Nevoia de vacanță

A trecut și luna mai și încă nu mi-am făcut niciun plan concret de plecat în vacanță. Și simt o enormă dorință, o chemare irezistibilă de a pleca undeva! Iarăși mi se pare că timpul ăsta trece prea repede și mă gîndesc că, din decembrie încoace, n-am făcut nimic interesant. Am citit cîteva cărți, am văzut cîteva filme, cam puține. Am scris un scenariu, mda, asta e ceva, deși nu a fost prea reușit. Cam atît. În continuare există riscul de-a trăi cam la fel. Și simt că înnebunesc. În occident tinerii, în general, după terminarea facultății, călătoresc pe undeva, sau, eventual, își continuă studiile în altă parte. Adică nu se angajează imediat. De asta o parte din proaspeții absolvenți nu-și găsesc job-uri imediat după absolvire. Se intuiește în ei o dorință de plecare, de explorare a altor zări, nu sînt văzuți ca investiție pe termen lung. La noi nu era așa. Poate că începe să fie, acum, dar atunci nu era așa. Pe atunci concediul era considerat un lux sau o fiță ne-necesară. Scopul era să intri cît mai repede în pîine, să-ți faci o carieră (calculatorul era cel mai important lucru din lume) să strîngi ceva bani, să ai casă, mașină și abia apoi, mai tîrziu să-ți permiți poate să pleci undeva. Nu știu pe nimeni care să fi obținut vreo satisfacție în asta. De fapt nu știu pe nimeni care să fi realizat asta pe cont propriu, fără ajutorul rudelor. Nu luam în calcul pe atunci oboseala, epuizarea de după o săptămînă de lucru, problemele de zi cu zi. La servici mă tot bate ANE la cap să-i trimit un mail cu perioada în care-mi iau concediu. Am tot amînat-o pînă acum de vreo două ori. Pentru că sincer nu știu. Visez uneori să fac o călătorie, spirituală, prin Europa, fără un plan precis, călătorind cu autobuzul, cu trenul, căutînd cazare în oficiile de turism sau dormind în tren. Și să-mi notez impresiile într-un jurnal de călătorie. Să intru în vorbă cu oamenii, să vizitez nu doar marile orașe ci să gust și din La vie paysanne, la cîmpie sau la munte. A, și neapărat la malul unei mări, într-un port, fie și turistic! Să citesc și să mă concentrez adînc asupra unor lecturi pe care le tratez altfel superficial. Îmi place combinația de literatură, jurnal de călătorie și meditații filozofice, mă gîndesc la road-novel-urile lui Jack Kerouac și la scrierile lui Mircea Eliade despre călătoriile în India, în ale căror cărți mă cufund în ultima vreme. Ca punct final aș alege Lisabona sau Atlantic-ul și ca puncte de pauză Madrid-ul și, evident, Parisul, unde-aș zăbovi mai mult, mai ales în împrejurimi, la Versailles. Alteori mă gîndesc să merg la mare, în Grecia, să stau într-un hamac, sub o umbrelă și să mă uit la în zare. ”Am nevoie de mare ca să privesc în depărtare”, cîntă Manu Chao. I don't know. Mi-ar trebui pentru asta cam o lună de zile, minim. A, și mai vreau și în toamnă un concediu, (fără plată, fiindcă alte zile nu mai am) de vreo 3 săptămîni, pentru a mai scrie ceva. Mă gîndesc ce mutră vor face cînd voi cere un concediu pentru septembrie sau octombrie. Nu știu cum să le cer, ce motiv să inventez! Dar, hei, nu toată lumea se plînge că nu are timp și că timpul trece repede și că nu au nici o soluție? Dar nici nu fac nimic pentru asta! Pentru majoritatea, totuși, banii sînt mai importanți decît viața personală. Sînt prea speriați de viitor, angoasați de incertitudine. În fine. Sper să nu interpreteze asta ca o ”trădare”, ca o fugă de la îndatoriile de la servici. Asta e. Mă rog, întîi trebuie să mă hotărăsc cam pe unde voi merge. Sînt foarte prost la făcut planuri. Adevărul este că mă simt cam surmenat, după atîția ani de muncă, nu că job-ul actual ar fi mai greu, dar doar și simpla rutină zilnică de servici-acasă mă seacă spiritual. Mi-s sătul de munca asta și de societatea din acest oraș. Mă deranjează tot mai mult zgomotele străzii, mașinile, aglomerația, vocile oamenilor, devin repede irascibil, bine că reușesc să mă stăpînesc. Iubesc liniștea și calmul nopții, dar din păcate nu rezist tîrziu nici măcar în week-end. Vreau să fug undeva, departe, să iau o pauză cît mai lungă, o lună, două, un an sabatic! Recunosc în adîncul sufletului că dacă se va adînci criza financiară și voi rămîne fără job nu îmi va părea prea rău. Poate atunci mă voi putea apuca mai serios de literatură, de scenaristică. Am văzut undeva scris: ”am avut odată sentimente, dar am renunțat la ele fiindcă mi-a fost teamă c-o să devin sărac”. Și nu vreau să devin asemenea multor oameni pe care-i văd în jurul meu, zombi, îndobidocit de muncă, cu creierul nivelat de conformitățile de la televizor și din presă. Cum să dau cezarului ce-i al cezarului și să fiu împăcat cu mine însumi în același timp?

În alte ”birouri”

Dintotdeauna politica internă a firmei a fost de a schimba cîte ceva, chiar și cînd se părea că treaba merge destul de bine. Cel mai ușor lucru de implementat în această privință este mutarea oamenilor dintr-un birou în altul, cu tot cu calculator, telefon, hîrtii și celelalte obiecte personale. Toate astea, spun ei, ca să-i obișnuiasă pe angajați cu schimbarea, sau să le dea o perspectivă nouă asupra muncii, care uneori intră în rutină. Teorie interesantă în fond, dar nu prea reușită în practică. E drept că proiectele vin și pleacă, se mută, se rotesc de la un site la altul. La fel și cu team-building-urile, făcute periodic pînă acum un an (între timp a venit criza, care le-a întrerupt). Aici iarăși nu prea am văzut avantajul. Adică, uite, la ultimul training a fost chestia aia cu sporturile extreme. Unora le-a plăcut, culmea! Eu unul, împreună cu alți colegi de la dev n-am fost așa de încîntați, dar na, am zis hai s-o facem, e o formă de respect pentru firma care ne plătește. Adică după ce-am umblat ore întregi prin pădure, pe ceață, umezeală și frig, țopăind pe pietrele de pe marginea unui pîrîu învolburat, după ce am făcut rapel de la 15 metri, urmat de o tiroleană (și acum am coșmaruri) și mers pe frînghie printr-o peșteră inundată de Dunărea la Cazane, se așteaptă de la noi să fim mai adaptabili la nou, mai maleabili? Adică ... hei, unde-i șpilul? Mie unul perspectiva unei schimbări a unui lucru la servici mă duce cu gîndul la toate întîmplările alea, și devin pot să spun că cred că am ajuns și mai reticent, conservativ. Păi încă un team building din ăsta și mă înscriu în Partidul Conservator! E cam o lună de cînd ne-am mutat în alte birouri, nu departe, ci fix în cele tangente cu noi. De fapt nu sînt propriu-zis birouri, nici cubicule, ci o combinație între cele două. În fiecare încăpere se află cam patru oameni, sau doi, cum e cazul meu personal, și nu există uși între ele. Iar pereții despărțitori sînt din termopan, transparenți sau acoperiți cu postere. Evident că fiecare aude ce se vorbește peste tot, dacă nu-și pune căștile. Asta cică facilitează comunicarea. Astfel, dacă un coleg dintr-un colț vrea să-i adreseze o întrebare altui coleg de echipă situat în alt ”birou”, situat în diagonală, sau despărțit de un perete, nu se mai obosește să meargă pînă la el sau să-i telefoneze, ci îl strigă direct și-l întreabă ceva, sau îi dă o indicație, iar acesta la rîndu-i îi răspunde după același sistem. La fel, dacă cineva vorbește la telefon, toți află ce-a vorbit persoana respectivă și cel puțin unul se simte dator să comenteze, chiar dacă a fost o conversație privată. Am ales să stau aici unde sînt din variate motive, nu le mai scriu acum. Poziția biroului însă nu era prea bună, fix la întretăierea a 4 alte cubicule plus ușa de la intrare care se deschide și închide, am măsurat, cam o dată la un minut și jumătate. Dar nu credeam că va fi așa gălăgie. La început am fost foarte deranjat de forfota și discuțiile dimprejur. Zic foarte, fiindcă nici acum nu le-am asimilat complet. Mai pun muzică la speaker-ul de la calculator și la căștile mele mari, în surdină, cînd toată lumea vorbește împrejur. M-am obișnuit cu noile fețe dimprejur. Și acustica din interior e diferită. Apăsatul unei taste, sunetul telefonului, vocea-mi sună altfel. Înainte-mi odihneam privirea pe clădirile din 700, acum mă uit în partea opusă, și mi se pare că ochii-mi obosesc mai tare. Dar cel mai mult mă deranjează discuțiile colegilor, din toate părțile. Oh, și ce discuții mai aud! Băi! Nimic inteligent! Aștia-s oare intelectuali? Vai și-amar! Un amestec de infantilități, comentarii asupra reclamelor de la televizor (pare-se hobby-ul preferat al majorității), ”faze” de pe la diferite emisiuni, complexe de inferioritate, bîrfe de prin alte birouri, comentarii ale gossip-ului de pe newsgroup, glume răsuflate. E unul care, deși nu-i cere nimeni asta, se simte cred dator, să ne citească din cînd în cînd unele știri de pe hotnews, alese cu grijă, cele mai tîmpite, urmate, bineînțeles, de comentarii împrejur. A, să vezi cînd se pune unul sau una să vorbească ceva privat la telefon! De exemplu am o colegă care zilnic vorbește de cîteva ori cu copiii ei mici, care sînt la grădi, mai bine zis îi învață să vorbească, timp în care eu nu prea mai pot să fac altceva decît să mă dau pe Net sau să duc la bufetul de jos. Alt coleg ne salută în fiecare dimineață cu ”Yellow, everybody!” și o colegă rîde întotdeauna, reflex. După o săptămînă a început să rîdă și el de propria-i expresie. De fapt am observat că el rîde cel mai tare la propriile lui ”poante”, în majoritate semi-vulgare. Ce mai observ la mulți co-workeri, și mi se pare interesant, este o încercare de exorcizare a complexelor de inferioritate acumulate în copilărie, în școală și facultate. Și mai observ că nu le reușește. Adică e o explicație a frînelor mentale pe care și le pun în viață, dar nu se zărește nicio soluție. În fond, e nevoie de tratament de specialitate. În rest, oamenii își spun unul altuia tot ce fac. Unii încearcă de trei săptămîni încoace să-și instaleze laptop-ul, cu ajutorul Suport Team-ului și se simt datori să ne țină la curent cu status-ul operațiunii și cu ce greutăți întîmpină la fiecare pas. Nu înțeleg ce poate fi așa greu! Mă gîndesc: poate le place! În fine. Plus testorii care vin și pleacă trîntind ușa, și dpm-ii care se perindă mereu cu cîte un task urgent. A, și fiindcă în ultimul timp au fost peste 30 de grade Celsius, au început să apară, normal, și discuțiile despre aerul condiționat, mereu aceleași, doar fin variate în exprimare, motivație și demotivație. Nu zic că nu-mi place de unii. În general îmi place cam de o treime dintre colegii mei, de altă treime îmi displace iar treimea rămasă îmi e indiferentă. Hei, înseamnă asta că sînt o persoană perfect echilibrată? Și acum despre cei care chiar îmi plac. Well,... problema e că nu știu cum să mă apropii de ei. Adică poate că dacă m-aș duce la cantină aș reuși să mă apropii cumva și să mă împrietenesc cu ei. Dar cum acolo, în înghesuiala și gălăgia aia, am zis că nu mă mai duc, cel puțin o vreme, și cum după program nu se obișnuiește să se iasă undeva ci doar ca fiecare în parte să plece în seama lui (grr!) nu prea văd cum altcumva aș putea comunica cu ei. Și chiar aș vrea, oh, foarte mult! De exemplu îmi place cum, cu jumătate de oră înainte de prînz, cei de la MT vorbesc, se strigă între ei, ”unde mîncăm?” sau ”vii la 12 la cantină?”. Nu ca la noi în echipă. Dar continuăm să ne comportăm ca monadele lui Leibnitz. Il faut trouver une solution!

La Tîrgul de Carte Gaudeamus din Unirii

Era lume multă, și o fojgăială mare și înăuntru și-n afară, ceea ce este de apreciat, fiindcă uneori, înconjurat fiind zilnic la servici de atîția inculți și filistini, mă gîndesc că sîntem foarte puțini oameni care mai citim ceva. Păcat că-n Timișoara are loc doar un singur astfel de eveniment pe an. În București sînt vreo 3-4 tîrguri și festivaluri, dar acolo sînt mai mulți oameni interesați de artă și cultură. Bine, acolo e capitala, de ce să nu recunosc, și deși nu-mi place să folosesc termenul de „provincie”, nu doar datorită rolului Internet-ului ca sat global, impresia mea este că aici lumea este mult mai materialistă, mai lipsită de perspectivele pe care ți le dau artele. Dar să revin. Am văzut acolo oameni de toate vîrstele, tineri, bătrîni și, interesant, oameni de vîrstă mijlocie, pe care-i știam total dezinteresați, zombi-ficați. La începutul anilor '90 se spunea că în România nu se vor mai citi cărți, și în special beletristică, timp de zece ani. Și cam așa a fost, cu excepția unor cărți de aventuri, de senzațional și de SF. Întîi presa, descătușată de cenzură, apoi apariția și dezvoltarea televiziunilor prin cablu au dus la mutarea centrului interesului populației spre micul ecran ba mai mult, viața socială și personală a multora s-a transpus în jurul emisiunilor de televiziune, în lipsa banilor necesari pentru a-și face alte preocupări (vai, ce prost mă exprim!). A, și asta a dus și la o fragmentare a atenției oamenilor, la o incapacitate de concentrare, la dispersia atenției, cum văd zilnic la servici de exemplu, la dezvoltarea prostului gust, etc. În fine. Nu spun că s-au schimbat multe de atunci, dar cu siguranță s-a produs o saturație și acum observ mult mai des oameni cu o carte în mînă. Și poate și nevoia umană, firească, de frumos, care pînă la urmă începe să iasă la suprafață. Nu la toți, normal.

Cam la asta meditam eu mergînd și venind zilnic, în cele patru zile, la, și de la Tîrgul de Carte din Piața Unirii. Afară era foarte cald, prea cald pentru luna mai. Înăuntru, în pavilionul alb, închis, era și mai și. Nu aveau aer condiționat, și, în fiecare zi după ce ajungeam acolo curgea apa pe mine. Mă ștergeam peste frunte cu dosul mîinilor ude și trebuia să mă feresc să nu-mi cadă picăturile pe transpirație peste cărțile expuse cînd mă aplecam asupra unui stand. Ca și-n anii precedenți, oferta lor nu m-a prea satisfăcut. Nu ca prețuri, care erau puțin mai mici decît în librării, dar ca diversitate. Am aflat că există în Timișoara o librărie-anticariat în limba engleză, e cam departe dar trebuie să merg pe acolo odată. Îmi par foarte cool cărțile vechi, mai ales în engleză. Apoi, mai erau edituri care vindeau cărți foarte ieftine, nu știu de ce, dar îmi face plăcere să iau o astfel de carte, parcă uitată de cineva undeva, ca o comoară ce se cere descoperită. Cred că standul cu cei mai multți vizitatori a fost al Adevărului, care aveau toate numerele apărute pînă acum din colecția „100 de Cărți”, și care se vindeau ca pîinea caldă, și DVD-uri cu filme românești, din seria Mărgelatu, Brigada Diverse sau Sergiu Nicolaescu sau din seria filmelor cu jandarmii (acestea din urmă le-am luat pe rînd, cîte unul, săptămînal, prin iarnă). Ce pot să spun e că, pe de-o parte, editura lor face un lucru bun prin faptul că popularizează literatura, fie ea și doar clasică, în format atractiv, legate în piele ecologică, la un preț aproape de chilipir, ceea ce, ținînd cont de sărăcia din țara asta și de criza financiară, e un lucru important. Pe de altă parte, poate fi o pacoste pentru alte edituri care trăiesc numai prin asta, și care nu pot concura cu un așa preț. Hm, interesul fiind stîrnit, mă gîndesc că lumea va căuta apoi și alte titluri. Rămîne de văzut. Oricum, sper că lumea le mai și citește/răsfoiește, nu le ia doar ca să le țină în bibliotecă, cum am auzit că fac unii și alții. O altă editură care mi-a atras atenția și de la care am luat și anul acesta mai multe cărți este Editura Herald. E specializată în cărți de spiritualitate, creștinism, budism, hinduism, Zen, DAO, Yi King și altele. Sînt așa multe titluri și descrieri atractive, dar, răsfoindu-le acasă, mi-am dat seama că nu le înțeleg, că înțelesul lor cumva îmi scapă. Ori nu sînt traduse bine ori autorii nu se expimă coerent, ori voit scriu așa, cifrat, ca și subiectul pe care îl abordează, nu știu. Și mă cam necăjesc. Poate îmi trebuie mai multă răbdare. Poate că subiectul, fiind secretizat, nu se vrea dezvăluit. Oricum, interesul meu este în principal literatura. Am cîțiva scriitori preferați cu care aș vrea să mă asemăn dacă aș scrie ceva, dar pe care îmi este greu să-i copiez, pentru că mi se pare că au atins un punct atît de apropiat de perfecțiune, încît nu se mai poate scrie nimic după. Deși o carte bună este aceea care te inspiră. Și mă inspiră! Alt lucru interesant este editura ziarului Jurnalul, care are, la fel, o ofertă de carte+ziar la preț bun, dar cu autori români; nu credeam că mă va mai interesa vreodată literatura română, deși știam că în perioada interbelică aveam cîțiva scriitori deosebiți, ce scriau la unison, conectați la ceea se scria în acele timpuri în Occident. A, plus diaspora: Eliade, Cioran, Ionescu! Aș mai fi vrut să găsesc și altceva, nu știu exact ce, poate albume cu fotografii mai ieftine de exemplu sau cărți neapărute încă prin librarii.

Mergeam în pauzele de masă, luîndu-mi întîi o baghetă de pe Gh. Lazăr pe care o terminam pînă ajungeam în fața cortului-pavilion din Piață. Înauntru mă enerva podeaua, parcă mă înfundam în unele locuri cînd pășeam, nu înțeleg cum era făcută. Cînd trecea cineva pe lîngă mine îmi pierdeam puțin echilibrul și îmi era teamă să nu cumva să cadă peste mine standurile rotative mai înalte. Mi-a plăcut că oamenii erau deschiși, voioși chiar, cînd cumpărau ceva, glumeau cu vînzătoarele, acestea glumeau și ele, spiritual. De exemplu, unul la vreo 40-și de ani, a venit cu listă de cărți și DVD-uri care-i lipseau din colecția lui și, probabil, a unor cunoștințe. Cînd dă să plătească, îi spune fetei (20 ani) care vindea: 'Vaai, să nu-mi spuneți domnișoară că nu am toți banii la mine!'. (Ea, zîmbind) 'Aa, dar eu nu vreau să vă spun asta!'. 'Doar trebuie să vă plătesc, nu?' 'Păi ... eu nu v-aș cere bani, dar știți cum e, dacă m-au pus...' (El se verifică prin toate buzunare) 'A, gata, uite, am găsit! Fiuu! Am avut emoții, zău!'. 'Ha-ha! Eu eram sigură că aveți!'. (El, numai zîmbet) 'Ha-ha! Ce bine-mi pare! Poftiți!' (Îi întinde banii. Ea îi ia, bucuroasă;spune:) 'Mulțumesc! Să vă dau acuma și restul!' Etc. Etc.