Nehotărîri

De fiecare dată cînd simt că trebuie să iau o hotărîre, ezit îndelung. Apoi, treptat, în timp, încep să-mi imaginez cum ar arăta viața mea după ce voi fi luat acea hotărîre. Întotdeauna am procedat așa. Și cînd am luat decizia de a mă despărți de prietena mea, punînd capăt unei relații care abia se mai tîra, care de fapt abia se mai putea numi relație. Am tărăgănat-o mai bine de șase luni înainte de a o face. Ce așteptam? Să ia ea inițiativa, sau poate să revină pasiunea? Și cînd am explorat posibilele destinații în care să plec în concediu, cu luni de zile înainte, și pînă la urmă m-am dus tot acolo unde m-am gîndit prima oară, și am stat exact în același loc. În alt an atît de mult m-am gîndit să plec pe Coastă, atît am explorat pe Google maps eventualele locații, încît, nu știu exact de ce, dar în final nu m-am mai dus niciunde în vacanța aceea de vară, ajungînd să cunosc în sfîrșit expresia pierde-vară. Și în facultă cînd vroiam să-mi iau o carte scumpă, și atîta ezitam, ajungeam acasă și-mi număram banii, mă gîndeam c-ar ajunge, apoi mă gîndeam la coperta care-mi apărea mereu în fața ochilor, și așa mai departe, încît în ziua următoare n-o mai găseam, apoi, cînd o vedeam iar, ezitam din nou. Și cînd mi-am luat prima oară cameră foto digitală, apoi laptop, atîta am citit pe Net review-uri pro și contra că abia, abia mi le-am luat, ca prin minune. Cu apartamentul la fel, deși dacă eram mai atent, l-aș fi luat pe primul, și ar fi fost mai bine. Ba locația, ba peisajul de pe fereastră, ba așezarea camerelor, în care mă imaginam citind, scriind, uitîndu-mă la televizor, dansînd cu o fată. Și fata pe care n-am curtat-o cum trebuie, n-am știut să insist iar ea nu era hotărîtă, dar mă gîndeam mereu la ea, la cum ar fi dacă am merge undeva. Practic am avut o relație cu ea în propria-mi imaginație. Dar, după ceva timp și-a găsit pe altul. Și cînd voiam să plec la alt proiect în cadrul companiei, și de fapt am rămas pînă la sfîrșit, pînă cînd proiectul s-a outsoursat. Îmi calculam în minte cum ar fi, mai bine sau mai prost decît proiectul la care eram, atîtea pro și contra. Și cînd am vrut să aplic pe Net la un job în Franța, job care mi se potrivea ca o mănușă, și pînă la urmă n-am mai aplicat. Mă și visam în Paris, mă interesam deja pe net de cazare, de prețuri. Apoi am aplicat la altul dar cînd mi-au cerut date suplimentare, m-am oprit, ca și cum mi-aș fi pierdut interesul. Și cînd mă decid să scriu ceva adevărat, mă întreb: "Ce stil să aleg?". Mi-e să nu amestec și să fac varză totul. Mă imaginez înainte scriind într-un stil, apoi panicîndu-mă că nu l-am ales pe cel bun sau că ambele ar fi potrivite. Cînd citesc interviuri cu scriitori, totul mi se pare atît de simplu și de clar! Dar sfîrșesc spunîndu-mi că nu-s pregătit, și că trebuie să mai aștept, să-mi iau cîteva zile, sau luni, liber și să mă gîndesc. Și deci amîn, mereu amîn. Ca și cum mi-aș proteja propria rutină în care sînt ancorat.

Și astfel nu fac decît să mă uit cum viața trece pe lîngă mine. Ca o linie de cale ferată paralelă cu drumul meu și înspre care nu mă pot hotărî să schimb macazul. Ajung să-mi închipui eventualele situații de viață, ajung să trăiesc în scenariile imaginate, în reveriile mele și pînă la urmă amîn să iau o decizie, pînă cînd ideea se răcește. Se spune că numai loserii iau decizii cînd le merge prost. Cele mai bune decizii se iau atunci cînd totul îți merge plan, neted. Însă, după cum spuneam, atitudinile acestea persistă mereu. Cît la sută este nehotărîre, cît la sută lene, cît nesiguranță cronică sau teamă de a greși? De-aș putea fi ca alții, dintr-o bucată, să zic: "Gata dom'le, m-am hotărît, așa fac!" De exemplu: "Plec în State!" Sau: "Mă las de servici și-mi iau un an sabatic!" Sau: "Îmi iau mașină, ce-o fi, o fi!", sau chiar: "Mă-nsor!". Sau cum scrie Shakespeare în Macbeth, Actul 1 Scena 7: "I dare do all that may become a man; Who dares do more is none." Știu că la un moment trebuie să iau o decizie, dar nu poți fi niciodată sigur că este cea mai bună. Există un risc în tot ceea ce faci. Atîția oameni divorțează de exemplu, dar nu se spune că e mai bine să faci ceva ce poate mai încolo vei ajunge să regreți decît să nu faci nimic și să te-ntrebi mai tîrziu: "cum ar fi fost dacă?" În fond asta înseamnă experiența. Ca-n scris - nu poți scrie bine din prima, trebuie să rescrii și iar să rescrii. Nu sînt la psiholog, nu încerc să-mi dau răspunsuri self-help aici. Sau poate asta fac, în mod subconștient? Așa voi fi întotdeauna? Ca un om care parcă nu și-a început încă viața? Un simplu observator, telespectator al vieții, îmbibat cu filme și cărți? Cum să scap de frînele astea mentale, să-mi sparg barierele psihologice, să nu mai fiu așa rațional, să nu-mi mai pese atît, să fac ceva nebunesc, dar în același timp să fiu cu sufletul împăcat c-am făcut în sfîrșit ceva pentru mine, că am luat o decizie, nu am așteptat doar, pasiv, ca lucrurile doar să mi se întîmple? Ah, sper să mă hotărăsc cît mai repede! Încă mai sper.