Locații

De vreo nouă luni m-am mutat cu serviciul într-o altă locație și de-atunci perspectiva, optica mea asupra job-ului s-a schimbat. În primul rînd, drumul pînă la servici. Înainte cînd mă duceam spre sediul firmei treceam pe ultima bucată de drum de-a lungul unui bulevard, pe un trotuar pe care arareori erau oameni la orele la care treceam eu (puțin înainte de nouă). Prea tîrziu pentru pensionarii care probabil formau deja cozi pe-undeva pe la ghișeele pentru plata facturilor, sau pentru oamenii care lucrează și care ajunseseră desigur deja pe la serviciile lor, elevii la școli, etc. așa că ocazional întîlneam doar cîțiva întîrziați ca mine sau oameni care mergeau în sens opus spre unul dintre supermarketurile aflate aproape de intersecție. Trotuarul era înclinat, ca să permită apei de ploaie să se scurgă, iar iarna, pe ninsoare, trebuia să fii atent să nu aluneci; cînd mă-ntorceam acasă pe întuneric, trebuia să fiu atent la haitele de cîinii vagabonzi, care încă umblă bine-mersi prin urbe și care-și fac sălaș în curtea clădirilor părăsite aflate pe partea mea de mers. Altfel, era OK. Există niște pomi între trotuar și carosabil, îngrijiți, așa că locul nu arăta așa sinistru. Uneori acolo se organizează tîrguri de flori, de grădinărit, artizanat, tîrguri de toamnă, de primăvară, cu măsuțe la care se poate mînca. Zona avea pe la începutul anilor două mii și ceva perspective de dezvoltare. Sînt de fapt niște clădiri reabilitate care-au aparținut mai demult la o fabrică și care-au fost transformate în clădiri de birouri, termopanate, etc. în care țin minte că au activat cîteva firme, unele destul de cunoscute, chiar și cîteva magazine și cafenele, însă, de cîțiva ani buni, acestea au părăsit această zonă, poate din cauza crizei, sau (și) a chiriilor mari impuse de baronii locali care-au cumpărat o mulțime de fabrici din oraș în anii nouăzeci ca apoi să le dezmembreze și să le vîndă pe bucățele, cum a fost cazul și aici.

Ei bine, cu noul sediu, dimineața nu mai merg pe acolo ci la intersecție o iau la stînga, pe alt bulevard, și intru într-un șuvoi de oameni grăbiți care se îndreaptă spre centru. O altă lume, pe care n-o știam, un univers paralel pe lîngă care treceam zilnic și pe care nu-l intuiam. Un sentiment interesant, al apartenenței la o comunitate, degajînd conștiinciozitate & seriozitate. Clădirea arată bine. Există mai multe lifturi, portari care se uită pe monitoare. Există și o cantină la mezanin. În interior biroul este din păcate open space, însă mi-am zis hai să văd cum e, poate n-o fi așa rău cum mă gîndeam. Balconul dă spre fostul sediu, peste calea ferată, și țin minte că primul lucru care mi-a venit în minte a fost: "Doamne, cum am putut să lucrez acolo atîția ani?". Arăta așa de pipernicită, de fragilă! De ce n-am plecat? I'm such a loser, etc. Și cînd mă gîndesc că peste cîțiva ani va fi cu siguranță dărîmată! Sentiment care a fost repede înlocuit de entuziasmul de a avea un nou loc de muncă. În clădire, cu excepția unui etaj la care se află o firmă de software, sînt multe fete, sau firme cu angajați în majoritate femei tinere. Și fete drăguțe, îmbrăcate cu gust, frumoase, ce mai! Și în general simpatice, comunicative. Toți sînt(em) cu ceau-ceau în lift. Există o patiserie în apropiere și uneori cobor pînă acolo mai mult de dragul de a vedea fețe noi. Lucrul ăsta îți dă parcă un sens, un motiv, o dorință chiar, de a mă trezi și a veni la lucru dimineața și o vreme nici nu mi-am mai luat zile libere!

Treptat am început să văd defectele. Despărțitoarele dintre locuri nu sînt suficient de înalte, astfel că nu avem chiar intimitate și imediat ceva îți distrage atenția. Am citit pe un site de pe Intranet că undeva în India angajații s-a plîns că aceste despărțitoare erau prea jos și imediat conducerea a cerut să se monteze mai sus. La noi, într-un departament le-au dat cu totul jos, ca să vorbească mai bine, că românul e mai vorbăreț. Și ce vorbăreți și vorbărețe avem! Acuma, recunosc, eu sînt sensibil la zgomot. Am nevoie de liniște și acasă și cînd lucrez. Poate generația Y e altfel. Poate e adevărat că sînt un fel de cyborgi autiști cu ochii violet. Dar aici uneori se vorbește încontinuu și încă tare. Cîteva rînduri mai în spate sînt niște colegi de la lat departament care mereu discută și rîd ca și cum ar fi într-un bar sau alteori chiar ca pe un stadion. Și nu vorbesc despre lucru. E una de exemplu care își expune concepția despre lume și viață în absolut orice privință. Alta își povestește viața (cunosc tipologia, am mai fost colegi cu de-alde aceștia). Asta nu-i nimic pe lîngă o alta care e și vulgară pe deasupra. Din păcate și la noi în echipă se vorbește cam mult. Apoi, alte defecte: de pe la ora patru la cinci p.m. îmi bate soarele în ochi cu tot cu storurile semitransparente trase jos. Nu avem cuier, așa că trebuie să-ți pui haina pe spătar. Pe balcon se fumează, deși pe ambele părți ale ușii scrie că fumatul e interzis. Și oamenii care fumează preferă să fumeze singuri și se pîndesc unii pe alții cînd ies ca să meargă ei în locul lor. Astfel nu mai poți ieși pe balcon fără să te afumi. Mă enervează că ascensoarele sînt de formă dreptunghiulară, nu pătrată, cum e firesc, așa că dacă intri printre primii megi la capăt și dacă lumea coboară mai tîrziu, trebuie să-ți fac loc cu greu. Acum cîteva luni în zonă, într-o altă clădire, s-a mutat o firmă de ingineri, softiști, care arată destul de stresatoido-sălbatici. La patiseria din colț e aproape tot timpul coadă și yupsterii și hipsterii au obiceiul de a discuta cu vînzătorul despre conținutul fiecărui produs. Dar cel mai mult mă deranjează gălăgia din birou, este atît de obositoare, că abia mă pot concentra și după servici trebuie să-mi odihnesc și ochii și urechile (adică să dorm în liniște).