Nu cred că sînt făcut pentru lucrul într-un birou open space. Deși n-am prins vremea cubiculelor, lucrînd mai tot timpul în birouri la comun, însă am văzut și citit atîtea lucruri despre ele încît nu cred că le-aș găsi vreun cusur. Și nu-i înțeleg defel pe colegii care spun că le place în open-office. Sau poate se prefac, așa cum unii se prefac că sînt sociabili, deși nu sînt. De altfel, n-am văzut în meseria pe care-o practic de o grămadă de ani, buni profesioniști care să fie și sociabili. Evident că managementul nu înțelege cum vin treburile astea pentru simplul motiv că nu au fost niciodată, și repet: niciodată, buni profesioniști din cauză că unu: promovările s-au făcut și pe criteriul de cine știe să dea din gură, (a se subînțelege: să aburească) ăla-i și bun de șef și doi: la începuturile filialei locale a multinaționalei francezii nu dădeau românașilor sarcini complexe ci mai mult linii moarte pe care să-și facă mîna, prilej cu care cei de la punctul unu s-au remarcat și deci astfel au promovat și au promovat din ce în ce mai mult.
Cum spuneam și-n postarea precedentă, la cîteva rînduri distanță de locul unde stau se vorbește aproape încontinuu. Dar nu este un murmur constant, pe frecvența căruia îți poți acorda creierul astfel încît să-l ignore. Uneori îmi pare că ne învecinăm cu un bar: rîsete, hohote, chiote, povestit amintiri din cămin, faze din reclame, filme de la Holywood, agregatoare de tabloide. Lipsește doar muzica și băutura. Există mai multe tipuri de proiecte și am ajuns să stăm laolaltă noi de la R&D cu alții care au ca activitate lucrul mai mult pe partea de client. A, normal că s-a pus problema. Nu direct, ci în mod fin, fiindcă orice plîngere, oricît de mică, degenerează cu siguranță într-un scandal monstru, dar oricum fără rezultat. În fine. Și noi avem în echipă un dobitoc care-și face casă (mă repet, evident că dacă-și face casă e și dobitoc) și care vorbește la telefon în gura mare să-l audă meșterii cred și simte nevoia apoi să ne țină și pe noi la curent cu mersul lucrărilor. Pe colegi asta îi distrează. Pe mine nu.
În prima firmă la care-am lucrat era un tip care punea muzică la niște boxe ieftine, din alea mici, no-name. Avea el oarece gusturi, ne și întreba înainte dacă ne deranjează, dar chiar nu-și dădea seama că era total neprofesionist. Tipu' se avea bine cu patronul (un șvab cam vesel și bețiv care n-a plecat în Germania, alegînd să facă afaceri "la gri" aici). Apoi, mai toți se jucau în rețea Doom și Age of Empire. Nu conta că stăteau paișpe ore la servici, important pentru ei era că se simțeau bine iar pentru patron că ei se și simt bine și că fac treabă (chiar dacă cu greșeli, destul de mari aș adăuga eu). Eu eram atunci la început de carieră, și ultimul venit în proiect așa că mi-am zis să prind care-i mișcarea și să-ncerc să mă adaptez. Ei bine, n-am reușit. Însă mă bucur că nu. M-am dus la interviu la o altă firmă și primul lucru care m-a izbit acolo a fost liniștea. Mă rog, nu o liniște completă, dar față de prima era ca-ntr-o bibliotecă. Am acceptat imediat și n-am regretat.
OK, poate am o sensibilitate mai mare la zgomote. Recunosc. Dar nu-i normal și firesc ca în R&D să fie liniște, măcar un pic? Sau exagerez eu importanța R&D-ului în țara asta, în care mai totul se face în mod neserios. Și încă ceva. Ascultatul muzicii la căști în timpul lucrului mă obosește de cel puțin două ori mai rapid.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu