În alte ”birouri”

Dintotdeauna politica internă a firmei a fost de a schimba cîte ceva, chiar și cînd se părea că treaba merge destul de bine. Cel mai ușor lucru de implementat în această privință este mutarea oamenilor dintr-un birou în altul, cu tot cu calculator, telefon, hîrtii și celelalte obiecte personale. Toate astea, spun ei, ca să-i obișnuiasă pe angajați cu schimbarea, sau să le dea o perspectivă nouă asupra muncii, care uneori intră în rutină. Teorie interesantă în fond, dar nu prea reușită în practică. E drept că proiectele vin și pleacă, se mută, se rotesc de la un site la altul. La fel și cu team-building-urile, făcute periodic pînă acum un an (între timp a venit criza, care le-a întrerupt). Aici iarăși nu prea am văzut avantajul. Adică, uite, la ultimul training a fost chestia aia cu sporturile extreme. Unora le-a plăcut, culmea! Eu unul, împreună cu alți colegi de la dev n-am fost așa de încîntați, dar na, am zis hai s-o facem, e o formă de respect pentru firma care ne plătește. Adică după ce-am umblat ore întregi prin pădure, pe ceață, umezeală și frig, țopăind pe pietrele de pe marginea unui pîrîu învolburat, după ce am făcut rapel de la 15 metri, urmat de o tiroleană (și acum am coșmaruri) și mers pe frînghie printr-o peșteră inundată de Dunărea la Cazane, se așteaptă de la noi să fim mai adaptabili la nou, mai maleabili? Adică ... hei, unde-i șpilul? Mie unul perspectiva unei schimbări a unui lucru la servici mă duce cu gîndul la toate întîmplările alea, și devin pot să spun că cred că am ajuns și mai reticent, conservativ. Păi încă un team building din ăsta și mă înscriu în Partidul Conservator! E cam o lună de cînd ne-am mutat în alte birouri, nu departe, ci fix în cele tangente cu noi. De fapt nu sînt propriu-zis birouri, nici cubicule, ci o combinație între cele două. În fiecare încăpere se află cam patru oameni, sau doi, cum e cazul meu personal, și nu există uși între ele. Iar pereții despărțitori sînt din termopan, transparenți sau acoperiți cu postere. Evident că fiecare aude ce se vorbește peste tot, dacă nu-și pune căștile. Asta cică facilitează comunicarea. Astfel, dacă un coleg dintr-un colț vrea să-i adreseze o întrebare altui coleg de echipă situat în alt ”birou”, situat în diagonală, sau despărțit de un perete, nu se mai obosește să meargă pînă la el sau să-i telefoneze, ci îl strigă direct și-l întreabă ceva, sau îi dă o indicație, iar acesta la rîndu-i îi răspunde după același sistem. La fel, dacă cineva vorbește la telefon, toți află ce-a vorbit persoana respectivă și cel puțin unul se simte dator să comenteze, chiar dacă a fost o conversație privată. Am ales să stau aici unde sînt din variate motive, nu le mai scriu acum. Poziția biroului însă nu era prea bună, fix la întretăierea a 4 alte cubicule plus ușa de la intrare care se deschide și închide, am măsurat, cam o dată la un minut și jumătate. Dar nu credeam că va fi așa gălăgie. La început am fost foarte deranjat de forfota și discuțiile dimprejur. Zic foarte, fiindcă nici acum nu le-am asimilat complet. Mai pun muzică la speaker-ul de la calculator și la căștile mele mari, în surdină, cînd toată lumea vorbește împrejur. M-am obișnuit cu noile fețe dimprejur. Și acustica din interior e diferită. Apăsatul unei taste, sunetul telefonului, vocea-mi sună altfel. Înainte-mi odihneam privirea pe clădirile din 700, acum mă uit în partea opusă, și mi se pare că ochii-mi obosesc mai tare. Dar cel mai mult mă deranjează discuțiile colegilor, din toate părțile. Oh, și ce discuții mai aud! Băi! Nimic inteligent! Aștia-s oare intelectuali? Vai și-amar! Un amestec de infantilități, comentarii asupra reclamelor de la televizor (pare-se hobby-ul preferat al majorității), ”faze” de pe la diferite emisiuni, complexe de inferioritate, bîrfe de prin alte birouri, comentarii ale gossip-ului de pe newsgroup, glume răsuflate. E unul care, deși nu-i cere nimeni asta, se simte cred dator, să ne citească din cînd în cînd unele știri de pe hotnews, alese cu grijă, cele mai tîmpite, urmate, bineînțeles, de comentarii împrejur. A, să vezi cînd se pune unul sau una să vorbească ceva privat la telefon! De exemplu am o colegă care zilnic vorbește de cîteva ori cu copiii ei mici, care sînt la grădi, mai bine zis îi învață să vorbească, timp în care eu nu prea mai pot să fac altceva decît să mă dau pe Net sau să duc la bufetul de jos. Alt coleg ne salută în fiecare dimineață cu ”Yellow, everybody!” și o colegă rîde întotdeauna, reflex. După o săptămînă a început să rîdă și el de propria-i expresie. De fapt am observat că el rîde cel mai tare la propriile lui ”poante”, în majoritate semi-vulgare. Ce mai observ la mulți co-workeri, și mi se pare interesant, este o încercare de exorcizare a complexelor de inferioritate acumulate în copilărie, în școală și facultate. Și mai observ că nu le reușește. Adică e o explicație a frînelor mentale pe care și le pun în viață, dar nu se zărește nicio soluție. În fond, e nevoie de tratament de specialitate. În rest, oamenii își spun unul altuia tot ce fac. Unii încearcă de trei săptămîni încoace să-și instaleze laptop-ul, cu ajutorul Suport Team-ului și se simt datori să ne țină la curent cu status-ul operațiunii și cu ce greutăți întîmpină la fiecare pas. Nu înțeleg ce poate fi așa greu! Mă gîndesc: poate le place! În fine. Plus testorii care vin și pleacă trîntind ușa, și dpm-ii care se perindă mereu cu cîte un task urgent. A, și fiindcă în ultimul timp au fost peste 30 de grade Celsius, au început să apară, normal, și discuțiile despre aerul condiționat, mereu aceleași, doar fin variate în exprimare, motivație și demotivație. Nu zic că nu-mi place de unii. În general îmi place cam de o treime dintre colegii mei, de altă treime îmi displace iar treimea rămasă îmi e indiferentă. Hei, înseamnă asta că sînt o persoană perfect echilibrată? Și acum despre cei care chiar îmi plac. Well,... problema e că nu știu cum să mă apropii de ei. Adică poate că dacă m-aș duce la cantină aș reuși să mă apropii cumva și să mă împrietenesc cu ei. Dar cum acolo, în înghesuiala și gălăgia aia, am zis că nu mă mai duc, cel puțin o vreme, și cum după program nu se obișnuiește să se iasă undeva ci doar ca fiecare în parte să plece în seama lui (grr!) nu prea văd cum altcumva aș putea comunica cu ei. Și chiar aș vrea, oh, foarte mult! De exemplu îmi place cum, cu jumătate de oră înainte de prînz, cei de la MT vorbesc, se strigă între ei, ”unde mîncăm?” sau ”vii la 12 la cantină?”. Nu ca la noi în echipă. Dar continuăm să ne comportăm ca monadele lui Leibnitz. Il faut trouver une solution!