Știri de noiembrie

Nu mai știu de cînd n-am fost atît de aproape de știri ca-n luna noiembrie. Două evenimente m-au făcut din nou să citesc "presa" și să mă lipesc de televizor seara cînd ajungeam acasă, zapînd ca un potato couch, activitate pare-se obișnuită în România sau uitîndu-mă pe Net la BFMTV sau France24.

În primul rînd, evenimentele de la clubul Colectiv, care-au dus la manifestații de stradă și mai apoi la căderea guvernului. Au fost zeci de morți și răniți și în fiecare zi tabloidele (fiindcă toată presa este tabloidă) anunțau numărătoarea lor, parcă cu o bucurie ascunsă și sadică. Într-o singură zi, cam după o săptămînă, s-au stins încă treișpe oameni, de parcă ar fi hotărît, așa, în acel limbo de semi-viață în care se aflau că e mai bine pentru ei să plece de pe lumea asta. Apoi au urmat alții, cîte unul, doi, trei pe zi, pe rînd, ca și cum ar fi fost prinși, aspirați, chemați de cei care-au murit înaintea lor. Și acum mai sînt unii în stare critică. Mi-e groază să citesc știrile. Îmi amintesc cînd mergeam și eu mai demult prin cluburi, în subteranele din Lemon, D'arc și... nu mai știu cum se chemau cele din zona Unirii dar nu m-am gîndit niciodată c-ar putea fi un pericol de incendiu. Cu siguranță era și atunci, fiindcă deh, corpuția, plus acel "las' că merge și-așa" tipic est-european funcționa poate încă și mai din plin înainte de intrarea în UE, nu că lucrurile s-ar fi schimbat mult într-o țară coruptă pînă la sălbăticie, manipulată de neoliberalism, de filmele hollywood-iene și ahtiată după un venit imediat.

Manifestațiile de stradă ulterioare, cu tentă politică mi s-au părut fost ciudate. Și nu m-au prea convins. Pe de o parte mi-am zis, hei, uite oameni care nu mai cred în politicieni, nu sînt singurul care gîndește așa, credeam că opinia e clar polarizată, și totuși uite că generația asta, zisă și generația Facebook, a frecangiilor de tablete și de smartphone-uri, a păstrat latentă amintirea Revoluției și a Pieței Universității din anii nouăzeci. Pe de altă parte, uitîndu-mă mai bine, am văzut atît la televizor în București cît și live în Piața Operei ce diversitate de oameni erau acolo. În general erau tineri, destul de impertinenți, cu smartphone-uri, probabil ingineri IT-iști, fiindcă ăștia o duc cel mai bine pe-aici, mulți arborînd rînjete pe chip. Alții dansau o horă ca la fotbal după cîștigarea unui meci al naționalei sau strigau inepții ca "cine nu sare nu vrea schimbare". Nu ăsta era spiritul Revoluției, cînd oamenii chiar erau disperați și credeau într-un ideal. Mai degrabă un soi de suprasaturație datorată presei tabloide (repet, toată presa din Ro este de tip tabloid). Niciodată n-am știut sigur dacă SRI-ul continuă să manipuleze prin agregatoarele de tabloide și care ar fi scopul final (scopul l-am aflat acum) sau dacă așa zisa presă se află în halul ăsta din cauza nivelului scăzut de cultură a cetățenilor. Nu trebuie uitat că Ro se află pe ultimul loc în UE atît la nr-ul de cărți tipărite pe cap de locuitor cît și la nr-ul de cărți citite pe cap de om, motiv care cred că e decisiv în interzicerea intrării noastre în Schengen. OK, erau și oameni ca lumea, tineri intelectuali, pensionari triști, reprezentanți energici ai unor ONG-uri interesante, am văzut cîteva sloganuri f. drăguțe, f. inteligente, care m-au uns la suflet, și care dădeau în toți, includiv în Biserica Ortodoxă (Vrem spitale nu catedrale), inclusiv în dementul de fost președinte (caricaturizat în Darth Vader), cerînd "Deratizarea clasei politice", scandînd "Vrem coloană vertebrală, nu coloană oficială" (aluzie la fostul ministru de interne care cu o lună înainte folosea o coloană oficială chiar și cînd mergea acasă). Cel mai mult m-a mișcat o scrisoare deschisă (nu găsesc link-ul acum) despre un tînăr care-și duce părinții săraci la restaurant. Oh, chiar mi-au dat lacrimile! Trebuie să găsesc link-ul.

Acuma, ... oh, nu știu. Poate în urma acestor manifestații se va schimba ceva în ceea ce privește civilizația și bunul simț. Poate va determina o schimbare de atitudine, se va dezvolta conștiința socială, nu doar politică. Umanitatea! Poate. Cînd sînt mai optimist, mă gîndesc la asta.

Impresia mea despre căderea guvernului esta acesta: poate că era necesară (deși nu sînt convins) dar inutilă. Ponta abia aștepta să plece. Tot căuta un motiv, pleca des din țară, din ce-n ce mai departe, mi se pare că evenimentele l-au prins în Mexic de data asta și cred c-a fost bucuros că a găsit în sfîrșit unul. Prea mulți dădeau în el. Ponta nu e deloc un om citit, e cam gol pe dinăuntru. Însă mai și cred că în spate este totuși un om bine intenționat. Problema lui e că nu știe cum să acționeze și nici nu e susținut de oameni inteligenți. Bine că e de stînga, fiindcă eu unul cred că la noi în țară protecția socială este la pămînt, literalmente la pămînt și n-am văzut deloc măsuri de stînga. Cred că în ultimul an, de cînd a pierdut prezidențialele, și-a dat seama și unde-a greșit. A greșit că s-a înhăitat cu un partid de țărănoi și a făcut prea multe compromisuri, unele dintre ele, majoritatea, depășind cu mult bunul simț. De la liberalismul său de la șapteșpe ani, cînd a fugit la Paris și era împotriva FSN-ului a ajuns să facă atîtea compromisuri, ajutat din subteran făcînd atîtea compromisuri (inclusiv doctoratul), a ajuns în conducere, fiind convins că... așa se face, trebuie să fii șmecher, așa fac toți, fură, mint, apoi își fac cruce și scapă basma curată, altfel sînt fraieri și mor săraci. Asta în timp ce-și făceau cruce ortodoxă în fața camerelor de filmat. Tipic est-european, gîndire în alb și negru. Comportament imitat mai apoi și de stupid-people. (Apropo, Brucan s-a înșelat puțin în 1990. Nu erau 20 de milioane de stupid people în România, erau mai mult de douăzeci și două de milioane, unii dintre ei simple victime ale aparatului de îndobidocire dictatorial. Și din milionul celălalt majoritatea au cam plecat.) Și mie la servici la un interviu anual de evaluare acum cîțiva ani mi s-a spus că trebuie să fiu porc, altfel sînt fraier. Trebuie să fii incredibil de inteligent ca să poți schimba sistemul. Și să ai cu cine, dar cum în țara aflată pe ultimul loc în UE la industria cărții nu prea găsești, n-ai cum. Cum să crezi într-un guvern de așa ziși tehnocrați conduși de un inginer agronom? Pfu!

Of, și cînd totul părea că s-a mai calmat, au fost atentatele de la 13 noiembrie de la Paris, orașul meu de suflet. Încă o pată sîngeroasă în istoria și așa oribilă a acestui oraș. Niște descreierați, din nou musulmani, cetățeni inadaptați francezi, ca-n ianuarie de altfel, și belgieni precum și așa-ziși refugiați sirieni și care s-au autodetonat (ce cuvînt!) și care-au tras cu arme automate în cetățeni simpli care luau masa într-o pizzerie sau care asistau la un concert rock. O sută treizeci de morți nevinovați. "C'est une horreur!" a exclamat monsieur Hollande, ca și cum n-ar fi găsit nici un alt cuvînt mai potrivit. Mă așteptam chiar să izbucnească în plîns, dar bine că n-a făcut-o.

Cît poate fi de mare o ură ideologică! Cine naiba a înființat Isisul? Toate indiciile duc la niște grupuri obscure de fabricanți de arme din SUA. Altfel nu cred că pe niște idioți (am văzut la televizor ce tîmpiți sînt) îi duce capul să înființeze un stat, să facă afaceri cu petrol la negru ș.a. E limpede, ce naiba! Franța trebuie să scape de ei, dar în primul rînd să facă curățenie, o deratizare, în interior, dar despre asta nu l-am prea auzit pe Hollande vorbind. Poate dreapta lui Sarkozy va avea șanse mai mari, deși, doar cu gargara lui nu i-aș acorda nici lui cine știe ce credit. N-a reușit să rezolve nici problema cartierelor așa-zise sensibile, nici ca ministru de interne nici ca președinte, ceea ce e de-a dreptul rușinos pentru o țară atît de avansată ca Franța. Dar mai știi, poate reușește să coaguleze intern o mișcare... De fapt în țările civilizate lucrurile astea nu se spun cu voce tare, în presă, la televizor. Le mai citești în comentariile dure în dedesubtul cîte vreunui articol. Pînă atunci Franța bombardează poziții în Siria, ajutată de SUA și Rusia, mai mult ca lovituri de imagine cred. De văzut cum se vor înțelege cu Rusia. Deși n-aș vrea ca Franța să facă aceeași greșeală ca Napoleon, să-i aducă pe ruși în Europa. E simplu de făcut o prezicere: Siria nu va mai exista, iar zona aceea, inclusiv Irak-ul, va fi împărțită între aceste țări plus Canada și Regatul Unit, care dă semne clare că vrea să intre în joc, atrase desigur de petrol. Noi războaie, noi victime.

Multe din victimele atentatelor erau străini. Inclusiv români. Extraordinar ce mulți străini sînt în Paris. Expați, emigranți. Orașul se află încă în stare de alertă. Dar nu toți se lasă intimidați. La știrile de la France 2, o femeie spunea că ea va continua să iasă în oraș cu prietenii la un vin, la un mojito, că ăsta e modul ei de viață, nimic n-o poate împiedica. Ăsta e mediul ei, ca un pește care nu poate trăi fără apă. Apoi Bruxelles-ul a fost și mai amenințat, a fost  cîteva zile în stare de urgență, metroul oprit, școlile închise. De fapt starea de fapt e ca într-un război împotriva unui inamic invizibil, ca-ntr-un film SF horror de serie B hollywoodian. Din păcate e real.

Concentrare de sfîrșit de an

Ca-n fiecare sfîrșit de an (spun sfîrșit, deși mai avem mai bine de-o lună - decembrie e întotdeauna grăbită) în timp ce alții par că se relaxează, la noi în echipă, din contră, lucrurile se precipită. Deadline-uri, lucruri noi care intervin și trebuie profitat de un lucru nou apărut. Și lucrul într-un open space gălăgios face lucrurile să pară și mai greu suportabile. Nu știu cum unii colegi se descurcă atît de bine deși nu par că pun nici un efort deosebit, ca niște adevărați maeștri ai sprezzaturii. Am stat și m-am gîndit puțin, am pus lucrurile cap la cap și am găsit explicația: lucrează (și de-)acasă. I-am prins de cîteva ori spunînd ceva de genul: "asta am făcut-o aseară, acasă" sau "m-am uitat în week-end peste asta". Frumos, nu? Să mai spună cineva că nu se lucrează în țara asta! Deși întotdeauna lucrul ăsta mi s-a părut o formă de lipsă de respect față de colegi. Greșesc undeva? Sau poate acesta e secretul excelenței. Poate că la fel făceau și americanii cu care-am lucrat pîn-acum un an. Sau poate unii iau cuvîntul dedicare în sens literal, în sensul de a-ți dedica viața serviciului. Nu c-ar pune cineva cine știe ce pasiune aici, e mai mult lipsă de concentrare la birou și mai e și-un soi de teamă cred. Plus că nu văd de ce nu s-ar putea rezolva problemele de la lucru în timpul orelor de program și nu de-acasă.

Realitatea e că tensiunea asta face ravagii. Am un coleg pe care-l văd că are dificultăți de concentrare. Întreabă aceleași lucruri de mai multe ori, uită des ce-i spui. E adevărat că din zece-n zece minute se ridică și duce să vorbească la telefon, ba primește un sms ba îl sună cineva. Iar în fața monitorului vorbește singur, văd că se uită deseori împrejur și la mine-n monitor. L-am întrebat de cîteva ori dacă e stresat. Mi-a zis de fiecare dată că nu. Nu-l cred, dar ok, n-am să-l mai întreb. Altul rostește din senin cuvinte aiurea ca de exemplu: "buiacașa!". Mai are obiceiul de a plescăi și de a bate din palme în ritmul colindei Deck the Halls. Se scoală de pe scaun și se plimbă încoace și-ncolo prin birou (bine, tipul e și încrezut, mai că nu crapă de încrezut). Șeful merge cîteva rînduri mai încolo să discute cu alți colegi de la alte echipe. Secret Santa, company party și team-building-ul sînt doar alte trei lucruri în plus, inutile, la care nu mă mai pot gîndi și la care oricum nu vreau să particip. Și eu am o problemă, nu-mi iese un lucru de ceva timp, și e destul de prioritar, dar parcă nici nu mai am tragere de inimă să sap prin documente, să reîncerc alte abordări și doar am încercat atîtea dar fără nici un rezultat! Poate nu trebuie căutat un alt mod, radical, ci epuizate toate iterațiile. Ca-n backtracking. Dar poate că-s și eu obosit și mă gîndesc că după mini vacanța asta de Întîi Decembrie va fi mai bine.

Birou deschis la zgomot

Nu cred că sînt făcut pentru lucrul într-un birou open space. Deși n-am prins vremea cubiculelor, lucrînd mai tot timpul în birouri la comun, însă am văzut și citit atîtea lucruri despre ele încît nu cred că le-aș găsi vreun cusur. Și nu-i înțeleg defel pe colegii care spun că le place în open-office. Sau poate se prefac, așa cum unii se prefac că sînt sociabili, deși nu sînt. De altfel, n-am văzut în meseria pe care-o practic de o grămadă de ani, buni profesioniști care să fie și sociabili. Evident că managementul nu înțelege cum vin treburile astea pentru simplul motiv că nu au fost niciodată, și repet: niciodată, buni profesioniști din cauză că unu: promovările s-au făcut și pe criteriul de cine știe să dea din gură, (a se subînțelege: să aburească) ăla-i și bun de șef și doi: la începuturile filialei locale a multinaționalei francezii nu dădeau românașilor sarcini complexe ci mai mult linii moarte pe care să-și facă mîna, prilej cu care cei de la punctul unu s-au remarcat și deci astfel au promovat și au promovat din ce în ce mai mult.

Cum spuneam și-n postarea precedentă, la cîteva rînduri distanță de locul unde stau se vorbește aproape încontinuu. Dar nu este un murmur constant, pe frecvența căruia îți poți acorda creierul astfel încît să-l ignore. Uneori îmi pare că ne învecinăm cu un bar: rîsete, hohote, chiote, povestit amintiri din cămin, faze din reclame, filme de la Holywood, agregatoare de tabloide. Lipsește doar muzica și băutura. Există mai multe tipuri de proiecte și am ajuns să stăm laolaltă noi de la R&D cu alții care au ca activitate lucrul mai mult pe partea de client. A, normal că s-a pus problema. Nu direct, ci în mod fin, fiindcă orice plîngere, oricît de mică, degenerează cu siguranță într-un scandal monstru, dar oricum fără rezultat. În fine. Și noi avem în echipă un dobitoc care-și face casă (mă repet, evident că dacă-și face casă e și dobitoc) și care vorbește la telefon în gura mare să-l audă meșterii cred și simte nevoia apoi să ne țină și pe noi la curent cu mersul lucrărilor. Pe colegi asta îi distrează. Pe mine nu.

În prima firmă la care-am lucrat era un tip care punea muzică la niște boxe ieftine, din alea mici, no-name. Avea el oarece gusturi, ne și întreba înainte dacă ne deranjează, dar chiar nu-și dădea seama că era total neprofesionist. Tipu' se avea bine cu patronul (un șvab cam vesel și bețiv care n-a plecat în Germania, alegînd să facă afaceri "la gri" aici). Apoi, mai toți se jucau în rețea Doom și Age of Empire. Nu conta că stăteau paișpe ore la servici, important pentru ei era că se simțeau bine iar pentru patron că ei se și simt bine și că fac treabă (chiar dacă cu greșeli, destul de mari aș adăuga eu). Eu eram atunci la început de carieră, și ultimul venit în proiect așa că mi-am zis să prind care-i mișcarea și să-ncerc să mă adaptez. Ei bine, n-am reușit. Însă mă bucur că nu. M-am dus la interviu la o altă firmă și primul lucru care m-a izbit acolo a fost liniștea. Mă rog, nu o liniște completă, dar față de prima era ca-ntr-o bibliotecă. Am acceptat imediat și n-am regretat.

OK, poate am o sensibilitate mai mare la zgomote. Recunosc. Dar nu-i normal și firesc ca în R&D să fie liniște, măcar un pic? Sau exagerez eu importanța R&D-ului în țara asta, în care mai totul se face în mod neserios. Și încă ceva. Ascultatul muzicii la căști în timpul lucrului mă obosește de cel puțin două ori mai rapid.