Bolnăvior

Și-mi făcusem atîtea planuri pentru Sărbători! Desigur, planurile mele, ca de fiecare dată, nu includ deloc călătorii, nici măcar ieșiri, ci stat la gura ... caloriferului, mîncînd, citind, browsuind net-ul, sau uitîndu-mă la tv. Și m-am pregătit din timp pentru asta. Mi-am cumpărat un teanc de reviste franțuzești (și am dat ceva bani pe ele), mi-am planificat să citesc cîteva cărți a căror acțiune se petrece demult, mi-am luat o sticlă de vin, și mi-am propus să reiau legătura cu cîțiva prieteni de pe mess sau de pe Fb. În loc de asta, m-am trezit vinerea trecută, în 21 la ora cinci dimineața cu o durere atroce de jur-împrejurul abdomenului. Credeam că-mi va trece, dar tot persista, și mă durea groaznic. M. a sunat la 112. A venit o ambulanță, mi-au făcut o injecție (abia mi-au găsit o venă) și m-au dus la spital. Și iată-mă la urgențe, printre oameni în vîrstă, uitîndu-mă la lumina din tavan. Mi-au făcut raze, mi-au luat sînge. Doctorița mi-a spus că analizele arată rău, că mi-am agresat cumva pancreasul. Da, mîncasem ceva greu cu o seară înainte, dar apoi am fost prin oraș și prin Mall să caut un cadou pentru Secret Santa de la servici și am transpirat la spate apoi am ieșit în frig și așa m-am pricopsit și cu o răceală la rinichi. Toate organele din partea din spate dreapta au fost afectate. Mi-au trecut tot felul de gînduri rin cap. Dacă pîn-aici mi-a fost? Mă cheamă cineva de dincolo? Dar mai am atîtea lucruri de făcut pe-aici pe Pămînt! De fapt n-am prea făcut nimic pîn-acum, nici măcar nu m-am însurat! Cui îi vorbeam? Nu știu. Am fost dus acasă, dar după ce-am mîncat ceva, durerile au reînceput, periodic, și a doua zi și a treia. Aproape că nu mai mîncam nimic. M-am dus iarăși la spital, luni, în 24, la o cunoștință, mi-au făcut iar analizele, arătau un pic mai bine dar nu bine. Dar de atunci nu mă mai doare. Țin în continuare regim, pastilele îmi creează somnolență. În schimb m-am procopsit și cu o răceală (durere-n gît, curs nas, ochi - abia pot să scriu), așa că tot stau în pat și mă uit la tv. Nu s-a încheiat. Trebuie să repet analizele și după sărbători. Sper să fie bine.

Difuzia în societate

Cunosc atîția și atîția oameni care-și doresc mai mult ca orice să se integreze cît mai bine din punct de vedere social, prin asta înțelegînd să-și înfigă cît mai adînc rădăcinile în societate. Nu doar să se înconjoare de oameni asemenea lor ci chiar să devină la fel cu grupul cu care lucrează. Ca și cum recunoașterea socială le este vitală, ca aerul. Și astfel își îngroapă personalitatea, trăind doar prin reflecție cu alții, difuzîndu-și caracterul într-o societate care modelează și netezește orice fel asperitate. Este acesta un rol pozitiv, civilizator, sau unul negativ al societății sau depinde de om? Am avut și încă am o mulțime de colegi, unii mai isteți, alții inteligenți, alții (majoritatea) proști care nu suportă să fie singuri nici un moment. Cred că le e teamă de auto-reflecție. Scriu aceste rînduri cu gîndul la cîțiva, mulți, colegi din compania la care lucrez. Aceștia nu doar lucrează împreună într-un birou de zece sau mai multe persoane, stînd cu monitoarele față în față (noroc că monitoarele au devenit din ce în ce mai mari), ci merg și-n pauza de masă doar împreună, after work tot doar împreună, cu turma, chiar să bea apă... Cubiculele sînt banate, open-space-urile sînt noua normă a eficienței, totul trebuie să fie public și orice interferență e bine venită fiindcă înseamnă comunicare, iar comunicarea înseamnă productivitate. Scopul e să devii una cu grupul din care faci parte. Este ca o mini Agora în care se discută chestiuni personale chiar și în timp ce lucrează, așa, cînd li se năzare, chiar și politică sau imobiliare, programe tv și bîrfe. În fond nouă-zece ore petrecute la servici nu-s de ici de colo. Și atunci să te integrezi la servici a ajuns să fi, într-un fel, nu doar prieten cu turma, ci să fii ca turma. Unii au fost concediați din astfel de considerente. Într-un fel, cam toți poartă o mască la servici. Sînt oare atunci toate reflecțiile mele despre acest subiect nule? Au toți oamenii într-un fel o personalitate dublă, ori joacă o viață dublă, acasă-servici? Și în ce măsură dublă? Doar și eu fac asta. Doar n-oi fi fraier să-mi spun toate gîndurile, pasiunile, să-mi expun gusturile unor oameni cu care împart serviciul. Am făcut-o și apoi m-am căit. Numai nebunii spun tot ce gîndesc. A fi politicos și a avea team spirit nu înseamnă să fi prieten cu toți. Ține de deontologia muncii. Și să nu uităm că ne aflăm într-o lume în care toată lumea se ferește de toată lumea, în estul Europei chiar mai mult ca-n alte părți. Și atunci de unde aspirația de a comunica prin interfața asta care este ca o mască? Dorința de a pătrunde dincolo de membrana superficială și de a cunoaște ceva deosebit sau de a aduce pe altul la un numitor comun ori doar de a afla alte căi prin care să fie satisfacut ego-ul, pasiunile comune, cu alte cuvinte să întărească grupul?

Obiecte din trecut

Se spune că trebuie să trăiești în prezent, însă eu sînt mereu cu mintea în trecut. Într-un trecut de dinainte de a mă naște. Am probleme cu comprehendarea prezentului. Cel mai bine simți asta în prezența unor obiecte de demult, de exemplu mergînd la Marché aux Puces din St. Ouen. Prin antichități nu se înțelege doar obiecte de artă, cum aveam impresia, ci și simple obiecte de folosință din trecut. Lucruri pe care nu le prea vezi la noi. La noi e ca și cum cei 45 de ani de dictatură au ars totul în urmă. Sau poate nici nu puteai să strîngi ceva, din moment ce totul ajungea la stat. Și unde să le depozitezi, dacă aproape toți stăteau la bloc? Oricum, unii care și-au vîndut Daciile de demult prin programul Rabla vor regreta, sau dacă nu ei, poate copii lor. Apropo, sper c-au mai rămas unele în funcțiune. Pe History Channel există cîteva emisiuni la care mă tot uit de ceva timp încoace, și care efectiv mă fascinează.

Pawn Stars. Ideea e super. Un magazin de amanet în care oamenii vin să aducă tot felul de obiecte vechi și încearcă să le vîndă proprietarilor, o familie compusă din tată, fiu, nepot. Partea cu negocierea însă nu-mi place. Pe lîngă faptul că proprietarii, sînt niște nemernici, care rîd și sînt cam bășcălioși, prețul e negociat la sînge. La o cifră, el oferă mai puțin de jumătate. Firma pare mare, e un supermagazin situat în Las Vegas și au 48 de angajați (vînzători, boduguarzi).

Cajun Pawn Stars. Același principiu dar acțiunea se petrece într-un orășel din Louisiana. Aici propietarul e un tip mai ca lumea, dar specimenele din jurul său (colegi, țărănoi) sînt cam de speriat. Poți să-ți faci o idee despre oamenii de acolo? Nu, nu-s violenți, dar de o relaxare dură. Și toți sînt fascinați de arme.

Storage Wars. Depozite (storage units) părăsite scoase la licitație. California. Din nou, ce caractere scîrboase au oamenii, de acolo, cam toți licitatorii, cu excepția poate a lui Barry Weiss și desigur auctionner-ii Dan și Laura. (apropo, aceșia doi, fascinant ce repede vorbesc). E uimitor cîte se pot găsi și cîți bani fac unii cu asta.

American pickers. Doi tipi merg cu o dubiță de-a lungul SUA căutînd colecționari de antichități. Și e uimitor ce mulți găsesc. Scotocesc prin șoproane, prin hambare întregi după tot felul de vestigii al trecutului, reclame de neon din anii 30, 40, 50, jucării vintage, caschete de piele din al doilea război mondial, motociclete vechi, lămpi, etc. Negocierea e mai ok, față de emisiunile Pawn.

American restoration. Asta e chiar ok, din pdv uman. Tipul, Rick, e proprietarul unui atelier care se ocupă cu restaurarea obiectelor vechi. De la frigidere, scutere, tractoare, mașini. Bine, nu prea arată exact cum restaurează, mai mult cu desface și vopsește, nu cred că dă voie să filmeze chiar tot, (evident, nu?) dar la final rezultatul e uimitor. Cum spune chiar el în spoturile de prezentare: oamenilor nu le vine să creadă cum arată acum față de cum arăta înainte. Uneori arată chiar mai bine.

N-am timp acum și nici chef să dezvolt subiectul pe larg.

Pro-inadaptare

Nu sînt de acord cu cei care spun că trebuie să te adaptezi în orice situație. Adaptarea nu e totul. În cel mai bun caz, poți și trebuie să supraviețuiești, dar asta este deja un lucru diferit. Teoria mea e că nu te poți adapta la rău decît dacă treci de partea răului. Și că nu te mai poți dezadapta după aia, nu te mai poți intrega într-un mediu sănătos sau civilizat. Așa că mai bine nu te adaptezi. Mai bine rămîi un veșnic inadaptat decît să te adaptezi la rău, sau să ajungă să-ți placă în preajma răului, sau să-l tolerezi. Nu-i nici o problemă în a fi un inadaptat. De exemplu, nu-i înțeleg pe cei care spun că s-au adaptat în comunism. Ei însă spun că au reușit să-și creeze un mediu în care se simțeau confortabil. Se uitau cică la filme la video sau la televizunile străine (și alea proaste), citeau cărți cu țîrîita, alea care apăreau, în general cărți cuminți, și credeau că nu există multe cărți bune (mentalitate de garbizoană) ascultau muzică rock românească, idealizau occidentul, și ajungea chiar să le placă și în general se simțeau bine într-un univers închis. Dacă tăceau n-aveau nicio problemă. Minus lipsurile materiale, desigur. După 90, s-au simțit depășiți, inundați de informații și au devenit inadaptați fără scăpare, nostalgia după un rău din trecut versus răul de acum. Nu c-ar fi bine să te adaptezi acum, în pseudo-democrația de acum, dar nici nu trebuie să încerci. Într-o țară de bolnavi, a te adapta înseamnă a te îmbolnăvi. Și aici e vorba de boală psihică. Sau alt exemplu: colegii care-au stat în studenție în mizeria de complex studențesc din Timișoara (cea mai mare rată a inculturii dintre marile orașe) și care spun că s-au simțit bine printre proștii de-acolo și care după aia și-au adus manierele poaste la toate job-urile la care-au ajuns să lucreze. Sau ajunși în Vest au văzut că oamenii se uită totuși ciudat la ei, sau îi țin departe dar ei nu înțeleg. Răul se ia mai repede decît civilizația și odată expus la el nu se mai dă jos. Bine că n-a fost nevoie să stau acolo. Oricum, prefer să fiu un inadaptat și să nu fac compromisuri în fața prostiei. Asta nu înseamnă că sînt izolat, deși, oricum, nu mă tem de singurătate, ba chiar o prefer uneori. Deseori. Și faptul c-am lucrat atîtat timp în companii cu mulți oameni m-a întărit, zic eu.

Mijloc de august

Îmi spunea cineva că-n luna august nu se-ntîmplă nimic deosebit și c-ar trebui prin urmare desființată din calendar. Eu zic că, din contră, ar trebui s-avem mai multe luni august în fiecare an. Așa c-am hotărît să rămîn în oraș pe toată durata acestei luni, inclusiv în mini vacanța din jurul zilei de 15. În fond, mie și Parisul mi se pare fain în August. Nu-i adevărat că totu-i închis. E mai calm, un pic mai liniștit, ziua e lungă iar oamenii mai relaxați. Cam la fel se poate spune și despre Timișoara. Colegii de dincolo sînt în concediile lor lungi, de o lună (Doamne, ce viață!) iar aici nu ai termene limită. Nu-i atît de lejer încît să poți urmări liniștit un film pe monitor, dar poți petrece cîteva ore citind dintr-o carte de exemplu, măcar cîteva zeci de pagini, sau lucrînd la o analiză pentru o optimizare pe care demult voiai s-o faci dar de care nu te-ai putut ocupa din cauza heirupismului metodologic impus de sus, apoi poți să mergi mai des în pauze, în curtea interioară, sau poți petrece două ore în pauza de masă prin oraș, după ce mai întîi iei prînzul undeva (din fericire ai de unde alege), apoi poți intra într-o librărie, sau la o cofetărie ori, mai bine, la o terasă din Unirii, destul de pustie la acea oră, bînd un frappé cu înghețată, perfect pe arșiță, răcorindu-te la fss-fss-urile instalațiilor de răcire, citind, uitîndu-mă la fetele îmbrăcate sumar, visînd cu ochii deschiși, lăsîndu-ți gîndurile să zboare liber, simțindu-te pentru cîteva momente în armonie cu tot, uitîndu-te la oamenii care trec ca și cum te uiți la nori, zicîndu-ți ce bine că orașul s-a mai golit de țărani urbani și de yuppies est europeni care au plecat la all-inclusive, la mare, în străinătate, departe de tine. Seara poți pleca de la lucru mai repede, nu se observă, toți fac la fel, iar dimineața poți întîrzia lejer, ergo și acasă poți sta pînă mai tîrziu în noapte frunzărind pe Net articolele RSS cu temele tale preferate, jazz, literatură, Franța, sau uitîndu-te la un film pe DVD sau la History Channel, asta după ce-ai citit cîteva pagini dintr-o carte de lectură de vară, chiar dacă nu apare în recomandarea Marianne-Le Magazine Littéraire, revistă care se află deasupra unui teanc măricel care s-a adunat lîngă pat, alături de Jazz News, Auto Retro, Rétro Passion, National Geographic și lîngă cîteva albume de benzi desenate și de cărți. Mă simt încă obosit, nu m-am odihnit complet după perioada petrecută la Paris luna trecută, deși a trecut ceva timp de-atunci. Iar partea și mai bună e că sîntem abia la mijlocul lunii. De ce să-mi fi luat concediul în august, să pierd dulceața provincială a unui oraș toropit, și care pare că se topește ca înghețata dacă nu mă uit atent la el?

Vacanța 2012 – prima zi – memory dump

Luni, în preziua plecării, am fost la servici, ceea ce s-a dovedit a fi o greșeală, pentru că n-am avut timp să mă odihnesc deloc, fiind ocupat cu făcutul bagajelor, ceea ce mi-a luat cîteva ore. M nu m-a ajutat deloc aici, ea s-a apucat să spele toate vasele și sertarele din bucătărie. Avionul pleca marți la ora 05:50 și n-am apucat să dorm mai deloc, m-am pus în pat pe la unu noaptea, m-am foit și pe la vreo trei m-am trezit. Taxiul a sosit cu bine, însă pe drum, cum am intrat pe drumul drept spre aeroport, în plin întuneric, ne-au apărut doi cai în față, galopînd. Dacă veneam cu două secunde mai repede, dădeau peste noi. Am scăpat ca prin urechile acului, cum se zice. Șoferul, mai în vîrstă, nu arăta prea afectat, dar noi da. În aeroport am văzut un coleg, care venise să conducă pe cineva, dar n-aveam chef de conversație, mai ales că eram super obo. Încă mai speram că ajunși la Viena am putea lua trenul pînă-n oraș, să vizităm un pic, îmi făcusem cu o zi înainte planuri, îmi notasem pe hartă, liniile de tramvai, dar pe de o parte, cum spuneam, oboseala, pe de alta, teama că am ajunge tîrziu, deși stăteam 6 ore în aeroport plus faptul că dimineața la 7 nu prea ai mare lucru ce face. Am stat aiurea, în singurul loc unde erau scaune, nu știam încă poarta, chek-in-ul l-am făcut pe Net și nu scria unde trebuie să mergem. Am întrebat personalul, dar nici ei nu știau, era prea devreme, nu era stabilit. Am mîncat ceva, am băut o cafea mare și am stat la restaurant de unde priveam avioanele decolînd. În final, am citit pe monitor terminalul F, așa că ne-am îndeptat într-acolo. Era departe. A trebuit să ieșim, să reintrăm, să urcăm și să coborîm de cîteva. Era un terminal nou. Cam impersonal, cu puține magazine, cu benzi de mers. Francezii au început să apară încetul cu încetul. Mulți, desigur, aveau o carte în mînă. Mulți aveau copii mici. Toate vîrstele. Negri. Limba franceză. O fată cam prea tînără se drăgălea cu un tip. Zborul era operat de Tyrolean. Sandwich cu ceva de culoare galben-verzui. În aeroport am așteptat cam mult bagajele, aveam emoții, al meu a sosit mai pe la urmă. M s-a dus să vadă prețurile la parfumuri, deși duty-free-ul nu era aici. La primul chioșc Relay nu m-am putut abține să nu intru și mi-am luat imediat suplimentul Magazine Littéraire Marianne cu cărțile de buzunar ale verii. Taxiul ne-a dus pe la Porte de Neuilly, dar odată ajuns a parcat puțin cam în spate, M a bombănit un pic, dar am mers pînă la al nostru cam juma de minut. Nu mai trebuia să plătesc, făcusem în prealabil plata cu cardul pe Net, îmi verificasem contul, dar tot aveam oarece emoții că poate mai trebuia, dar a fost OK, ne-a dat cheile. Pe tot parcursul șederii tot personalul era feminin și alb, în general middle-age, nu ca cei din anii precedenți. Camera era cam gălăgioasă și mizeră, însă prețul și locația erau imbatabile. Părculețul era plin de mame cu copii, la terasele din față era lume. Am decis să stăm și să ne odihnim un pic, am calculat că nu mai dormisem de 33 de ore, și-apoi să mergem să cumpărăm apă și ceva de mîncare de la supermarket, era de-abia ora 16, însă ceva-mi spunea că vom dormi tun și nu vom mai fi în stare de nimic pînă a doua zi, și așa a și fost.

Vacanța 2012 – dans la ville – memory dump

În prima dimineață, după ce-am dormit zece ore, fără să mă fi odihnit complet, am plecat la Carrefour să luăm apă și mîncare. După, am filmat arteziana din Défense. Încărcat Carte Navigo Decouverte, mai simplu decît am citit pe Net. Parcul Monceau, aglomerat la ora prînzului, oameni stînd frumos și mîncînd pe gazon, joggeri, rățuște în iaz, ponei, copaci, flori, fete, femei, multe singure sau cîte două, trei. Mers puțin la pagodă – arăta cam scary. Apoi Montmartre, din nou cu funicularul. Coadă la intrarea la Sacre Coeur. Mers pe jos la Maison Rose, Au Lapin Agile, la vie și la Moulin de la Galette, de unde-am luat Montmartobus-ul, din care am văzut și Piața Dalida. Coborît la Abbesses, M știa mai bine cînd urmează, stat pe o băncuță. Reviste din stația de Metrou de la Louvre. Toate revistele sînt parfumate parcă. Jardin de Tuilleries în fața unui bazin, M vorbind la telefon, citind revistele. Puțin înnourat, picura de la jetul de apă din față, rățuște zburînd de la un bazin la altul.  Cour du Commerce Saint André, cu piatră cubică pe jos, greu de mers. Jardin du Luxembourg, super animat, dar M făcînd mutre. Clădirile faine pe marginea de Vest, ca pe marginea oricărui parc de altfel. Statuia neagră a Libertății. Paris Plages, cu oameni pe jumătate dezbrăcați. Noaptea la hotel, gălăgie (eram cu fațada la stradă, nu în curtea interioară), camera 508 (anul trecut stăteam pe la 11 sau 12, nu mai știu exact). Perdeaua plină de praf. Vreo 24 de canale la tv-ul Toshiba, toate-n franceză. Nu a venit niciodată femeia de servici, poate din cauză că țineam ușa de la baie deschisă. Din nou, serile, cu M pe Esplanadă, cu plase și iar plase cu mîncare, printre oameni relaxați. Yuppies îmbrăcați în costume negre urîndu-și "À la rentrée". Restaurante și terase deschise pînă tîrziu, pînă și terasa de la parterul hotelului, pline mereu cu lume bună. Aceeași școală de dans, serile, ca și anul trecut, tipul cu păr cărunt, rock'n roll într-o seară, salsa în alta, oameni de toate vîrstele. Internet free pe Esplanadă. Concert în față la Hôtel de Ville, dar n-am stat mult, că M n-avea chef, ca de obicei. M mi-a făcut necazuri: după ce-a stat în curent în aeroport și în oraș a băut apă rece, gheață, într-o dimineață m-a anunțat că preferă să rămînă în cameră, să se odihnească. Asta după ce cu o zi înainte fusese total apatică (tic: întîi ridica din umeri, apoi dădea din cap negativ, la orice). Am decis totuși să mă sacrific, să nu mă duc la V, unde-am lucrat acum 10 ani, și să mergem în loc la Saint Ouen, la Marché des Puces. Coborît la Garibadi, am greșit întîi direcția, dar m-am corectat, se pare că niciodată n-o iau bine din prima. Vizitat toate galeriile, acoperite sau nu. Cel mai mult m-au impresionat cele ale anilor 60, 70, de la mobilă la tot felul de aparate, mașini, reviste. În ziua cînd m-am dus singur, duminica, M rămînînd să se odihnească am vizitat piața Saint Eustache, strada Montgrueil, făcut înconjurul halelor aflate în construcție, Quartier de Horologe, apoi clădirile de pe Île St. Louis, coborît pe chei să schimb caseta, mers pe Quai d'Orleans și Quai de Bethume, clădirile de pe margine, turiști și francezi care admirau, strada lungă care trece prin mijlocul insulei, Square Barye, din capătul de Est al Insulei St Louis, (a durat pîn-am aflat cum se deschide portița) de unde-am fotografiat malurile și vapoarele. Mers pînă la Bastilia și apoi Pont d'Arsenal. Din nou clădirile fantastice de pe margine, clădiri și clasice și moderne, oamenii care stăteau pe malul Estic, vaporașele staționare cu oameni care stăteau la soare sau lua masa (nu, pe ei nu i-am fotografiat). Tour de France care m-am prins ca-ntr-o menghină pe Rivoli, lîngă statuia Ioanei d'Arc, am mai înaintat puțin, mi-am luat un sandwich, am găsit un loc la margine printre oameni de toate vîrstele îmbrăcați în culorile drapelului țării lor, strigăte de încurajare, deși se auzea și sunetul bicicletelor, ca niște ceasuri, sportivii numai fibră, mi se păreau înalți, mașinile și motocicletele care baleiau într-una strada și eu filmînd cu mare greutate. Terase pe Rivoli cu tipe atrăgătoare, calme. Carnețele de la WH Smith. Capătul Jardin de Tuileries, lîngă Orangerie, unde m-am așezat, ars de soare, să citesc și unde o japoneză mică, drăguță și finuță m-a-ntrebat care-i proxima stație de metrou, apoi traversat Sena pe Pont Solferino (vertij, se vedea apa printre scînduri), mers pe lîngă Orsay, căutînd doar umbra, pînă la Shakespeare unde-am luat-o la dreapta. Tot în ziua aceea m-am plimbat pe jos pe Malul Drept, am luat-o-n sus, pînă la Saint Lazare, magazinele închise, restaurantele erau cam pline, dar nu prea aveau terase, m-am plimbat pînă m-au durut picioarele, pînă pe Champs, unde-am intrat la magazinul Peugeot care avea în expoziție și mașini vechi. Mi s-a părut c-a fost ziua cea mai lungă. Cu cît vezi mai mult, cu atît înțelegi mai puțin. Agomerația de la Auchan, cu tipa drăguță care m-a-ntrebat unde am găsit bagheta. Restaurantele în care-am intrat cu M: la grecul la care-am fost și anul trecut, pe Xavier Privas, dar care nu ne-a mai plăcut anul acesta, chelneri certîndu-se între ei. La franțuzoaica drăguță de pe Strada Pisicii care Pescuiește, dar nici aici nu i-a plăcut lui M, din cauza sosului și cărnii care avea n-avea osul alb. Pizzeria italiană de pe Saint André des Arts cu italianca aia care m-a întrebat de unde sînt și unde-am mîncat paste cu fromage. La restaurantul unde-am luat supă de ceapă și coq au vin și unde lui M i-a adus bologneze în loc de funghi. Și în final, în ultima zi, la frațuzoaicele unde-am mîncat pui grill cu ierburi provensale. Plus Brioche Dorée, de unde luam cam în fiecare zi un sandwich, un tartelette cu framboise sau zmeură și budincă și beam o cafea. Într-o zi am vizitat galeriile de la Cité Berryer și Galeriile Madeleine, pe jos pe Bulevarde pînă la pasajele Jouffroi și Panoramas. Librării: WH Smith cu colecția alfabetică de autori, new fiction, cărți despre Paris și reviste de import, în engleză. Shakespeare & Co, de unde nu mi-am luat decît două cărți, pe celălalte le-am notat în minte să le comand de pe net (sorry, dar chiar n-aș mai fi avut loc în bagaje). Tipul care și-a făcut intrarea vorbind cu negresa aia tînără, înaltă și slabă, "I heard you were seek", se pare c-a impresionat-o. Altă amintire puternică: tot în față la Shakespeare & Co unde-au fost invitați scriitori americani să citească din operele lor, tipa brunetă, sexy și sigură pe ea, care citea dintr-o povestire a ei, blonda cu picioare albe, albe ca laptele și doi tipi cu părul încărunțit, deși destul de tineri, oameni stînd pe bancă sau pe margine, lîngă fîntînă. Pe St. Michel, benzi desenate la etaj, oh, ce s-alegi, ce s-alegi? Albume cu Tintin găseai peste tot, și la BHV. Și figurine cu Tintin, un cult. Și cumpărăturile! Mereu cu rucsacul și cu o plasă sau două în mînă, plus gentuța cu camerele foto și video, plus căldura, plus mutrele lui M = motivul pt. care n-am făcut prea multe poze. M și-a luat o grămadă de bluze și poșete pt. prietenele ei iar eu, intrînd cu ea, tricouri, cămăși, două pulovere. A, și un sacou Westbury pe care-am dat 129e și un fîș de aceeași firmă, care nu practica reduceri. Ultima parte pot spune c-a fost caniculă. Vaporașul care însă nu ne-a dus pînă la Statuia Libertății dar M s-a simțit cel mai bine acolo, tot pozînd, iar eu filmînd ca prostu, în loc să mă bucur de peisaj, ca oamenii normali. Pozele făcute la intrare. Lume puțină la ora aceea. Înghețata luata de M din față. Parculețul de la Sud de Palais de Decouverte, unde-am stat pe iarbă, să ne odihnim. În spate la Assemblée Nationale, unde începe Bulevardul St. Germain, spre Muzeul Rodin, care, fiind luni, era închis. Tipa stilată de la Café de Flore care avea pe măsuță o carte de Balzac, ușor uzată. Intrat la St. Germain des Prés. Tîrgul de pe marginea bulevardului (alb). Turistul ideal e cel care călătorește ușor. Mîinile libere, eventual o gentuță și atît, nu ca noi, est-europenii. Gare de Lyon cu ceasul din turn. Marche d'Aligre, strigătele precupeților, haine ieftine, piața acoperită unde-am văzut saucissons, brînzeturi, dar peștele, scoicile, caracatița pe gheață aveau mirosul cel mai puternic. Magazine de chinezării. Promenade Plantée, cu oameni luînd gustarea, clădirile de pe margine. Mers pe sub viaduct, pe lîngă malul poluat de lîngă Ministerul Economiei. Bercy, căsuțe, grădină cultivată, din nou rățuște, broaște țestoase. Cldădirile de pe Avenue Paul Belmondo – preferatele mele. Village – ah, ce-aș fi stat acolo vreo oră, dar cu M nu prea faci mare lucru. Luat metroul pînă la Gare de Lyon, stația cu plante, apoit Bastille cu stația pe pod, de unde se vedea Port Arsenal, luat unu-le pînă la St Paul, mers pe Rue Roisier, apoi coborît prin căldură pînă pe Saint Louis, să-i arăt lui M. În ultima zi n-am avut nimic în program, am mers la întîmplare, puțin pe la Gallerie Vivienne, Place de Victoires, dar tot am intrat pe Rivoli în vreo cinci magazine, de unde M a cumpărat ceva, nasoală faza cu piuitul din cauza unei bluze luate dinainte de la C&A. Ne-am plimbat prin față pe la Hôtel de Ville, stat în spate la Notre Dame, ca-n anii precedenți. De vreo două dăți ne-am întors la hotel plecînd la St. Michel, spre St. Chapelle, piața de flori, deschisă pînă tîrziu, Place du Châtelet și Hôtel de Ville, de unde luam metroul 1.

Vacanța 2012 - întoarcerea - memory dump

Plecat din cameră la ora zece, nu fără o oarecare nostalgie din partea-mi, mi-am zis "Eh, asta a cam fost totul pe anul ăsta!". Hoteliera zîmbitoare, ca de fiecare dată, vreme frumoasă, soare, cald, am transpirat un pic transportînd bagajele pe rotițe pînă în fața hotelului mare de lîngă. Excelent drumul pînă la CDG, malurile Senei cu clădiri ca de stațiune. Și încă se mai construia. Franța este totuși a cincea putere industrială a lumii. A fost un mic bușon cauzat de un mic accident, dar oricum nu ne grăbeam, mai aveam șase ore pînă pleca avionul. Ah, ce bine-i să nu fi nevoit să se scoli dimineață să prinzi avionul! Șoferul purta șlapi și era mai în vîrstă. Luat un cărucior la aeroport. N-aveam check-in-ul făcut, așa c-am întrebat la Austrian, care mi-a scris pe hîrtie ora 14h30 și poarta 4 (terminalul-l știam). Am intrat de cîteva ori la Relay, nu știam ce s-aleg, îmi plăceau toate, absolut toate, în final mi-am luat două reviste, dar ce reviste: Rétro Passion – l'automobile plaisir, și Auto Rétro – nr-ul hors serie despre mașinile franceze ale anilor 70. Adevărații pasionați sînt cei pasionați de lucruri vechi. M și-a mai luat ultimul Art et Décoration. Am băut Volvic-ul pe care-l luasem cu mine. Toaleta curată cu chiuveta-n pantă spre spate. Am căutat o cafenea dar n-am găsit așa c-am ieșit să caut, dar la Brioche Dorée tipa mi-a spus că aparatul de făcut cafeaua nu merge, am mai intrat la un Relay să mai caut și Rétroviseur-ul, dar tot nu l-am găsit. M-am întors în terminal, am luat o cafea dintr-un pahar de carton și m-am întors lîngă M care stătea pe o bancă lîngă bagaje. Cu 40 de minute înainte de ora anunțată, începea să se formeze coada. Tot ezitam dacă să folosesc automatul de conectat la Net din apropiere. Am văzut un tehnician înainte care îl pusese-n funcțiune și scosese și o foaie la imprimantă, dar m-am gîndit că deja cheltuisem prea mulți bani în concediul ăsta. Tipa de la check-in atît de drăgută, o franțuzoaică blondă, slăbuță și foarte finuță. După ce ne-am făcut verificarea, am intrat la duty-free de unde ne-am mai luat un Chanel. Apoi am găsit un Brioche Dorée, de unde mi-am luat un Sandwich Classique Parisien, o Pain au Chocolat (ah, ce gust divin) și o apă Vittel. În avion multe cupluri cu copii. Pe lcd-urile de sus candid camera, rîsete în spate. Familia de ruși din față care se uitau la ipad. În apropiere de Viena ne-am întors și ne-am învîrtit de cîteva ori ca să evităm furtuna. Am întîrziat cam 25 de minute. Aplauze la aterizare. Terminalul G, nou construit, atît de impersonal, ca la München, lung. Păcat. Mă obișnuisem cu aeroportul din Viena, cu locul acela cu fîntîna arteziană, plin de magazine împrejur. Lui M  îi era foame, deși nu prea recunoștea. Am luat un panini vegetarian, un ștrudel și o apă rece cu lămîie. Scump, dar mai aveam ceva pe card. Poarta de îmbarcare s-a schimbat (față de cum scria pe bilet), așa c-am mai mers pe bandă. Era destul de răcoare. Întîlnit cu un fost coleg, discutat. Am aflat că și avionul nostru are întîrziere 1h45 de minute. Net-ul se tot deconecta, nu știu dacă de la ei sau de la Nokia-ul lui M. În fine, lui M i-a pus o etichetă albastră pe bagaj dar ea nu l-a dat la cală. Zbor de noapte. Lumini oprite cu excepția cînd ne-au adus apă. Ca și anul trecut, am văzut un duo de inginerași românași, tinerei tîmpiței și veselași, îmbrăcați prost, agitați, pe locurile din față, voiau mai multă bere. Ingineri dobitoci, ca toți inginerii români de fapt. Îmi aduceau aminte de mulți dintre colegii mei. Timișoara luminată noaptea. Am aterizat la unu jumate. Bagajele ne-au sosit repede pe bandă. Tipa de la vamă voia să știe de unde venim, dar M i-a zis Paris și a zis „A, bun!” și am trecut fără probleme. Erau taxiuri suficiente. În cutia poștală mă aștepta, într-un plic, cartea pe care-am comandat-o iar în bucătărie mîncarea pregătită. Am mîncat amîndoi cu poftă. Apoi M s-a enervat că nu găsea o bluză pe care-o cumpărase și mi-a stricat, ca de obicei cheful, dar pînă la urmă a găsit-o și am putut să adorm liniștit.

Realitatea strică filmul

Recunosc că-mi plac acele filme romantice în care ea și el stau despărțiți, și se gîndesc unul la altul și suspină dar nici unul nu ia inițiativa să ia legătura cu celălalt, crezînd că celălalt sau cealaltă nu vrea sau se gîndește că celălalt/cealaltă poate e cu altul, sau eventual au la un moment dat intenția să acționeze, să sune, dar se răzgîndesc și tot așa, iar spre final, cumva, întîmplarea, hazardul, serendipidatea acționează și îi adună. Însă în ceea ce mă privește, viața mi-a dovedit că-n realitate lucrurile se petrec exact pe dos, indiferent dac-aș face ceva sau nu. Dacă mă gîndeam de exemplu la prietena mea că ar fi cu altul și totuși, nemaiputînd de dor, îmi luam în cele din urmă inima-n dinți și-o sunam, chiar se dovedea că era cu altul. Dacă continuam să stau în pat gîndindu-mă mereu la ea, suferind în tăcere, sperînd în secret că poate mă va suna cînd va fi pregătită, după cum îmi spusese, ea pînă la urmă își găsea pe altul, și asta destul de repede. Sau cînd mă duceam undeva, unde știam că poate am să dau de ea și am putea schimba o vorbă și aș putea încerca o apropiere, ajuns acolo o vedeam la braț cu altcineva și trebuia să mă prefac că nu-mi pasă. Cînd mă gîndeam că poate nu e fericită cu prietenul ei, aflam că este de fapt fericită, că au fost împreună în vacanță, sau în club. Toate astea îmi amintesc că m-au zdruncinat rău de tot. Într-o zi am aflat, și asta cu totul întîmplător, că s-a măritat. Fiind încă îndrăgostit de ea, am primit vestea ca un pumn în plex, total nepregătit. Sau eram eu incredibil de ghinionist, sau n-am ales niciodată persoana care să merite, sau greșeam undeva de fiecare dată și nu știu unde, sau toate la un loc. Ok, pe de altă parte, trebuie să recunosc că odată, dar doar o singură dată, cu o fată, mi s-a întîmplat să fie ca-n astfel de filme, și asta atunci cînd chiar nu mai aveam absolut nici o speranță în privința ei. Dar asta, repet, mi s-a întîmplat doar o dată, o altă șansă n-am mai primit de atunci de la viață. De asta se spune, clișeistic, că o minune se întîmplă doar o dată-ntr-o viață de om. Filme sînt mai multe, dar parcă toate se concentrează să prezinte doar acea unică șansă. Oricum, știu că viața nu e ca-n filme, viața e mult mai rea, mai lipsită de strălucire, însă eu totuși continui să mă uit la astfel de filme, știind că totuși sînt false, știind că-mi acolo-mi sînt prezentate excepțiile. Poate că oamenilor care au noroc și charismă chiar li se întîmplă des astfel de lucruri bune. Lumea nu stă pe loc, universul nu acționează niciodată în favoarea ta chiar dacă tu îți dorești cu adevărat ceva, ba din contră, face tot posibilul ca să-ți fie împotrivă. Toată chestia e să nu rămîi doborît, cred, și la asta te ajută poate să vezi astfel de filme. Pentru că ești cu adevărat înfrînt atunci cînd nici nu-ți mai vine să încerci ceva, fiindcă știi că oricum n-ai să reușești, așa cum ți s-a întîmplat sau ți se întîmplă uneori.

La ce m-am gîndit azi

Astăzi n-am făcut mare lucru, doar mi-am lăsat gîndurile să plutească liber. M-am gîndit cum ar fi dac-aș fi un fluture și aș avea de trăit doar o singură zi. Toată viața de pîn-atunci aș fi trăit învelit într-un cocon și la final, m-aș fi trezit transformat într-un fluture și aș zbura din floare-n floare. Poate aș fi prins o zi senină și atunci aș fi crezut că toate zilele sînt așa, însorite sau poate c-aș fi prins o zi ploioasă și m-aș fi bucurat de strălucirea stropilor de ploaie, sau aș fi prins o zi nici însorită nici ploioasă, dar tot m-aș fi bucurat de ea. Și atunci m-am gîndit că de fapt, poate că sînt fluture. Cine spune că ziua de mîine există și nu ne naștem de fapt în fiecare zi din nou.

Și apoi, plimbîndu-mă, m-am gîndit că parcă totuși orașul arată mai bine ca acum douăzeci de ani, totul, și copacii, și tramvaiele și spațiile verzi plantate cu atîtea flori și chiar și oamenii. Și ce mult mă chinuiam mai demult ca să face ceva, orice și că eram atît de prins de viața mea măruntă, atît de înfășurat în mantia-mi singurătății, atît de plin de griji despre viitor, și nu eram atent la lume, la prezent, la natură și toate acestea au trecut pe lîngă mine, în viteză și n-am văzut nimic din frumusețile lumii. M-am plimbat pe străzi, pe bulevarde, prin parcuri m-am uitat la oameni, la flori, și în loc să mă-ntreb ce caut eu de fapt aici pe o zi frumoasă ca asta, cum făceam mai demult, m-am gîndit: hei!, ce bine că sînt aici! M-am plimbat pînă n-am mai știut cît este ceasul și mi-am imaginat că am lîngă mine foști prieteni, cu care azi am pierdut legătura și am încercat să port discuții în gînd cu ei. Cu fosta mea prietenă cu care mă plimbam mai demult prin tot orașul, cu un fost coleg de facultă sau cu un coleg bun de servici care azi sînt cu toții departe dar toți m-au asigurat că sînt bine și m-am bucurat pentru ei. Și apoi m-am gîndit că trebuie să fac și eu ceva în viață. Dar ce? Și că-mi trebuie timp, mult timp ca să gîndesc mai bine la toate astea. Și m-am mai gîndit la oameni în general, la ce viață au oamenii normali, care merg la servici, vin acasă, se bucură de familie, de copii, pleacă în concediu, își fac planuri de viitor, cu siguranță visează și ei cu ochii deschiși, poate chiar mai mult ca mine. Mă întreb dacă am petrecut cu bine ziua sau dacă am făcut ceva ce mi-a plăcut. Dar mi-am dat seama că asta nu e important de fapt.

Și m-am mai gîndit că mă uit în fiecare zi la fețele oamenilor necunoscuți de pe stradă dar niciodată nu-i recunosc. Mereu diferiți, niciodată aceiași. O lume nouă în fiecare zi, o lume nouă care și-a pierdut legăturile cu trecutul, pe care l-a uitat. Ce e timpul? E o iluzie? Iar scrisul nu este o metodă de a-ți aduce aminte? Ar trebui ca toți să ne păstrăm toate amintirile undeva, pe un suport de rezervă, ca să nu le uităm. Și m-am mai gîndit cum ar fi arătat viața mea acum dacă aș fi făcut alte alegeri, sau dacă lucrurile s-ar fi desfășurat după un alt fir narativ. Aș fi fost mai fericit? Aș fi putut oferi mai mult? Oricum, iată-mă aici, neștiind încotro să mă-ndrept, dar meditînd la toate astea.

Agitație

Seara, cînd ajung acasă, după o zi grea, sau nu chiar neapărat grea, dar, ca toate zilele, uzată și fără perspectivă, mintea, în loc să se liniștească, îmi aleargă în toate direcțiile. Nu mă pot decupla de la realitatea zilei. Butonul de pauză nu funcționează, nici cel de ventilație. Mintea mi-e ca un motor supraîncălzit pe care nu-l pot răcori. Sînt ca un avion care nu găsește o pistă de aterizare liberă și e nevoit să mai rămînă în zbor pentru o vreme. Nu reușesc deloc să ajung într-un loc al meu liniștit, să las grijile și bruiajele zilei deoparte. La ce mă gîndesc? La oameni în primul rînd sau revăd ori îmi imaginez situații în care-am fost sau aș putea fi implicat sau îmi fac planuri de viitor. Trăiesc fie în trecut fie în viitor, dar nu în prezent. Rătăcesc printre rămășițele zilei, gîndindu-mă la ceea ce am lăsat nerezolvat, la ce puteam face mai bine, la prostiile pe care le-am făcut (asta mă face întotdeauna să mă răsucesc în pat, noaptea), la consecințele acțiunilor mele, la cum să acționez în viitor, la barierele mentale pe care nu știu cum să le depășesc, la a alege sau nu un alt drum, la trecut, la ce s-a ales de visele din adolescență, la oamenii pe care i-am cunoscut și care-s acum împrăștiați pe tot globul, la colegii cu care mi-am petrecut ziua, în ședințe, pauze, la ce-am văzut în oraș sau pe drum, sau chiar la cărțile pe care le-am citit, la filmele pe care le-am văzut, care îmi inundă sufletul. La fel și cînd încerc să scriu ceva. Abia mă așez și deodată atîtea opțiuni îmi trec în viteză prin minte, jucîndu-mi parcă feste, văd atîtea căi deschizîndu-se simultan ca un mănunchi în fața mea, fiecare la rîndul ei ramificîndu-se, și nu mai știu pe care din ele s-o urmez. Parc-aș fi  pe un cal sălbatic care se zmucește, se cabrează. Sau ca și cum mi se desenează mental într-o memorie cu acces aleator. Ca niște puncte luminoase care mereu îmi fug prin fața ochilor și nu le pot focaliza. Încerc să le unesc apoi din memorie, dar conturul rezultat nu-mi spune nimic. Poate că mi-e teamă să mă las purtat în necunoscut și ar trebui să las să mi se dezvăluie pe parcurs despre ce e vorba. În fine. Și astfel, cu mintea excitată, nu reușesc nici să mă odihnesc ca lumea, nici să scriu ca lumea.

Boemă

Călătoresc, observ oamenii, scriu, lucrez la volumul de povestiri și la roman, în mansardă sau în parc, trăiesc absolut independent, un străin, un "alien legal", experimentez feeling-uri, mă topesc în mulțime, în sistemul digestiv al orașului, cunosc viața de om liber, mă reinventez, uit de rutina zilnică în care-am trăit, iau distanță față de țara de unde vin, conversez cu oamenii, cu localnicii, cu fete, cu oameni de toate naționalitățile și vîrstele, îmi exersez limba, mă saturez cu brînzeturi și croissanți, mănînc în taverne, mă duc în cluburi de noapte, mă relaxez, mă rehidratez, mă uit la cer, miros soarele, ploaia, adulmec aromele străzii, parfumurile oamenilor, stau în cafenele, îmi notez în carnețel tot ce-mi trece prin cap, toate impresiile, mă duc la cinematecă, încerc să fiu într-o perpetuă stare de deschidere mentală, încerc să-mi fac prieteni, să văd lucrurile detașat, meditez la temele vieții, la natura lucrurilor, mă îmbib cu spiritul locului, citesc afișe, mă duc la vernisaje, la lansări de carte, vizitez muzee, mă sui într-un autobuz fără să știu unde merge, stau pe bancă în parcuri, citesc autori clasici, mă duc prin anticariate, mă duc relaxat într-un oraș satelit, îmi reamintesc cum e să mergi aici la servici, trec prin punctele istorice pînă-mi devin indiferente, pe oriunde, explorez zone mai puțin cunoscute, bulevarde și străzi înguste "unde gustă omul viața mai din plin", căile mai puțin călcate, un flâneur cu o carte în buzunar, un scriitor bohème, mici evadări în natură, dar înainte de toate scris, scris și iar scris. Trebuie să iasă ceva, n-are cum să nu iasă. E cea mai sigură rețetă.

Comunitate

În limba japoneză există un cuvînt, amaeru, al cărui sinonim apropiat ar fi "dependență". Dar nu folosit cu o conotație negativă, ci din contră, sugerînd un amestec de sentimente de intimitate și de dependență, ca de exemplu în reflectarea afecțiunii între un copil și mamă sau de loialitate între membrii grupului din care un individ face parte, între colegii de la servici de exemplu, sau chiar între angajați și patroni, aceasta din urmă însă mai presupunînd și reciprocitatea sentimentelor și așteptărilor, și asta un timp îndelungat, toată viața dacă se poate. E un mod de gîndire diametral opus nouă, românilor și occidentalilor în general. OK, poate cu excepția Franței, într-o oarecare măsură. Dar nu vreau să fac aici o analiză socio-culturală, nici nu am fost în Japonia și nici nu mă prea duce capul la așa ceva. La ce mă gîndesc uneori, sau mai bine spus visez este că parcă îmi lipsește o comunitate din care să fac parte, îmi lipsește un milieu civilizat în care să trăiesc, să mă mișc, în care să simt o astfel de relație, pe care o asociez cu un fel de căldură umană. Am observat asta la francezi, cînd lucram la Paris, deși nu m-am simțit niciodată ca fiind unul dintre ei. Termenul "fraternité" din sintagma Revoluției nu e doar un slogan găunos, ci ceva care se chiar se aplică. Nu pot spune că sînt, sau c-am fost, un solitar. Din contră, am lucrat doar la firme unde se încuraja spiritul de echipă, (team buildinguri, etc.) uneori în mod exacerbat, la unii colegi acesta se confudîndu-se cu spiritul gregar. Nu pot spune nici că sînt sociabil, poate și ca reacție la cele de mai sus. Dar mă consider suficient de deschis în orice relație cu oameni care la rîndul lor sînt amabili, și din fericire mai cunosc cîțiva (și cîteva) dar între toți există parcă o barieră, sau sîntem cu toții prea ocupați sau prea obosiți după lucru, încît nu ne prea mai rămîne timp after work, sau natura job-ului care ne face poate mai închiși, indiferent de traininguri. Poate fi suficient? În fond nouă, zece ore, (cu tot cu pauză și eventualele extra time) nu-s deloc un timp neglijabil. Unii petrec mai mult timp la lucru cu colegii de birou decît cu consoarta acasă (asta cînd sînt treji). Eu aș zice că nu, nu-i suficient. Pe de altă parte, m-am uitat și mă uit la atîtea filme care se petrec în comunitățile iudaice din State și am citit atîtea romane care au ca personaje evrei, sau scrise de scriitori evrei, în care regăsesc acest sentiment al comunității, al comuniunii, încît îmi zic uneori că mi-ar plăcea să fiu și eu evreu (fără să trebuiască să mă operez undeva, desigur). La fel văd în jurul puzderiei de biserici anglicane din State, deși parcă acolo nu mi se pare atît de deschisă comunitatea. Măcar uneori, nu tot timpul. Rămîn totuși un individualist, dar aș vedea  asta ca o gură de aer, este o nevoie umană în fond. Și nici nu sînt un om religios, dar poate că la urma urmei nu-i vorba de religie aici, ci de oameni, de civilizație, respect. Ok, se poate argumenta că aia nu-i viață reală, e ficțiune, cel mult realistă, dar uneori în ficțiune există un adevăr mai mare decît în realitate, o afirmație care e întotdeauna adevărată cînd e vorba de orice formă de artă autentică, nu ca încercarea mea lamentabilă de aici. Și, oricum, altceva în afară de ficțiune nici nu cunosc și nici nu prea văd cum aș putea cunoaște ceva interesant pe-aici, prin deșertul cultural din Vestul Estului Europei, sau, altfel zis, începutul Mitteleuropei.

Nehotărîri

De fiecare dată cînd simt că trebuie să iau o hotărîre, ezit îndelung. Apoi, treptat, în timp, încep să-mi imaginez cum ar arăta viața mea după ce voi fi luat acea hotărîre. Întotdeauna am procedat așa. Și cînd am luat decizia de a mă despărți de prietena mea, punînd capăt unei relații care abia se mai tîra, care de fapt abia se mai putea numi relație. Am tărăgănat-o mai bine de șase luni înainte de a o face. Ce așteptam? Să ia ea inițiativa, sau poate să revină pasiunea? Și cînd am explorat posibilele destinații în care să plec în concediu, cu luni de zile înainte, și pînă la urmă m-am dus tot acolo unde m-am gîndit prima oară, și am stat exact în același loc. În alt an atît de mult m-am gîndit să plec pe Coastă, atît am explorat pe Google maps eventualele locații, încît, nu știu exact de ce, dar în final nu m-am mai dus niciunde în vacanța aceea de vară, ajungînd să cunosc în sfîrșit expresia pierde-vară. Și în facultă cînd vroiam să-mi iau o carte scumpă, și atîta ezitam, ajungeam acasă și-mi număram banii, mă gîndeam c-ar ajunge, apoi mă gîndeam la coperta care-mi apărea mereu în fața ochilor, și așa mai departe, încît în ziua următoare n-o mai găseam, apoi, cînd o vedeam iar, ezitam din nou. Și cînd mi-am luat prima oară cameră foto digitală, apoi laptop, atîta am citit pe Net review-uri pro și contra că abia, abia mi le-am luat, ca prin minune. Cu apartamentul la fel, deși dacă eram mai atent, l-aș fi luat pe primul, și ar fi fost mai bine. Ba locația, ba peisajul de pe fereastră, ba așezarea camerelor, în care mă imaginam citind, scriind, uitîndu-mă la televizor, dansînd cu o fată. Și fata pe care n-am curtat-o cum trebuie, n-am știut să insist iar ea nu era hotărîtă, dar mă gîndeam mereu la ea, la cum ar fi dacă am merge undeva. Practic am avut o relație cu ea în propria-mi imaginație. Dar, după ceva timp și-a găsit pe altul. Și cînd voiam să plec la alt proiect în cadrul companiei, și de fapt am rămas pînă la sfîrșit, pînă cînd proiectul s-a outsoursat. Îmi calculam în minte cum ar fi, mai bine sau mai prost decît proiectul la care eram, atîtea pro și contra. Și cînd am vrut să aplic pe Net la un job în Franța, job care mi se potrivea ca o mănușă, și pînă la urmă n-am mai aplicat. Mă și visam în Paris, mă interesam deja pe net de cazare, de prețuri. Apoi am aplicat la altul dar cînd mi-au cerut date suplimentare, m-am oprit, ca și cum mi-aș fi pierdut interesul. Și cînd mă decid să scriu ceva adevărat, mă întreb: "Ce stil să aleg?". Mi-e să nu amestec și să fac varză totul. Mă imaginez înainte scriind într-un stil, apoi panicîndu-mă că nu l-am ales pe cel bun sau că ambele ar fi potrivite. Cînd citesc interviuri cu scriitori, totul mi se pare atît de simplu și de clar! Dar sfîrșesc spunîndu-mi că nu-s pregătit, și că trebuie să mai aștept, să-mi iau cîteva zile, sau luni, liber și să mă gîndesc. Și deci amîn, mereu amîn. Ca și cum mi-aș proteja propria rutină în care sînt ancorat.

Și astfel nu fac decît să mă uit cum viața trece pe lîngă mine. Ca o linie de cale ferată paralelă cu drumul meu și înspre care nu mă pot hotărî să schimb macazul. Ajung să-mi închipui eventualele situații de viață, ajung să trăiesc în scenariile imaginate, în reveriile mele și pînă la urmă amîn să iau o decizie, pînă cînd ideea se răcește. Se spune că numai loserii iau decizii cînd le merge prost. Cele mai bune decizii se iau atunci cînd totul îți merge plan, neted. Însă, după cum spuneam, atitudinile acestea persistă mereu. Cît la sută este nehotărîre, cît la sută lene, cît nesiguranță cronică sau teamă de a greși? De-aș putea fi ca alții, dintr-o bucată, să zic: "Gata dom'le, m-am hotărît, așa fac!" De exemplu: "Plec în State!" Sau: "Mă las de servici și-mi iau un an sabatic!" Sau: "Îmi iau mașină, ce-o fi, o fi!", sau chiar: "Mă-nsor!". Sau cum scrie Shakespeare în Macbeth, Actul 1 Scena 7: "I dare do all that may become a man; Who dares do more is none." Știu că la un moment trebuie să iau o decizie, dar nu poți fi niciodată sigur că este cea mai bună. Există un risc în tot ceea ce faci. Atîția oameni divorțează de exemplu, dar nu se spune că e mai bine să faci ceva ce poate mai încolo vei ajunge să regreți decît să nu faci nimic și să te-ntrebi mai tîrziu: "cum ar fi fost dacă?" În fond asta înseamnă experiența. Ca-n scris - nu poți scrie bine din prima, trebuie să rescrii și iar să rescrii. Nu sînt la psiholog, nu încerc să-mi dau răspunsuri self-help aici. Sau poate asta fac, în mod subconștient? Așa voi fi întotdeauna? Ca un om care parcă nu și-a început încă viața? Un simplu observator, telespectator al vieții, îmbibat cu filme și cărți? Cum să scap de frînele astea mentale, să-mi sparg barierele psihologice, să nu mai fiu așa rațional, să nu-mi mai pese atît, să fac ceva nebunesc, dar în același timp să fiu cu sufletul împăcat c-am făcut în sfîrșit ceva pentru mine, că am luat o decizie, nu am așteptat doar, pasiv, ca lucrurile doar să mi se întîmple? Ah, sper să mă hotărăsc cît mai repede! Încă mai sper.

O zi la servici în mai

Am ajuns acasă pe la șapte. Am avut o zi obișnuită. M-am trezit la 8, am mîncat sendviciurile pe care mi le-am pregatit de cu seară, mi-am pregatit cafeaua cu lapte, si pe la si 25 am plecat. Am trecut întîi pe la Poștă, mi-a venit un aviz pentru un colet cu o carte. De fapt comandasem două cărți, dar vin pe rînd iar pentru cea de la Amazon am emoții, fiindcă în vara trecută nu mi-a sosit. Vremea era închisă, umedă, aproape înăbușitoare. Am luat-o printre blocuri, prin zona unde-am copilărit, mergînd pe trotuarele cu vegetația luxuriantă, unde iarba și pomii miroseau a pădure. De obicei întîrzii, dar acum am ajuns bine, puțin după nouă. Am dat mîna cu colegii, am răsfoit cartea – "Kerouac, o biografie" de Ann Charters, o carte densă și masivă, în formatul mare al cărților din State (nimeni nu m-a întrebat, toți erau fie adînciți în citirea mailurilor sau a presei de dimineață ori lucrau ori nu-i interesa). La și jumate am avut ședința zilnică de scrum, sau kanban sau cum naiba se numește, un stand up meeting în care spuneam ce-am făcut ieri, ce facem azi și ce probleme mai sînt, în special blocante. Nu există așa ceva, fiindc-am tras tare în iarna asta, și acum vreo două săptămîni am trecut cu bine-un un milestone, așa că ne permitem să fim un pic mai relaxați, ceea nu înseamnă că n-avem de lucru, dar sînt task-uri fără presiuni prea mari. După ședință a fost ziua unei colege, care s-a extins pînă pe la zece jumate. Împlinea 26 de ani (parcă) și-și făcea deja probleme legate de fizic. Arată super, nu-i genul meu, dar arată super. Am auzit că e înscrisă la o agenție de modele, nu practică, dar că se poate întoarce oricînd. E studentă la master și are un prieten pe care-l menționează zilnic, cel puțin odată pe zi. E destul de înaltă și se îmbracă cochet. De fapt mai toate fetele noastre se-mbracă cochet, deși sînt fie de la țară fie inginere, fie, nu știu, imature în gîndire. Tot așa gîndeam și despre-o altă colegă, pe care-o consideram roboțoaică stresată, pînă i-am văzut, într-o pauză de cafea, poza de pe telefonul mobil: melancolică, visătoare, mi-a spus că a pozat înainte de a se angaja. Concluzii:  unu: munca strică pe om și doi (lucru care mi-l tot repet) nu te lua niciodată după aparențe. În fine. Back to party. Sărățele, roll fromage, cola, sucuri, prăji, saleuri. Ok, nu-i cine știe ce gospodină, dar produsele de la Codrina alunecă imediat. M-am întors la mine-n birou. Mi-am citit mailurile de servici, cele corporate erau toate insipide, le-am șters ca de obicei imediat, apoi mi-am verificat contul de yahoo si gmail. M-am apucat să mă uit peste niște task-uri de la servici, mă gîndeam ce probleme-ar putea interveni imediat și în general să profit de puținele minute de liniște în care lumea-i în pauză înainte de a fi iar întrebat, asaltat din toate părțile de tot felul de chestii. În general dispersia atenției se întîmplă așa: discut cu cineva din birou, apoi intră alt coleg cu o întrebare, îmi ia focusul și imediat îmi sună telefonul. Asta e ceea ce mă obosește în primul rînd. Mă erodează și mă va distruge de tot dacă nu mă hotărăsc odată să plec, desigur. Nu știu de ce tot ezit și amîn. Am două probleme mari. Una este lipsa de încredere în mine însumi și cealaltă e comoditatea. Deși, atîta vreme cînd nu sînt măcar 90% odihnit și n-am mintea liniștită, nu mă pot gîndi bine. Cu alte cuvinte și din cauza oboselii. Nu asta e ceea ce visam să fac atunci cînd am dat la facultă. Dar să revin la lucru. M-am pus pe analizat, apoi, așa cum mă așteptam, m-a deranjat o colegă, apoi alta, apoi un coleg, apoi altul, am calmat puțin o situație, o problemă care tindea să se extindă spre panică, am scris un mail, am cerut mai multe date, care nu-mi putea fi date fiindcă erau blocați de altă problemă, oricum, m-am uitat peste datele pe care le aveam. M-am uitat pe Net la ce e de mîncare prin oraș, am ales să merg la cantină. Începea să picure. După aia, nu m-am mai dus prin centru, voiam să prind cîteva momente la birou în care să fie liniște, fără teleconferințe, fără discuții. Am mai răsfoit puțin cartea, ah, abia aștept s-o citesc! Din nou mailuri, pentru alt proiect, de la alt client, cînd mă gîndesc că și al nostru va ajunge acolo curînd! Am mai băut un expresso, la patru am fost în pauza de un sfert de oră. Am mai citit presa, alegerile din Franța – nu-mi dau seama dacă-i bine că a cîștigat Hollande. În schimb în  Grecia e vai și amar. Cred că va fi iarăși dictatură militară, altfel nu-mi închipui. Și chiar mă gîndeam să merg în vara asta acolo, dar acum mă îngrijorează. În fine. Înapoi la lucru. Bine că n-am fost deranjat și de francezi, (la ei e sărbătoare). Am finalizat analiza, dar, fiind cum spuneam dependent de alte rezultate, am lăsat un open point pentru mîine dimineață. Așa că iarăși am sentimentul ăsta că n-am terminat. Cînd am plecat de acolo, era soare.

Sunetele orașului, din apartament

Dimineața începe cu mașinile de gunoi, claxoane, un aparat de sudură, strigăte de șoferi, camionete din care se descarcă lăzi, baxuri grele, vrăbii care ciripesc, lătrături, mieunaturi, rîsete, frînturi de discuții, obiecte scăpate pe jos, certuri, motociclete, scutere, voci de copii care se joacă. După amiaza: portiere trîntite, sonerii de interfon, vecina de deasupra scutură ceva pe balcon, dă cu aspiratorul, mașina de spălat care merge, alarme de mașină, fîlfîit de stoluri de porumbei, zgomotul unei pungi, cîte un avion undeva foarte sus, ca un tunet îndepărtat, guguștiuci, unele mașini își ambalează motorul, altele se opresc, cîte-o briză face să foșnească frunzele copacilor, un alergat de copil, un geam se trîntește, sirenele unei mașini de poliție sau de salvare sau de pompieri, o mașină pune frînă. Seara păsărelele își revarsă ultimele triluri, mașinile care trec mai lent, ușile cu grilaj de fier de la intrare se închid sau de deschid cu zgomot puternic, hohote de rîs, muzica și bașii din apartamentul de lîngă, ascensorul urcă sau coboară, cineva bate un cui, un strănut, o tuse, bebeluși care țipă, dintr-o mașină se revarsă o melodie la modă, zgomot de trafic îndepărtat. Noaptea cîte-un tren lung, marfar, trece urlînd peste un viaduct, pași pe asfalt, cîte-o mașină cu motor silențios, plînsetele copilului vecinilor de deasupra, focuri de artificii de la un concert care se încheie, în depărtare.

Repatrieri

De fiecare dată cînd un fost coleg de servici se întoarce din străinătate, unde știam că plecase pentru o perioadă nedeterminată, devin automat perplex și încep să mă gîndesc: oare chiar atît de rău o fi situația acum dincolo ori poate au ei chiar așa însușiri negative (și majoritatea cam au), fiind prea radiați de expunerea prelungită la Europa de Est. Sau și una și alta. La care se mai adaugă și dorul de casă, evident, care-i macină. Și aceste cazuri nu sînt deloc rare. Unii se întorc tot aici, la firma de unde-au plecat, și asta mă face să mă gîndesc la niște pușcăriași evadați care-au fost prinși și asta parcă-mi legă pietre de planurile mele optimiste de mă lăsa de servici și de a m-apuca de un proiect personal, ca un om matur ce sînt și cum îmi place să mă numesc. Acuma, precizez că toți cunoscuții de care vorbesc sînt absolvenți de facultă (deși asta nu-i face automat intelectuali, nici măcar pseudo intelectuali) și nu au plecat de aici de la un trai prost, ci provin chiar din pătura subțire a middle-class-ul românesc și că au plecat în Europa de Vest pentru a avea și mai mulți bani și în general pentru un trai mai ușor: protecție socială, sentimentul că ești respectat, dar și fiindcă probabil că erau atrași de povești, de filme și vise din adolescență. Și eu am fost plecat șase luni, însă, e drept, eram doar detașat, adică era stabilit că mă întorc, așa că pot doar aproxima stările de spirit ale unui adevărat emigrant: contactul cu o altă cultură, faptul că ești mirosit imediat după accent că nu ești unul de-al lor, diferența de viteză, acolo parcă totul se mișcă repede, dar oamenii sînt mai relaxați în același timp, nu știu cum să explic. Însă nu toți cunoscuții mei sînt cu adevărat emigranți. Unii se gîndesc să se întoarcă și plănuiesc să-și facă o casă, în care să trăiască fără prea multe cheltuieli, deși eu nu prea știu cum, pînă la adînci bătrîneți. Asta nu e o poveste, ci e o idee des întîlnită la tinerii și adulții români, acești semi-intelectuali de care vorbesc, plecați în Europa de Vest. De ce tot zic pseudo-intelectuali? Pentru că eu pe aceștia îi cunosc, nu spun că toți sînt astfel, dar ei asta sînt, au cam rupt-o cu cultura încă de cînd erau aici. Și odată ajunși dincolo, nici nu se gîndesc să citească un roman de exemplu. Se observă asta? Cred că da. Poate din cauza oboselii, fiindcă primii ani sînt extenuanți, adaptarea îți ia totuși ceva timp. Și mă gîndesc la faptul că acolo nu sînt totuși primiți cu brațele deschise, ci sînt puși să lucreze la cele mai murdare (intelectual murdare) proiecte, pentru care au probleme în a găsi angajați. Și cînd proiectul e aproape gata, sînt impinși spre activități din ce în ce mai grele, se pune atîta presiune pe ei încît sînt practic nevoiți să plece de la firma unde lucrează, altfel simt că o iau razna, sau sînt concediați, ca niște cîrpe rupte și murdare cu care nu mai ai ce face. Și stigmatul pe care-l poartă în mediul social ostil actual, românii find cunoscuți nu doar pentru infracțiuni, cît și pentru nepotrivita, ca să nu zic proasta lor creștere, iar o educație făurită-n comunism se observă imediat, uneori încă de la salut, sau de la lipsa lui. Iar occidentalii nu iartă. Dac-ai greșit o dată, ți-au lipit o etichetă pe veci. În Occident există mulți atei în zonele urbane. Și nu doar că nu iartă, dar fac ușor generalizări. Acuma, eu vorbesc doar despre Europa de Vest, dinspre State nu prea am semnale, cei care au plecat acolo fie vorbesc mereu că muncesc și că iar muncesc, iar apoi urmează o perioadă de tăcere, de parcă i-a înghițit pămîntul, pe messenger sînt mereu offline, și nu mai răspund la mailuri. Poate că așa a fost dintotdeauna pe bătrînul continent, diferențele sociale, xenofobia sînt la fel de înrădăcinate ca-n evul mediu, atitudine care te poate împinge să pleci, în fond așa a fost America populată. Cum spuneam, unii se întorc. Aceștia nu povestesc multe, sau cel puțin nu lucruri importante, doar exterioare, ce găseau acolo în supermarketuri de exemplu sau ce-au mîncat, lucruri obișnuite. Un coleg care-a lucrat la MS ne-a spus chiar să nu-l întrebăm nimic despre motivele plecării lui de-acolo. Alții, după ceva timp, ne povestesc și lucruri nasoale (ce spuneam înainte, xenofobia, supraîncărcarea), deși nu prea intră-n multe detalii. Alții erau aici răsfățați, lucrau și aveau un job bun, se așteptau ca acolo situația să fie mai simplă și redescoperă că în țară o duceau, dacă nu mai bine, tot cam așa, sau lipsa dorului de casă compensează celelalte lucruri negative. Să strîngi bani în Europa e greu. Sistemul nu-ți prea permite. Decît dacă strîngi din dinți, și renunți la viața socială, concedii, și te rezumi numai la lucruri de necesitate. Chestia e că cei care se întorc nu prea vorbesc despre experiența lor de acolo, cel puțin nu cu noi, colegii. Și dacă la plecare erau cu nasul pe sus, la întoarcere, chiar dacă nu este o întoarcere definitivă, sînt chiar mielușei. Sau devin chiar patrioți, caută modele în tot felul de personalități românești, contemporane sau din istorie. Practic își redescoperă de dincolo, via web, țara lor natală. Acolo ei citesc presa din țară (a patra mizerie în stat). Eu aici am renunțat la o face. Precizez din nou: am scris aici doar despre un anumit segment social, cel pe care-l cunosc mai bine și cu care am de-a face mai des. Evident că există o mulțime de oameni care s-au adaptat în Vest. Adică sînt sigur de treaba asta. În fond, nu-i chiar un exil, e o alegere a ceva mai bun. Dacă cineva de dincolo dă din întîmplare peste acest blog, îl rog să-mi împărtășescă și mie o parte din percepțiile sale.

Cei pe care-i urăsc

Cei care pun frînă ideilor, cei care subminează încrederea altora, cei care se gîndesc mereu la proprietăți imobiliare, cei care se uită la televizor, cei care citesc tabloide sau agregatoare de știri și le consideră surse viabile de informații, cei care nu suportă să fie singuri, cei care se plictisesc, pragmaticii, cei care nu citesc cărți, cei cărora nu le place On the Road, cei mereu mulțumiți de ei înșiși, țăranii urbani, oamenii care nu consideră că a-ți ține promisiunea e un lucru de onoare, xenofobii, inginerii est europeni, oamenii lipsiți de hobby-uri, cei care sînt atît de pasionați de gadget-uri încît se definesc în relație cu un gadget, cei care nu călătoresc, cei care economisesc bani, cei care au bani și se plîng că nu au, cei care văd (și) un interes financiar în căsătorie, androizii, angajați ai multinaționalelor din Europa de Est, bucureștenii, bucureștenizații, proprietarii non-germani de bmw-uri, cei care merg cu jeep-anul prin oraș, cei care inventează mereu motive ca să nu facă sau să nu se apuce de un lucru, cei care nu fac diferența între bășcălie și ironie, cei care nu cumpără produse din piață ci doar de la supermarket, cei care stau la terase în Mall, cei care-și schimbă comportamentul cînd stau într-un grup, cei cărora le place să vorbească mult, cei care se supra explică, terminatorii de fraze, cei care consideră că relațiile sociale nu s-au schimbat din evul mediu și pe care le consideră valori tradiționale, cei care se plîng mereu că n-au timp liber dar nu fac nimic pentru a-și face măcar puțin, cei care în concediu merg la all inclusive, cei care pronunță sume mari de bani, cei care n-au răbdare, nervoșii în trafic, cei care spun că n-au fost niciodată la prostituate sau n-au fumat niciodată un joint, misoginii, cei cărora le place să-i spioneze pe alții, cei care-și fac planuri pentru pensie deși mai au destul pîn-acolo, cei care-și bîrfesc colegii de servici, cei care vor să conducă și să fie șefi, cei care-s tot timpul siguri pe ei înșiși, cei care mereu urmează trend-urile, piggyback-erii, cei care-și schimbă stilul artistic, calofilii, cei care consideră jazz-ul un gen pentru snobi, cei cărora le trebuie întotdeauna un motiv ca să facă ceva, cei care nu se uită la filme franțuzești, cei care nu se uită la filme mai vechi de 20 de ani, cei care nu visează niciodată cu ochii deschiși, cei care nu contemplă din cînd în cînd cerul, cei care nu simt nimic cînd văd un răsărit de soare.

Răsfoiri de zile libere

Întotdeauna aștept zilele libere, fie că-s ele de Paște sau de Crăciun, sau chiar și un week-end lung, cu planuri de relaxare intelectuală. Nu cu odihnă totală, dar nici cu planuri de studiu individual sau de lucru la un proiect personal. Anul ăsta s-a întîmplat să fiu și puțin răcit, dar doar puțin. (Iarna asta, care parcă nu se vrea dusă.) Așa că mi-am adus aproape, lîngă pat, ca să nu fiu nevoit să mă tot deplasez pînă-n living, un vraf de cărți, reviste, dvd-uri și cele două hard-disk-uri externe. Ca de fiecare dată în astfel de perioade îmi planific să citesc. Mai exact să recitesc. Dar, tot ca de fiecare dată, ceva ușor, și-n general, tot cam aceleași lucruri. Uite ce-am acum lîngă mine. De exemplu o colecție de povestiri de O. Henry. Atmosfera dinamică de la începutul secolului XX, twist-ul de la sfîrșit. Și un roman de Douglas Coupland, atăt de profund și relaxat în același timp. Și umoristic. Două cărți de Anna Gavalda, scriitoarea mea franceză preferată. Apoi cîteva albume de benzi desenate. Nu am prea multe în casă, dar tot am cîteva, peste care tot îmi spun de-a lungul anului c-am să le studiez. Și unele le am pe calculator, deși, eh!, nu-i aceeași senzație. Apoi ghiduri turistice, de genul Europa cu bani puțini, sau un 'Ghid al rutardului', oricum, de obicei prin Franța sau Paris. Oare?... Cine știe? Apoi albume cu fotografii din Paris, ale lui Willy Ronis, Robert Doisneau și alții. Și nu-n ultimul rînd, albume cu picturi impresioniste. Nu-s deloc tipul paysanne, din contră, tot timpul am fost un citadin, dar natura impresionistă chiar are un efect magic asupra mea. Mai am și cîteva reviste lîngă mine, și îmi place și să-mi cumpăr reviste (dintotdeauna mi-a plăcut), unele sînt franțuzești, de exemplu Le Magazine Littéraire, dar și National Geographic, deși asta din urmă, în ediție românească, e în general slabă, adică nu mă interesează mai mult de un articol de fond. Mai am 'Vivre Côté Paris', de anul trecut, și care tot stă aici, lîngă mine, de vreo nouă luni, ca și un număr mai vechi, de cîțiva ani, din 'Aéroports de Paris'. Apoi mă uit peste unele din filmele mele preferate. Majoritatea le am pe hardul extern – mi-e ușor să revăd o scenă particulară anume deși mi-e mult mai comod să mă uit la DVD player. Aseară mi-am pus documentarul cu J.J. Cale, 'To Tulsa and Back', nu că nu l-aș fi văzut de vreo zece ori. Woody Allen, filme franțuzești, în general vechi, sau unele episoade din Northern Exposure. Mă gîndesc că poate e ciudat că, deși la astfel de cărți și filme obișnuiesc să mă uit atunci cînd sînt obosit de la lucru și deci cînd nu pot citi altceva serios, eu aleg să le recitesc tocmai în concediu. Am acumulat prea mult oboseala. Sau poate e normal, cine știe? Oricum, pînă acum, seara, răceala se pare că mi-a cam trecut.

Actori francezi

Cînd te plimbi pe o stradă din Paris, e un lucru firesc să vezi că la un cinematograf rulează un film de Truffaut. Și atunci, pe de o parte înțelegi perfect expresia „mediu cultural” iar pe de altă parte cumva conștientizezi că timpul nu mai contează, sau nu e esențial, ci că trăiești într-un altfel de timp, un timp artei eterne, într-un oraș atemporal. Francezii au avut și au atîția actori buni dar care nu sînt prea cunoscuți în afara țării lor, mă refer la publicul larg, nu la cel cinefil, și asta cu tot cu investițiile pe care le fac pentru promovarea propriei lor cinematografii. Dar, ca peste tot, există cîțiva actori care fac parte din pleiada de stele a Franței, actori icon, etalon, cu care francezii (și francofilii!) s-au identificat și pe care îi păstrează mereu în inimă. De fapt așa face și America cu actorii ei proprii. Totuși parcă-n Franța sînt ocrotiți și priviți cu mai mare dragoste decît în State, sau e vorba doar de nostalgie sau e o părere a mea pur subiectivă. Am să-i scriu aici nu cronologic, ci pur și simplu în ordinea în care-mi vin în minte, care poate să fie-n primul rînd cei a căror filme le-am văzut sau revăzut mai recent sau care-au jucat roluri de care mă simt în momentul de față mai legat, dar cine știe?

Îmi place Lino Ventura, stilul său dintr-o bucată, atît de diferit de un francez tipic (am văzut recent un documentar despre viața lui, el era italian și n-a avut niciodată cetățenie franceză), genul dur dar capabil să exprime o paletă largă de emoții dintr-o simplă ridicare de sprîncene. Energica Annie Giradot, care mereu are aerul că nu e se simte bine în pielea ei, în genul Oanei Pellea. De fapt frațuzoaicele au o pleiadă de actrițe ultra-energice înspre nervotice: Karin Viard, poate puțin cam teatrală, un pachet de nervi și care îmi pare c-a început să îmbătrînească un pic cam devreme. Bernadette Lafont, care face ravagii în filmul lui Truffaut Une belle fille comme moi. Sophie Marceau, care se joacă cu bărbații ca șoarecele cu pisica li pe care n-aș vedea-o îndrăgostită profund sau cu inima ruptă. Ca și alunecoasa Marie-France Pisier. Simone Signoret, o Ava Gardner a Franței. Aduce puțin cu Marina Vlady. Și bărbații au partea lor de neurotici: comedia de tip fizic a lui Louis de Funès, mai popular în Europa de Est decît la el în țară, mereu suspectul Michel Piccoli, la care mereu te gîndești că ascunde ceva urît despre viața lui. Ultra-activul Jean-Paul Belmondo, care a dominat toți anii 60 și 70 - de fiecare dată cînd mă uit (sau revăd) un film de-al său simt că am luat un energizant. Alain Delon, care mereu parcă se abține să nu rîdă, sau să nu izbucnească într-o criză de furie, ca și Richard Bohringer, acesta din urmă avînd o mutră de psihopat. Benoît Poelvoorde, un belgian (deși nu-i sesizez accentul) ultra-expansiv. Despre Depardieu, nu-mi prea dau seama, poate din cauză a jucat în atîtea filme încît mă plictisește și parcă e mereu previzibil. Jean-Pierre Bacri, un macho cu limbaj aproape efeminat. Gérard Lanvin, care pun pariu că-i un tip violent și-n viața reală. Întotdeauna m-a interesat tipul femeilor meditative, ca Sandrine Kimberlain, tipul artistei sau pasionatei de artă, cu o doză de realism, cu rădăcini paysanne, ca și Juliette Binoche, o joiană frumoasă. Și ca și nostima Valérie Lemercier. Atît de deosebită de Catherine Deneuve, mereu rece, halucinată și atît de diferită de sora sa, Françoise Dorléac, mult mai drăguță, genul promiscuu, dar care a murit atît de tînără. Sau Valeria Bruni Tedeschi, care pe mine mă excită întotdeauna cînd o văd, vulnerabilă și sexy, corp matur și copilăroasă, maleabilă. Mă excită și Charlotte Gainsbourg, care la prima vedere nu pare cine știe ce frumusețe, drăguță și atît, dar devine treptat empatică și caracterul i se grefează atît de bine pe măsură ce filmul se derulează sub ochii noștri. Audrey Tautou arăta mai bine în Amélie, apoi, nu știu, nu prea e genul meu, dar dă bine pe ecran de la distanță. Și Agnès Jaoui, intelectuală, îndrăzneață, deschisă. Nu-mi place Melanie Laurent, distantă și alunecoasă în același timp, dar mai are multe de arătat în viitor, ca și Léya Seydoux de altfel, prea crudă. Marie-Christine Barrault, ce pare glacială dar pe măsură ce-i cunoști personajul devine fierbinte. Marillon Cotillard, cu un corp felină - nu-mi plăcea cînd era foarte tînără. Genul diferit de Brigitte Bardot care avea un corp absolut incredibil. Mireille Darc, suplă dar la fel de senzuală, genul de nimfomană. Sabine Azéma, cu o figură de profesoară româncă, pe care tot o confund cu Nathalie Baye, tot cu o figură de româncă, dar una nestresată, bineînțeles. Enigmatica Jeanne Moreau. Anouk Aimée pare întotdeauna că visează pe ecran, sau că e obosită. N-am văzut o prezență mai feminină ca Stephane Audran, gesturi, finețe. Jacqueline Bisset, ah!, cum poate exista o astfel de femeie? E perfectă! Sau Isabelle Adjani, limpede și instinctuală în același timp dar n-a prea fost distribuită în multe filme bune. Actori mai lenți ca Michel Aumont. Sau bonomul Philippe Noiret, care se simte mereu bine în pielea lui, în contrast cu Annie Girardot împreună cu care a făcut mai multe filme. Jean Gabin, un întruchipare a fizionomiei franceze. Bourvil, în roluri de tip bleg. Daroussin, distribuit în roluri mai apatice, deși el e genul mai nervos. Dany Boon, în roluri transparente, adolescentine. Placidul Michel Galabru. Cerebralul și neliniștitul Jean-Louis Trintignant. Jean Reno, un tip de acțiune dar care pare cerebral în același timp. Și tot celebral dar și fragil în același timp mi s-a părut și Charles Denner. Pierre Richard un actor fizic, a jucat doar prin anii 70, 80 și cînd îl văd mă gîndesc la perioada aceea. La fel Jean Rochefort, tipul aristocrat. Lady Carole Bouquet. Jean-Pierre Léaud, scund și energic, împrăștiat, visător, tipul lui Truffaut, cu care a făcut vreo cinci filme. Michael Londsale: tacticos, calm. Fabrice Luchini, antipatic la prima vedere dar despre care nu știu niciodată dacă e personaj pozitiv sau negativ. Roman Duris, tipul parizian post baby boom idealist, X-er sau Y-er. Așa cum Julie Delpy e parizianca tipică. Irène Jacob mi se pare cam prea prefăcută. Sau actori pedanți care par că se gîndesc la altceva cînd joacă: Yves Montand, André Dusollier sau Thierry Lhermite, sau chiar Daniel Auteuil, parcă mereu cu o lăcăire jucăușă-n ochi sau un zîmbet în colțul gurii, poate și de asta fiind preferat de comedii.

Puținul meu timp liber

Cea mai cronofagă activitate pentru mine, de fapt nu doar „cea mai” ci și singura, dar care reprezintă în același timp marele aspirator al timpului meu vital este serviciul. Nu doar că pierd zece ore, cu tot cu pauza de la prînz plus drumul dus-întors) ci că mă simt epuizat după aceea. Prea stors ca să mai fac și altceva serios acasă. Abia mai pot citi după aia. Ochii mi-s prea obosiți. Am nevoi de un mic somn reîmprospător, măcar de o jumătate de oră. Și nu reușesc întotdeauna. Ce mă împiedică? Păi, evident, agitația de la lucru. Stresul pe care-l acumulez acolo. Colegi proști care pun frîne, și asta-n primul rînd. Apoi problemele încă nerezolvate care încă mi se mai învîrt în cap. Toate astea mă agită și după aia, ajuns acasă, îmi ia ceva timp să mă dezbar de ele. Nu știu alții cum fac. Cred că pur și simplu nu fac nimic – nu îmi par c-ar mai avea altă activitate. În afară de televizor, desigur, la care nu mă mai prea uit. Nu spun că nu mă uit deloc, dar extrem de rar. Nu știu pe nimeni despre care să fi auzit că mai face ceva, că mai lucrează la vreun proiect. Unii colegi zic că se plictisesc acasă, în cameră (am colegi care-s încă la facultate, asta ca o paranteză). Pe altul l-a dat soția de gol spunînd că acasă doarme mai tot timpul. Alții duc o viață normală, echilibrată, au copii și, desigur, în fond asta-i cel mai important. Ce mi-aș dori și eu! Sper ca-ntr-o bună zi să am și eu o soție și cîțiva copii. În fine. Nici măcar viață socială nu am, să zic că mă-ntîlnesc la un bar sau la un restaurant seara, ceva. Mai demult aveam, dar au plecat mai toți în Occident iar puținii care-au rămas s-au schimbat, cum spuneam, familiști, pasionați de imobiliare, iar cei noi, ba cu școala și aceleași instincte ca și ceilalți. Doar în unele filme bune mai văd că există și oameni normali pe lumea asta, intelectuali care au în același timp o viață socială (nu ingineri, fiindc-am ajuns să disprețuiesc toți inginerii, bine că nu-s și eu unul din ei). Și atunci încerc să fac orice ca să cîștig puțin timp. Fiecare minuțel smuls este o mică bătălie cîștigată. Cînd mă duc la sau vin de la servici aleg de regulă cele mai scurte trasee. Tai curbele. Îmi fac liste cînd merg la supermarket. Și abia aștept week-end-urile. Și atunci... mă gîndesc, ah!, iată-mă în sfîrșit acasă, cu șaizeci de ore de petrecut în fața mea! Înconjurat de cărți, de filme, muzică la dispoziție, de care nu mă mai satur. Plus Internetul – am opțiunea la viteză maximă, un mic lux pe care mi l-am permis, tot din acest motiv. Două nopți pline la dispoziție! Și tot mă prăbușesc pe la unu, unu-jumate noaptea, după ce citesc doar cîteva zeci de pagini sau văd vreun film. De fapt pot mărturisi aici că motivul principal pentru care am nevoie de timp este că vreau să scriu. Sînt și împrăștiat, știu, nu am dus pînă la capăt nici o povestire ca lumea. Fișierul cu scenariul nu l-am mai deschis de cînd l-am trimis la concurs, deși mi-au mai venit în cap cîteva scene și idei de dezvoltat. Știu că asta nu este o ocupație part-time, și mai știu, din interviurile cu scriitori că trebuie să-ți iei un angajament total, că trebuie să fii detașat, ceea ce eu, evident, nu sînt, nu reușesc să fiu. Nu știu de ce. Și nu știu cît o să mai rezist cu stilul ăsta de viață. Într-o bună zi cred că pur și simplu n-o să mai vin la servici. Și n-o să-i anunț unde sînt. Nu. Voi lua primul bilet de avion pe care-l găsesc către Paris, voi închiria acolo o mansardă, și voi scrie ... trei romane, cel puțin.

(post în curs de editare)

Anii pierduți

A existat o perioadă de timp, de vreo doi ani și jumătate, din viața mea, din care nu-mi prea amintesc multe lucruri. De fapt nu că nu-mi prea amintesc, dar nici nu prea am ce să-mi amintesc. A-nceput cam imediat după ce m-am angajat și a ținut pînă-n primăvara lui 2001, cînd am început parcă și eu, odată cu clima, să mă dezgheț, să mă trezesc. Duceam o viață goală, aridă chiar. Mă gîndesc la acea perioadă ca la un fel de ev mediu personal, din care am, cum spuneam, puține amintiri. Nu, nu eram drogat, nu beam. Încerc să desfășor, să escavez aici cîteva frînturi din epoca aceea. Cea mai parte a timpului mi-o petreceam muncind și odihnindu-mă. Primul meu servici, din care nu am nici o amintire plăcută, apoi al doilea. Plecam dimineața de acasă spre sediul situat într-o casă dintr-o zonă destul de nasoală a orașului, spre Gara de Est. Iernile, cînd ieșeam de acolo pe întuneric și treceam pasarela, așteptarea tramvaiului, schimbarea tramvaiului, mîncarea pe care mi-o aduceam la servici în caserolele pe care mai apoi le aduceam acasă, asta pîn-am găsit o firmă de catering. Alteori plecam în sens opus, pe jos, pe lîngă traseiste, pe lîngă magaziul Terra, Euro, Kappa, cîini vagabonzi, cimitir. În felul acesta era mai aproape, dar îmi părea mai groaznic. Deseori mergeam cu taxiul, fiindcă niciodată-n viață n-am reușit să fiu matinal. Cînd lucram la o problemă care mă sîcîia, sau clientul neamț cu care corespondam avea nevoie urgentă de ceva pe a doua zi și nu-mi ieșea, atunci stăteam pînă noaptea tîrziu (nu eram singurul) și veneam tot cu un taxi. Și-i lua ceva timp pînă să vină pînă acolo, noroc că operatoarele ne știau firma. Am cheltuit destul de mult pe taxiuri. În rest, cum spuneam, toată ziua o petreceam la birou, atît verile caniculare, cînd transpiram în fața monitorului cu tub catodic, iernile cu zile în șir fără încălzire, fiindcă centrala era stricată. Învățam să devin un bun profesionist și strîngeam bani cu gîndul că poate voi putea să-mi cumpăr un apartament fără credit, ceea n-am reușit, fiindcă-i cheltuiam ba pe o combină stereo, pe CD-uri (încă mai existau casete) și pe PC, evident. Bine, cine n-a trăit atunci pe-aici și-ar putea pune întrebarea, bine, dar de ce nu ți-ai făcut o firmă, ca idolii din Silicon Valley, la care visam cu toții? Dar ce, parcă știam cum? Nu știam economie, nici cum aș putea contacta pe cineva de dincolo în vederea începerii unui proiect. Pe scurt, am luat-o pe direcția muncii asidue, înarmat doar cu răbdare și optimism. Și îmi și era prea foame și după sărăcia din facultă, eram bucuros că aveam ceva bănuți din salariul pe care-l primeam o parte legal (minimum pe economie) și altă parte (destul de consistentă, cîteva sute de mărci) la negru. Îmi plăcea sentimentul de-a mă plimba printr-un hyper-market și simți că mi-aș putea cumpăra orice obiect de acolo, deși n-o făceam întotdeauna. Nu existau multe firme de profil în oraș. Firma era în expansiune, proiectele veneau. Un coleg mi-a spus, după cîțiva ani, că în oraș existau doar vreo două, trei sute de specialiști la vremea aia. Mulți au plecat în Vest, cu tupeu, (deși erau slabi profesioniști) dar eu nu mă simțeam (încă) destul de pregătit pentru a face pasul. Și nici nu eram prea motivat să plec din țară, eram optimist. Din viața mea personală de atunci nu-mi amintesc, cum spuneam, prea multe. Concediile (două săptămîni, vara) mi le petreceam acasă, citind, lucrînd la comp, ori învățînd. Cumpărăturile în Ociko și la Terra sau Kappa cu Mama sîmbăta – da, acestea le țin minte, dar nu era nimic deosebit în ele. Mă uitam la televizor. Mersul serile în localuri de genul combinație de bar plus internet café. Îmi plăcea atmosfera, muzica, mirosul fin de țigară amestecat cu parfum, capuccino-urile băute, femeile frumoase la care mă uitam pe furiș, sau cu vederea periferică. Fiind timid, n-aș fi intrat niciodată acolo singur, dacă n-ar fi funcționat și ca internet café. Corespondențele cu fete găsite pe site-urile de socializare. Cîteva blind-date-uri, toate deprimante. Muzica românească proastă care începea să se impună la televizor și la radio. Primul celular cumpărat, un Nokia 5110. Eclipsa totală din 99, la servici cu colegii, la o bere. Campionatul European de Fotbal 2000 (plictisitor) văzut la un tv în curtea firmei, cu colegii. Team-building-ul (interesant) de la Buziaș. N-aveam nici un prieten. Tipologiile colegilor includeau în general tineri (în majoritate mai tineri ca mine, unii studenți), foarte copilăroși (ca să nu zic infantili), robotizați sau/și vulgari. A, mai erau și unii interesanți, inteligenți, desigur, dar cum începeam să ne cunoaștem mai bine, să strîngem puțin legăturile, cum părăseau și ei firma. Discuțiile purtate la servici aveau în general ca subiect planurile de viitor, despre ce vom face cînd vom avea mulți bani. Toți ne gîndeam ce bine-ar fi să ne vină o idee pe care s-o punem în practică (dar rapid, fără efort) și să devenim imediat milionari și să stăm în Bahamas într-un hamac. Ideea cu hamacul era recurentă și reprezenta punctul final, climactic al tuturor viselor noastre. Mmmm, în hamac! Toți visam să emigrăm la un moment dat în State, cînd ne vom simți pregătiți. De citit, citeam puțin, foarte puțin, nu știu dacă ajungeam să citesc patru cărți pe an. Am abandonat sf-ul. Însă țin minte foarte bine cînd mi-am cumpărat „On the Road”-ul lui Kerouac și m-am apucat să-l citesc în tramvai. Am ascultat pentru prima oară J.J. Cale (mi-am cumpărat albumul din piață). A, știu că ascultam multă muzică, atît acasă, tolănit în pat, cît și la servici, la căști. Și-n rest, din toată perioada asta ... oboseala. Parcă eram halucinat. Veneam acasă frînt, iar în week-end zăceam pur și simplu ca un vierme, în pat sau la televizor. Mă uitam la colegii care plecau din firmă unul cîte unul, la cei care vin și apoi pleacă și ei, alții pe dincolo și tot ciclul se repeta. Depresia în care-am intrat cînd am aflat că fosta mea prietenă din facultă, pe care înc-o mai iubeam în secret și cu care speram că voi fi împreună într-o zi, s-a măritat. Apoi, la începutul lui 2001 am cunoscut o fată (nu, nu pe Internet) și am început să ies cu ea prin oraș, serile. Fast fooduri, baruri, concerte de jazz, filme. Simțeam că intru cumva în spiritul vremii, că încep să mă adaptez. Din păcate firma a intrat într-un un proces de declin și a ținut-o pe panta asta pîn-a dat chix, pe la sfîrșitul primăverii (ceea ce n-aș fi crezut, deși semnele erau, și alții ne avertizau, atît de optimist și naiv eram). Astea două lucruri, prietena și unemployment-ul care-a urmat, au început sau au coincis sau poate au declanșat „trezirea”, ieșirea din hibernare, maturizarea mea tîrzie. Așa că atunci cînd m-am angajat la o firmă serioasă, după cîteva luni, și am ajuns întîi la București (unde-am gustat puțin din viața de noapte) și apoi la Paris, direct în Défense, a fost destul de amețitor. Acum mă gîndesc cumva nostalgic la acea perioadă, deși nu înțeleg cum pot fi nostalgic după ceva ce nu se poate numi chiar viață?

Fragmente de februarie

În februarie, ca și-n ianuarie de altfel, totul a fost rece și înghețat, și tot așa este și-acum, în ultima zi a lunii. (Și tot așa cum mă simt și eu.) Zăpada înaltă, alunecuș. Cea mai memorabilă amintire este dintr-o noapte cînd am deschis geamul ca să aerisesc și am privit panorama la lumina portocalie a lămpilor de sodiu amplificată de zăpada ca de vată care acoperea tot orașul. Și mai ales liniștea! Acum o săptămînă a-nceput să se topească dar nu complet că iarăși a-nghețat, așa că pe marginea trotuarelor au rămas mormane, delușoare de zăpadă, iar trotuarele erau uscate, chiar prăfuite pe alocuri. Am reînceput să port niște bocanci pe care nu i-am mai încălțat de zece ani (alții n-am). Mă uit des pe site-urile cu noutăți editoriale și am văzut c-au apărut cîteva cărți faine (de exemplu "Romancierul naiv și sentimental" de Orhan Pamuk, pe care tocmai am citit-o), dar, din cauza drumurilor, au ajuns și ajung cu greu în librăriile din Timișoara și asta mi s-a părut frustant, deși sentimentul mă jenează, fiindcă oricum întotdeauna am ceva de citit prin bibliotecă. Îmi place să mă plimb prin oraș dar am făcut-o mult mai rar, ceea ce iarăși m-a cam frustrat. Frigul biciuitor, ghețușul, vîntul, ninsoarea care-mi intra în ochi, apoi zăpada care cădea de pe clădirile vechi din Unirii (benzile galbene de-a lungul străzilor). Așa că-n luna asta-am stat mai mult înăuntru. Chiar și acum ninge. Oricum, nu m-am plîns de vreme.

Mi-am schimbat traseul pe care merg dimineața, n-o mai iau printre blocuri, unde e fie zăpadă pîn' la genunchi fie fleșcăială pînă peste glezne. Într-o dimineață, n-am avut căldură la servici și, conform legii, dacă temperatura noaptea coboară sub nu știu cît și firma nu-ți asigură încălzirea, poți lucra de-acasă, ceea ce am și făcut. Experiența a fost interesantă, întîi am dormit vreo două ore și dup-aia m-am pus pe lucru. Partea bună, esențială de fapt, este că nu te întrerupe nimeni. Partea proastă-i că nu prea știi cînd să te-oprești. Dar oricum, a doua zi m-am simțit ca după un week-end.

M-am uitat iarăși, ca-n fiecare iarnă, la "Northern Exposure". Am mai văzut cîteva filme franțuzești din perioada anilor șaizeci și mai ales șaptezeci, și chiar și unele mai noi, plus Fellini din acea perioadă, ah!, ce actori, ce atmosferă! Mașini, modă, mentalități liberale. Aș fi vrut să fiu adult în acea perioadă, în Franța. Și lungul documentar despre Woody Allen, care de 41 de ani face cîte-un film pe an! Le-am văzut pe toate și le am pe toate pe DVD. "Midnight in Paris" a luat Oscarul (pe lîngă Globul de Aur, BAFTA, WGA și multe altele) pentru cel mai bun scenariu original.

Alte lucruri, pe scurt. Guvernul a fost schimbat. Tămbălău mare, dar ce mi-a plăcut a fost că indignații români au reușit, și nu mă așteptam. Vreme rece în toată Europa. S-a închis megaupload-ul. Am luat legătura prin FB cu cîteva foste colege de liceu (de fapt ele m-au găsit). Acasă l-am ajutat pe Tata, cu formularele pe calculator (cîteva ore pe săpămînă). Un coleg vechi și-a dat demisia. Nu-mi era simpatic. Mi s-a părut că s-a transformat repede într-un nesuferit, monstru chiar. Tot zic ca nu mă mai mir cînd aud că unul din vechii colegi pleacă din firma dar to' mă mir. Și-mi mai zic: na, altu' care mi-o luat-o-nainte. Îmi pare că-s din ce-n ce mai mulți proști în jurul meu și simt că mă sufoc.

Și ceva cu adevărat nostalgic. Acum zece ani eram la Paris, ahh! Nu cred că atunci m-aș fi imaginat așa cum și unde sînt azi. Mă simt așa un loser! Nici nu-mi vine să mă gîndesc. Trebuie să schimb ceva-n viața mea. Tot zic și tot zic și degeaba. Altfel simt că, nu știu, explodez. Nu cred că trebuie raționalizat prea mult. Adică încerc să nu raționalizez sentimentele dar în privința asta, din păcate, o fac, ca acum de fapt. În loc să fac ceva nebunesc, din inimă, din suflet, ca Gil Pender. Se spune, și io-s de-acord, că numai loser-ii iau decizii majore atunci cînd le merge rău. Cel mai bun moment e atunci cînd lucrurile merg plan, neted, ca acum.

Deflecțiile drumului către Centru

Într-atît se tot spune, încoace și încolo, că viața este un drum, încît afirmația asta a devenit un clișeu. Sau că important e drumul și nu destinația. Parcă sună mai bine, nu? Dar și mai bine că lucrurile cu adevărat importante le reprezintă abaterile de la drum. Asta poate nu reiese așa de clar. Hai să ne uităm de pildă la Odiseea. Trecînd peste faptul că poate Ulise nu se prea grăbea el s-ajungă acasă, în Ithaca lui, la Penelopa lui, ceea ce-l maturizează (și ceea ce pe noi ne fascinează) sînt întîmplările care-l rețin sau cele care-i schimbă traiectoria. Și cam așa este și viața. Uite, îmi place, de exemplu, Kerouac, aș putea afirma scriitorul meu preferat (sau, mă rog, unul dintre ei). Am citit multe despre încercările lui de ani în șir de-a căuta noi semnificații printr-un nou limbaj literar, prin rescrieri și rescrieri ale romanului său, prin distilarea experienței din călătoriile sale. După ce citești „On the Road”, îți dai seama de niște lucruri. De exemplu: că imediat ce ești deflectat de la un scop, îți vei stabili un alt țel dar de la care, inevitabil, vei fi din nou deviat. Nu ești ca un vapor, întotdeauna înaintînd cu prora înainte, tăind valurile. Ci treci printr-o serie de întoarceri care continuă și continuă pînă cînd vei face un cerc complet, un cerc al disperării (care face și ea parte din procesul creativ) și care se circumscrie acelui "lucru" neștiut care este central... existenței. Sau a acelui "ceva" indefinit, care există în mod paradoxal, pe care nu-l concepi prin gînduri sau limbaj, ci e accesibil doar prin experiență. Iar încercările de a i te opune vor sfîrși în ratare, deoarece, cum spunea Kerouac, linia dreaptă duce numai la moarte. Ăsta e și unul dintre principiile post-modernismului, de fapt. Vezi asta clar în proza sa, în care nu găsești nici un fel de relații cauzale, doar viață, viață și alergătură. Altfel spus, experiența vieții unui om e ca o serie regulată de deflecții de la țelurile sale. Eliade spunea că de fapt oriunde există un Centru al lumii și că odată ce ai aflat în acest Centru, ești la tine acasă. Te afli cu adevărat în adevăratul sine și în centrul cosmosului. Și că exilul te ajută să înțelegi că lumea nu îți este niciodată străină odată ce ai în ea un centru. Dar, dacă-mi amintesc bine, el spune că pentru a ajunge în Centru, ai de străbătut un labirint. Trebuie să ieși din el, întîi. Mulți se rătăcesc. Cum poți totuși ajunge, mă întreb? Există o logică, un backtracking, dar cît îți ia? Și atunci ajung acolo doar cei cărora li se relevă, cei care primesc grația Divină sau totul e în noi? Și totuși Eliade, pe cînd era profesor în State, petrecea cîteva luni pe an la Paris, și nu cred că doar pentru studiu. Cred că totuși mediul contează, ca filtru al emoțiilor, așa cum impresioniștii pictau scene din orașe sau din natură, exterioare. Și de fapt tot ei au introdus în pictură mișcarea ca element al percepției și experienței. Așa că, ... "Pe Drum"!

Fragmentarium de ianuarie

M-a impresionat videoclipul lui Adele - Someone Like You. Deși e acompaniată doar de un pian, vocea ei puternică face ca atmosfera sonoră să pară mai densă. Și versurile! Amintiri și regrete. Deloc dulceag: 'sometimes it lasts in love and sometimes it hurts instead'. Da, îmi amintesc cum mă plimbam și eu pe străzi pustii, dimineața, încerînd să mă-mpac cu faptul că prietena mea și-a găsit pe-altul. A fost dureros. Și cadrele alb-negru de pe malul Senei, într-un Paris pustiu, înnourat, opritul pe podul Alexandre III, rotitul cu 360 de grade al camerei. Uneori încruntată, alteori detașată, dar întotdeauna cu feeling. Și finalul, cînd nu vedem exact ce se întîmplă dar e sugerat cu camera rotindu-se repede într-un bar, ea privește într-un geam (sau oglindă) și omul care se îndepărtează pe acea stradă îngustă, după ce s-a uitat puțin înapoi.

Extraordinar ce multe corelații între atmosfera Istanbulului din romanele lui Orhan Pamuk și Timișoara copilăriei și adolescenței mele. Aceleași mentalități, aceiași oameni intoleranți și sălbatici, misogini, corupție, perioade de dictatură. Și textura: felurile de mîncare: pilaf, ciorbă, sarmale, griș, caramele, baclavale, pînă și pizza locală (o tocătură condimentată pusă deasupra unui aluat, care se vinde și la noi pînă prin nouăzeci și ceva cu titlul de pizza), ceai, compot de fructe, dulceață. Interioare de locuințe: bibelouri, milieuri. Oameni adunați în fața televizorului la tot felul de emisiuni, pagini de istorie, retrospectiva sportivă. Străzile aglomerate, prăfuite, pe care circulă maxi-taxi, sau cele pustii de la periferie cu haite de cîini vagabonzi. Cîrdul de ciori care străbate orașul. Pînă și în "Viața cea Nouă", capitolele care se petrec la facultate mi se par atit de familiare de parcă eu eram student acolo. Poate de asta Pamuk a avut (și are) succes în România.

Stroling videos pe Net. Filmatul cu o cameră în mînă în timp ce te plimbi printr-un oraș. De exemplu Parisul. Nu prea găsesc multe, nici măcar despre Paris. Sonorul este dat mai încet, dar subtitrările sînt extrem de interesante. Deși îmi dau seama autorul e american, se vede că e cineva care cunoaște cu adevărat, de mai mult timp, Orașul.

Vise-reper

În general visez mult noaptea. Am avut cîteva vise care m-au bîntuit în ultimii zece, doișpe ani și chiar și mai inainte. Nu stiu ce înseamnă. Cred ca înseamnă ceva, dar nu le pot interpreta.

Pe acesta l-am visat cînd eram în facultă. Deci eram în facultă, dar peisajul semăna cu școala mea generală. Mult alb. Ni se spunea ca e război și că nu putem ieși. Ne uitam pe geam, totși grămadă. Pîna i-am vazut pe unii ieșind în curte. Ne-au facut semn ca e bine. Treptat am iesit și restul. Era ok. Nu mai știam cine ce ne-a spus dar aveam sentimentul că nu trebuia să ascultăm.

Privesc spre o gară aflată la poalele unui munte. Multe trenuri în stație. Cobor dar nu stiu dacă trebuie. Simt nevoia să urc înapoi. Mă uit în departare – atîtea șine de tren care se intersectează. Dar pîna cînd să tot merg? Nu mai țin minte dac-am rămas. Poate că da. Ba da, parcă la un moment dat trenul a plecat (sau nu era al meu?) dar nu m-am neliniștit mă gîndeam c-aș putea lua altul.

Merg prin centru, printre magazinele de la Bega, mult întinse pe mai multe etaje. Cobor. În Piața Operei, lume multă. Ma uit la tarabe, în general la cărți. E iarnă, se înserează. Ma întîlnesc cu bunicul meu. Aici nu mai știu.

În față la Mall de Revelion. Ma uit înspre zona unde locuiesc. Nu e nimeni. Ce fac aici în pustiu? mă-ntreb. Îmi permit sa merg la Mall dar sînt singur, mi-am zis, și aveam o vîrstă destul de înaintată. Mai am și alt vis la Mall, pe acoperiș, tot la o petrecere, nu știu ce căutam acolo, parcă mă ascundeam de cineva, sau pîndeam pe cineva.

Urc cu o telecabină goală. Trebuia să ajung acolo, sus. Era pustiu. Priveam mecanismul care s-a oprit. Ziduri albe. Pădure împrejur. Timp frumos. Știam că nu mai urcă nimeni și că toți sînt jos. Dar eu voiam liniște.

Ies dintr-o pădurice. Apare o zid sau un perete al unei cladiri lungi, care are la bază un trotuar Merg de-a lungul său. Dupa o vreme ajung într-un luminiș /parcare cu terase pline de oameni care au venit în concediu. Sînt obosit. Am mers mult. Intru. Mă simt bine /ușurat.

Simțeam că Parisul e imens și mă copleșește. O zonă de construcții în Centru, o parte din Sena asanată, escavatoare, praf de culoare bej. Ma urc într-un telescaun care străbate Parisul deși mi-e teamă de înălțimi. Dar viteza nu e mare, de fapt observ că merge lin. Mă-ntreb de ce m-am speriat și chiar începe să-mi placă. Privesc de pe Malul Drept înspre cel Stîng. Văd că mai au de lucru pe chei.

Acesta e cel mai recent. Merg prin Defense, trec de Grande Arche, intru într-o zonă industrială, dar sînt și buticuri mici, situate în cîteva căsuțe amplasate pe un culoar/străduță. Merg și mai încolo, ajung la un perete înalt de fier. Știu că nu e voie să trec, dar reușesc să mă cațăr și să vad ce e peste (parcă deschid și o trapă). Un container uriaș ca un petrolier, aflat pe șine, plin cu materiale de construcție, într-o groapa ca cea rămasă la Twin Towers. La nivelul solului, curățenie lună. Simt c-ar trebui descărcat, să nu fie aruncat ce e în interior, să nu se piardă. Aș avea o idee ca să fac, dar nu pot s-o articulez. Mă întorc, mai intru prin buticuri și plănuiesc să revin acolo altă dată, cu scule, pregătit.