mai bine, tot cam așa, sau lipsa dorului de casă compensează celelalte lucruri negative. Să strîngi bani în Europa e greu. Sistemul nu-ți prea permite. Decît dacă strîngi din dinți, și renunți la viața socială, concedii, și te rezumi numai la lucruri de necesitate. Chestia e că cei care se întorc nu prea vorbesc despre experiența lor de acolo, cel puțin nu cu noi, colegii. Și dacă la plecare erau cu nasul pe sus, la întoarcere, chiar dacă nu este o întoarcere definitivă, sînt chiar mielușei. Sau devin chiar patrioți, caută modele în tot felul de personalități românești, contemporane sau din istorie. Practic își redescoperă de dincolo, via web, țara lor natală. Acolo ei citesc presa din țară (a patra mizerie în stat). Eu aici am renunțat la o face. Precizez din nou: am scris aici doar despre un anumit segment social, cel pe care-l cunosc mai bine și cu care am de-a face mai des. Evident că există o mulțime de oameni care s-au adaptat în Vest. Adică sînt sigur de treaba asta. În fond, nu-i chiar un exil, e o alegere a ceva mai bun. Dacă cineva de dincolo dă din întîmplare peste acest blog, îl rog să-mi împărtășescă și mie o parte din percepțiile sale.