Pro-inadaptare

Nu sînt de acord cu cei care spun că trebuie să te adaptezi în orice situație. Adaptarea nu e totul. În cel mai bun caz, poți și trebuie să supraviețuiești, dar asta este deja un lucru diferit. Teoria mea e că nu te poți adapta la rău decît dacă treci de partea răului. Și că nu te mai poți dezadapta după aia, nu te mai poți intrega într-un mediu sănătos sau civilizat. Așa că mai bine nu te adaptezi. Mai bine rămîi un veșnic inadaptat decît să te adaptezi la rău, sau să ajungă să-ți placă în preajma răului, sau să-l tolerezi. Nu-i nici o problemă în a fi un inadaptat. De exemplu, nu-i înțeleg pe cei care spun că s-au adaptat în comunism. Ei însă spun că au reușit să-și creeze un mediu în care se simțeau confortabil. Se uitau cică la filme la video sau la televizunile străine (și alea proaste), citeau cărți cu țîrîita, alea care apăreau, în general cărți cuminți, și credeau că nu există multe cărți bune (mentalitate de garbizoană) ascultau muzică rock românească, idealizau occidentul, și ajungea chiar să le placă și în general se simțeau bine într-un univers închis. Dacă tăceau n-aveau nicio problemă. Minus lipsurile materiale, desigur. După 90, s-au simțit depășiți, inundați de informații și au devenit inadaptați fără scăpare, nostalgia după un rău din trecut versus răul de acum. Nu c-ar fi bine să te adaptezi acum, în pseudo-democrația de acum, dar nici nu trebuie să încerci. Într-o țară de bolnavi, a te adapta înseamnă a te îmbolnăvi. Și aici e vorba de boală psihică. Sau alt exemplu: colegii care-au stat în studenție în mizeria de complex studențesc din Timișoara (cea mai mare rată a inculturii dintre marile orașe) și care spun că s-au simțit bine printre proștii de-acolo și care după aia și-au adus manierele poaste la toate job-urile la care-au ajuns să lucreze. Sau ajunși în Vest au văzut că oamenii se uită totuși ciudat la ei, sau îi țin departe dar ei nu înțeleg. Răul se ia mai repede decît civilizația și odată expus la el nu se mai dă jos. Bine că n-a fost nevoie să stau acolo. Oricum, prefer să fiu un inadaptat și să nu fac compromisuri în fața prostiei. Asta nu înseamnă că sînt izolat, deși, oricum, nu mă tem de singurătate, ba chiar o prefer uneori. Deseori. Și faptul c-am lucrat atîtat timp în companii cu mulți oameni m-a întărit, zic eu.