Nevoia de vacanță

A trecut și luna mai și încă nu mi-am făcut niciun plan concret de plecat în vacanță. Și simt o enormă dorință, o chemare irezistibilă de a pleca undeva! Iarăși mi se pare că timpul ăsta trece prea repede și mă gîndesc că, din decembrie încoace, n-am făcut nimic interesant. Am citit cîteva cărți, am văzut cîteva filme, cam puține. Am scris un scenariu, mda, asta e ceva, deși nu a fost prea reușit. Cam atît. În continuare există riscul de-a trăi cam la fel. Și simt că înnebunesc. În occident tinerii, în general, după terminarea facultății, călătoresc pe undeva, sau, eventual, își continuă studiile în altă parte. Adică nu se angajează imediat. De asta o parte din proaspeții absolvenți nu-și găsesc job-uri imediat după absolvire. Se intuiește în ei o dorință de plecare, de explorare a altor zări, nu sînt văzuți ca investiție pe termen lung. La noi nu era așa. Poate că începe să fie, acum, dar atunci nu era așa. Pe atunci concediul era considerat un lux sau o fiță ne-necesară. Scopul era să intri cît mai repede în pîine, să-ți faci o carieră (calculatorul era cel mai important lucru din lume) să strîngi ceva bani, să ai casă, mașină și abia apoi, mai tîrziu să-ți permiți poate să pleci undeva. Nu știu pe nimeni care să fi obținut vreo satisfacție în asta. De fapt nu știu pe nimeni care să fi realizat asta pe cont propriu, fără ajutorul rudelor. Nu luam în calcul pe atunci oboseala, epuizarea de după o săptămînă de lucru, problemele de zi cu zi. La servici mă tot bate ANE la cap să-i trimit un mail cu perioada în care-mi iau concediu. Am tot amînat-o pînă acum de vreo două ori. Pentru că sincer nu știu. Visez uneori să fac o călătorie, spirituală, prin Europa, fără un plan precis, călătorind cu autobuzul, cu trenul, căutînd cazare în oficiile de turism sau dormind în tren. Și să-mi notez impresiile într-un jurnal de călătorie. Să intru în vorbă cu oamenii, să vizitez nu doar marile orașe ci să gust și din La vie paysanne, la cîmpie sau la munte. A, și neapărat la malul unei mări, într-un port, fie și turistic! Să citesc și să mă concentrez adînc asupra unor lecturi pe care le tratez altfel superficial. Îmi place combinația de literatură, jurnal de călătorie și meditații filozofice, mă gîndesc la road-novel-urile lui Jack Kerouac și la scrierile lui Mircea Eliade despre călătoriile în India, în ale căror cărți mă cufund în ultima vreme. Ca punct final aș alege Lisabona sau Atlantic-ul și ca puncte de pauză Madrid-ul și, evident, Parisul, unde-aș zăbovi mai mult, mai ales în împrejurimi, la Versailles. Alteori mă gîndesc să merg la mare, în Grecia, să stau într-un hamac, sub o umbrelă și să mă uit la în zare. ”Am nevoie de mare ca să privesc în depărtare”, cîntă Manu Chao. I don't know. Mi-ar trebui pentru asta cam o lună de zile, minim. A, și mai vreau și în toamnă un concediu, (fără plată, fiindcă alte zile nu mai am) de vreo 3 săptămîni, pentru a mai scrie ceva. Mă gîndesc ce mutră vor face cînd voi cere un concediu pentru septembrie sau octombrie. Nu știu cum să le cer, ce motiv să inventez! Dar, hei, nu toată lumea se plînge că nu are timp și că timpul trece repede și că nu au nici o soluție? Dar nici nu fac nimic pentru asta! Pentru majoritatea, totuși, banii sînt mai importanți decît viața personală. Sînt prea speriați de viitor, angoasați de incertitudine. În fine. Sper să nu interpreteze asta ca o ”trădare”, ca o fugă de la îndatoriile de la servici. Asta e. Mă rog, întîi trebuie să mă hotărăsc cam pe unde voi merge. Sînt foarte prost la făcut planuri. Adevărul este că mă simt cam surmenat, după atîția ani de muncă, nu că job-ul actual ar fi mai greu, dar doar și simpla rutină zilnică de servici-acasă mă seacă spiritual. Mi-s sătul de munca asta și de societatea din acest oraș. Mă deranjează tot mai mult zgomotele străzii, mașinile, aglomerația, vocile oamenilor, devin repede irascibil, bine că reușesc să mă stăpînesc. Iubesc liniștea și calmul nopții, dar din păcate nu rezist tîrziu nici măcar în week-end. Vreau să fug undeva, departe, să iau o pauză cît mai lungă, o lună, două, un an sabatic! Recunosc în adîncul sufletului că dacă se va adînci criza financiară și voi rămîne fără job nu îmi va părea prea rău. Poate atunci mă voi putea apuca mai serios de literatură, de scenaristică. Am văzut undeva scris: ”am avut odată sentimente, dar am renunțat la ele fiindcă mi-a fost teamă c-o să devin sărac”. Și nu vreau să devin asemenea multor oameni pe care-i văd în jurul meu, zombi, îndobidocit de muncă, cu creierul nivelat de conformitățile de la televizor și din presă. Cum să dau cezarului ce-i al cezarului și să fiu împăcat cu mine însumi în același timp?