Vindecarea obsesiei

Deja sînt cîteva luni bune de cînd am scăpat de obsesia despre care scriam în primăvară. Cred că de data asta m-am vindecat definitiv. "Tratamentul" pe care l-am luat: cinsprezece zile în Italia, la Roma și apoi la Veneția, a dat roade și i l-aș recomanda oricui ar trece vreodată prin faza asta, deși știu că nu sînt mulți. A fost ca un tratament cu două tipuri de antibiotice, la care s-a adăugat dezactivarea contului de FB (deși nu doar din cauza asta l-am dezactivat) și a contribuit la o vindecare zic eu eficientă. Nu că nu mă mai gîndesc deloc. Dar oricît am întors problema pe toate părțile mi-am dat seama că, în aceleași circumstanțe, în același moment de timp, aș fi procedat la fel. Nu, nu cred că aș fi putut avea încredere în ea (poate că n-am putut niciodată trece definitiv de despărțirea din liceu, deși nu sînt sigur). Răutatea de care vorbea M cred că era totuși reală. Adică, ce naiba, doar am simțit-o! Și în al doilea rînd, faptul că îmi punea frînă la idei, la planurile mele idealiste. Nu că era vina ei, dar mai era condiționarea educației primite de la ai ei. De fapt toți care-am trăit în acea perioadă de dezinformare, deculturalizare, încă sub influența modului de gîndire proletar, vorbesc aici de anii nouăzeci, am simțit că ne aflăm într-o derivă a adevăratelor valori. Și nu că eu n-am greșit, tot amînînd (boală pe care înc-o mai am și de care nu reușesc defel să scap). Recunosc că am neglijat-o și am trădat-o cu școala și apoi cu serviciul ăla îndobidocitor și toxic. Nu știu dacă asta o făceam doar fiindcă așa eram eu prost sau eram condus de un instinctul bun care făcea să mă îndepărtez. Asta a fost. Nu sînt supărat pe ea și nici ea nu cred că este pe mine însă nici nu țin s-o mai revăd. Ce rost ar avea?

Știri de noiembrie

Nu mai știu de cînd n-am fost atît de aproape de știri ca-n luna noiembrie. Două evenimente m-au făcut din nou să citesc "presa" și să mă lipesc de televizor seara cînd ajungeam acasă, zapînd ca un potato couch, activitate pare-se obișnuită în România sau uitîndu-mă pe Net la BFMTV sau France24.

În primul rînd, evenimentele de la clubul Colectiv, care-au dus la manifestații de stradă și mai apoi la căderea guvernului. Au fost zeci de morți și răniți și în fiecare zi tabloidele (fiindcă toată presa este tabloidă) anunțau numărătoarea lor, parcă cu o bucurie ascunsă și sadică. Într-o singură zi, cam după o săptămînă, s-au stins încă treișpe oameni, de parcă ar fi hotărît, așa, în acel limbo de semi-viață în care se aflau că e mai bine pentru ei să plece de pe lumea asta. Apoi au urmat alții, cîte unul, doi, trei pe zi, pe rînd, ca și cum ar fi fost prinși, aspirați, chemați de cei care-au murit înaintea lor. Și acum mai sînt unii în stare critică. Mi-e groază să citesc știrile. Îmi amintesc cînd mergeam și eu mai demult prin cluburi, în subteranele din Lemon, D'arc și... nu mai știu cum se chemau cele din zona Unirii dar nu m-am gîndit niciodată c-ar putea fi un pericol de incendiu. Cu siguranță era și atunci, fiindcă deh, corpuția, plus acel "las' că merge și-așa" tipic est-european funcționa poate încă și mai din plin înainte de intrarea în UE, nu că lucrurile s-ar fi schimbat mult într-o țară coruptă pînă la sălbăticie, manipulată de neoliberalism, de filmele hollywood-iene și ahtiată după un venit imediat.

Manifestațiile de stradă ulterioare, cu tentă politică mi s-au părut fost ciudate. Și nu m-au prea convins. Pe de o parte mi-am zis, hei, uite oameni care nu mai cred în politicieni, nu sînt singurul care gîndește așa, credeam că opinia e clar polarizată, și totuși uite că generația asta, zisă și generația Facebook, a frecangiilor de tablete și de smartphone-uri, a păstrat latentă amintirea Revoluției și a Pieței Universității din anii nouăzeci. Pe de altă parte, uitîndu-mă mai bine, am văzut atît la televizor în București cît și live în Piața Operei ce diversitate de oameni erau acolo. În general erau tineri, destul de impertinenți, cu smartphone-uri, probabil ingineri IT-iști, fiindcă ăștia o duc cel mai bine pe-aici, mulți arborînd rînjete pe chip. Alții dansau o horă ca la fotbal după cîștigarea unui meci al naționalei sau strigau inepții ca "cine nu sare nu vrea schimbare". Nu ăsta era spiritul Revoluției, cînd oamenii chiar erau disperați și credeau într-un ideal. Mai degrabă un soi de suprasaturație datorată presei tabloide (repet, toată presa din Ro este de tip tabloid). Niciodată n-am știut sigur dacă SRI-ul continuă să manipuleze prin agregatoarele de tabloide și care ar fi scopul final (scopul l-am aflat acum) sau dacă așa zisa presă se află în halul ăsta din cauza nivelului scăzut de cultură a cetățenilor. Nu trebuie uitat că Ro se află pe ultimul loc în UE atît la nr-ul de cărți tipărite pe cap de locuitor cît și la nr-ul de cărți citite pe cap de om, motiv care cred că e decisiv în interzicerea intrării noastre în Schengen. OK, erau și oameni ca lumea, tineri intelectuali, pensionari triști, reprezentanți energici ai unor ONG-uri interesante, am văzut cîteva sloganuri f. drăguțe, f. inteligente, care m-au uns la suflet, și care dădeau în toți, includiv în Biserica Ortodoxă (Vrem spitale nu catedrale), inclusiv în dementul de fost președinte (caricaturizat în Darth Vader), cerînd "Deratizarea clasei politice", scandînd "Vrem coloană vertebrală, nu coloană oficială" (aluzie la fostul ministru de interne care cu o lună înainte folosea o coloană oficială chiar și cînd mergea acasă). Cel mai mult m-a mișcat o scrisoare deschisă (nu găsesc link-ul acum) despre un tînăr care-și duce părinții săraci la restaurant. Oh, chiar mi-au dat lacrimile! Trebuie să găsesc link-ul.

Acuma, ... oh, nu știu. Poate în urma acestor manifestații se va schimba ceva în ceea ce privește civilizația și bunul simț. Poate va determina o schimbare de atitudine, se va dezvolta conștiința socială, nu doar politică. Umanitatea! Poate. Cînd sînt mai optimist, mă gîndesc la asta.

Impresia mea despre căderea guvernului esta acesta: poate că era necesară (deși nu sînt convins) dar inutilă. Ponta abia aștepta să plece. Tot căuta un motiv, pleca des din țară, din ce-n ce mai departe, mi se pare că evenimentele l-au prins în Mexic de data asta și cred c-a fost bucuros că a găsit în sfîrșit unul. Prea mulți dădeau în el. Ponta nu e deloc un om citit, e cam gol pe dinăuntru. Însă mai și cred că în spate este totuși un om bine intenționat. Problema lui e că nu știe cum să acționeze și nici nu e susținut de oameni inteligenți. Bine că e de stînga, fiindcă eu unul cred că la noi în țară protecția socială este la pămînt, literalmente la pămînt și n-am văzut deloc măsuri de stînga. Cred că în ultimul an, de cînd a pierdut prezidențialele, și-a dat seama și unde-a greșit. A greșit că s-a înhăitat cu un partid de țărănoi și a făcut prea multe compromisuri, unele dintre ele, majoritatea, depășind cu mult bunul simț. De la liberalismul său de la șapteșpe ani, cînd a fugit la Paris și era împotriva FSN-ului a ajuns să facă atîtea compromisuri, ajutat din subteran făcînd atîtea compromisuri (inclusiv doctoratul), a ajuns în conducere, fiind convins că... așa se face, trebuie să fii șmecher, așa fac toți, fură, mint, apoi își fac cruce și scapă basma curată, altfel sînt fraieri și mor săraci. Asta în timp ce-și făceau cruce ortodoxă în fața camerelor de filmat. Tipic est-european, gîndire în alb și negru. Comportament imitat mai apoi și de stupid-people. (Apropo, Brucan s-a înșelat puțin în 1990. Nu erau 20 de milioane de stupid people în România, erau mai mult de douăzeci și două de milioane, unii dintre ei simple victime ale aparatului de îndobidocire dictatorial. Și din milionul celălalt majoritatea au cam plecat.) Și mie la servici la un interviu anual de evaluare acum cîțiva ani mi s-a spus că trebuie să fiu porc, altfel sînt fraier. Trebuie să fii incredibil de inteligent ca să poți schimba sistemul. Și să ai cu cine, dar cum în țara aflată pe ultimul loc în UE la industria cărții nu prea găsești, n-ai cum. Cum să crezi într-un guvern de așa ziși tehnocrați conduși de un inginer agronom? Pfu!

Of, și cînd totul părea că s-a mai calmat, au fost atentatele de la 13 noiembrie de la Paris, orașul meu de suflet. Încă o pată sîngeroasă în istoria și așa oribilă a acestui oraș. Niște descreierați, din nou musulmani, cetățeni inadaptați francezi, ca-n ianuarie de altfel, și belgieni precum și așa-ziși refugiați sirieni și care s-au autodetonat (ce cuvînt!) și care-au tras cu arme automate în cetățeni simpli care luau masa într-o pizzerie sau care asistau la un concert rock. O sută treizeci de morți nevinovați. "C'est une horreur!" a exclamat monsieur Hollande, ca și cum n-ar fi găsit nici un alt cuvînt mai potrivit. Mă așteptam chiar să izbucnească în plîns, dar bine că n-a făcut-o.

Cît poate fi de mare o ură ideologică! Cine naiba a înființat Isisul? Toate indiciile duc la niște grupuri obscure de fabricanți de arme din SUA. Altfel nu cred că pe niște idioți (am văzut la televizor ce tîmpiți sînt) îi duce capul să înființeze un stat, să facă afaceri cu petrol la negru ș.a. E limpede, ce naiba! Franța trebuie să scape de ei, dar în primul rînd să facă curățenie, o deratizare, în interior, dar despre asta nu l-am prea auzit pe Hollande vorbind. Poate dreapta lui Sarkozy va avea șanse mai mari, deși, doar cu gargara lui nu i-aș acorda nici lui cine știe ce credit. N-a reușit să rezolve nici problema cartierelor așa-zise sensibile, nici ca ministru de interne nici ca președinte, ceea ce e de-a dreptul rușinos pentru o țară atît de avansată ca Franța. Dar mai știi, poate reușește să coaguleze intern o mișcare... De fapt în țările civilizate lucrurile astea nu se spun cu voce tare, în presă, la televizor. Le mai citești în comentariile dure în dedesubtul cîte vreunui articol. Pînă atunci Franța bombardează poziții în Siria, ajutată de SUA și Rusia, mai mult ca lovituri de imagine cred. De văzut cum se vor înțelege cu Rusia. Deși n-aș vrea ca Franța să facă aceeași greșeală ca Napoleon, să-i aducă pe ruși în Europa. E simplu de făcut o prezicere: Siria nu va mai exista, iar zona aceea, inclusiv Irak-ul, va fi împărțită între aceste țări plus Canada și Regatul Unit, care dă semne clare că vrea să intre în joc, atrase desigur de petrol. Noi războaie, noi victime.

Multe din victimele atentatelor erau străini. Inclusiv români. Extraordinar ce mulți străini sînt în Paris. Expați, emigranți. Orașul se află încă în stare de alertă. Dar nu toți se lasă intimidați. La știrile de la France 2, o femeie spunea că ea va continua să iasă în oraș cu prietenii la un vin, la un mojito, că ăsta e modul ei de viață, nimic n-o poate împiedica. Ăsta e mediul ei, ca un pește care nu poate trăi fără apă. Apoi Bruxelles-ul a fost și mai amenințat, a fost  cîteva zile în stare de urgență, metroul oprit, școlile închise. De fapt starea de fapt e ca într-un război împotriva unui inamic invizibil, ca-ntr-un film SF horror de serie B hollywoodian. Din păcate e real.

Concentrare de sfîrșit de an

Ca-n fiecare sfîrșit de an (spun sfîrșit, deși mai avem mai bine de-o lună - decembrie e întotdeauna grăbită) în timp ce alții par că se relaxează, la noi în echipă, din contră, lucrurile se precipită. Deadline-uri, lucruri noi care intervin și trebuie profitat de un lucru nou apărut. Și lucrul într-un open space gălăgios face lucrurile să pară și mai greu suportabile. Nu știu cum unii colegi se descurcă atît de bine deși nu par că pun nici un efort deosebit, ca niște adevărați maeștri ai sprezzaturii. Am stat și m-am gîndit puțin, am pus lucrurile cap la cap și am găsit explicația: lucrează (și de-)acasă. I-am prins de cîteva ori spunînd ceva de genul: "asta am făcut-o aseară, acasă" sau "m-am uitat în week-end peste asta". Frumos, nu? Să mai spună cineva că nu se lucrează în țara asta! Deși întotdeauna lucrul ăsta mi s-a părut o formă de lipsă de respect față de colegi. Greșesc undeva? Sau poate acesta e secretul excelenței. Poate că la fel făceau și americanii cu care-am lucrat pîn-acum un an. Sau poate unii iau cuvîntul dedicare în sens literal, în sensul de a-ți dedica viața serviciului. Nu c-ar pune cineva cine știe ce pasiune aici, e mai mult lipsă de concentrare la birou și mai e și-un soi de teamă cred. Plus că nu văd de ce nu s-ar putea rezolva problemele de la lucru în timpul orelor de program și nu de-acasă.

Realitatea e că tensiunea asta face ravagii. Am un coleg pe care-l văd că are dificultăți de concentrare. Întreabă aceleași lucruri de mai multe ori, uită des ce-i spui. E adevărat că din zece-n zece minute se ridică și duce să vorbească la telefon, ba primește un sms ba îl sună cineva. Iar în fața monitorului vorbește singur, văd că se uită deseori împrejur și la mine-n monitor. L-am întrebat de cîteva ori dacă e stresat. Mi-a zis de fiecare dată că nu. Nu-l cred, dar ok, n-am să-l mai întreb. Altul rostește din senin cuvinte aiurea ca de exemplu: "buiacașa!". Mai are obiceiul de a plescăi și de a bate din palme în ritmul colindei Deck the Halls. Se scoală de pe scaun și se plimbă încoace și-ncolo prin birou (bine, tipul e și încrezut, mai că nu crapă de încrezut). Șeful merge cîteva rînduri mai încolo să discute cu alți colegi de la alte echipe. Secret Santa, company party și team-building-ul sînt doar alte trei lucruri în plus, inutile, la care nu mă mai pot gîndi și la care oricum nu vreau să particip. Și eu am o problemă, nu-mi iese un lucru de ceva timp, și e destul de prioritar, dar parcă nici nu mai am tragere de inimă să sap prin documente, să reîncerc alte abordări și doar am încercat atîtea dar fără nici un rezultat! Poate nu trebuie căutat un alt mod, radical, ci epuizate toate iterațiile. Ca-n backtracking. Dar poate că-s și eu obosit și mă gîndesc că după mini vacanța asta de Întîi Decembrie va fi mai bine.

Birou deschis la zgomot

Nu cred că sînt făcut pentru lucrul într-un birou open space. Deși n-am prins vremea cubiculelor, lucrînd mai tot timpul în birouri la comun, însă am văzut și citit atîtea lucruri despre ele încît nu cred că le-aș găsi vreun cusur. Și nu-i înțeleg defel pe colegii care spun că le place în open-office. Sau poate se prefac, așa cum unii se prefac că sînt sociabili, deși nu sînt. De altfel, n-am văzut în meseria pe care-o practic de o grămadă de ani, buni profesioniști care să fie și sociabili. Evident că managementul nu înțelege cum vin treburile astea pentru simplul motiv că nu au fost niciodată, și repet: niciodată, buni profesioniști din cauză că unu: promovările s-au făcut și pe criteriul de cine știe să dea din gură, (a se subînțelege: să aburească) ăla-i și bun de șef și doi: la începuturile filialei locale a multinaționalei francezii nu dădeau românașilor sarcini complexe ci mai mult linii moarte pe care să-și facă mîna, prilej cu care cei de la punctul unu s-au remarcat și deci astfel au promovat și au promovat din ce în ce mai mult.

Cum spuneam și-n postarea precedentă, la cîteva rînduri distanță de locul unde stau se vorbește aproape încontinuu. Dar nu este un murmur constant, pe frecvența căruia îți poți acorda creierul astfel încît să-l ignore. Uneori îmi pare că ne învecinăm cu un bar: rîsete, hohote, chiote, povestit amintiri din cămin, faze din reclame, filme de la Holywood, agregatoare de tabloide. Lipsește doar muzica și băutura. Există mai multe tipuri de proiecte și am ajuns să stăm laolaltă noi de la R&D cu alții care au ca activitate lucrul mai mult pe partea de client. A, normal că s-a pus problema. Nu direct, ci în mod fin, fiindcă orice plîngere, oricît de mică, degenerează cu siguranță într-un scandal monstru, dar oricum fără rezultat. În fine. Și noi avem în echipă un dobitoc care-și face casă (mă repet, evident că dacă-și face casă e și dobitoc) și care vorbește la telefon în gura mare să-l audă meșterii cred și simte nevoia apoi să ne țină și pe noi la curent cu mersul lucrărilor. Pe colegi asta îi distrează. Pe mine nu.

În prima firmă la care-am lucrat era un tip care punea muzică la niște boxe ieftine, din alea mici, no-name. Avea el oarece gusturi, ne și întreba înainte dacă ne deranjează, dar chiar nu-și dădea seama că era total neprofesionist. Tipu' se avea bine cu patronul (un șvab cam vesel și bețiv care n-a plecat în Germania, alegînd să facă afaceri "la gri" aici). Apoi, mai toți se jucau în rețea Doom și Age of Empire. Nu conta că stăteau paișpe ore la servici, important pentru ei era că se simțeau bine iar pentru patron că ei se și simt bine și că fac treabă (chiar dacă cu greșeli, destul de mari aș adăuga eu). Eu eram atunci la început de carieră, și ultimul venit în proiect așa că mi-am zis să prind care-i mișcarea și să-ncerc să mă adaptez. Ei bine, n-am reușit. Însă mă bucur că nu. M-am dus la interviu la o altă firmă și primul lucru care m-a izbit acolo a fost liniștea. Mă rog, nu o liniște completă, dar față de prima era ca-ntr-o bibliotecă. Am acceptat imediat și n-am regretat.

OK, poate am o sensibilitate mai mare la zgomote. Recunosc. Dar nu-i normal și firesc ca în R&D să fie liniște, măcar un pic? Sau exagerez eu importanța R&D-ului în țara asta, în care mai totul se face în mod neserios. Și încă ceva. Ascultatul muzicii la căști în timpul lucrului mă obosește de cel puțin două ori mai rapid.

Locații

De vreo nouă luni m-am mutat cu serviciul într-o altă locație și de-atunci perspectiva, optica mea asupra job-ului s-a schimbat. În primul rînd, drumul pînă la servici. Înainte cînd mă duceam spre sediul firmei treceam pe ultima bucată de drum de-a lungul unui bulevard, pe un trotuar pe care arareori erau oameni la orele la care treceam eu (puțin înainte de nouă). Prea tîrziu pentru pensionarii care probabil formau deja cozi pe-undeva pe la ghișeele pentru plata facturilor, sau pentru oamenii care lucrează și care ajunseseră desigur deja pe la serviciile lor, elevii la școli, etc. așa că ocazional întîlneam doar cîțiva întîrziați ca mine sau oameni care mergeau în sens opus spre unul dintre supermarketurile aflate aproape de intersecție. Trotuarul era înclinat, ca să permită apei de ploaie să se scurgă, iar iarna, pe ninsoare, trebuia să fii atent să nu aluneci; cînd mă-ntorceam acasă pe întuneric, trebuia să fiu atent la haitele de cîinii vagabonzi, care încă umblă bine-mersi prin urbe și care-și fac sălaș în curtea clădirilor părăsite aflate pe partea mea de mers. Altfel, era OK. Există niște pomi între trotuar și carosabil, îngrijiți, așa că locul nu arăta așa sinistru. Uneori acolo se organizează tîrguri de flori, de grădinărit, artizanat, tîrguri de toamnă, de primăvară, cu măsuțe la care se poate mînca. Zona avea pe la începutul anilor două mii și ceva perspective de dezvoltare. Sînt de fapt niște clădiri reabilitate care-au aparținut mai demult la o fabrică și care-au fost transformate în clădiri de birouri, termopanate, etc. în care țin minte că au activat cîteva firme, unele destul de cunoscute, chiar și cîteva magazine și cafenele, însă, de cîțiva ani buni, acestea au părăsit această zonă, poate din cauza crizei, sau (și) a chiriilor mari impuse de baronii locali care-au cumpărat o mulțime de fabrici din oraș în anii nouăzeci ca apoi să le dezmembreze și să le vîndă pe bucățele, cum a fost cazul și aici.

Ei bine, cu noul sediu, dimineața nu mai merg pe acolo ci la intersecție o iau la stînga, pe alt bulevard, și intru într-un șuvoi de oameni grăbiți care se îndreaptă spre centru. O altă lume, pe care n-o știam, un univers paralel pe lîngă care treceam zilnic și pe care nu-l intuiam. Un sentiment interesant, al apartenenței la o comunitate, degajînd conștiinciozitate & seriozitate. Clădirea arată bine. Există mai multe lifturi, portari care se uită pe monitoare. Există și o cantină la mezanin. În interior biroul este din păcate open space, însă mi-am zis hai să văd cum e, poate n-o fi așa rău cum mă gîndeam. Balconul dă spre fostul sediu, peste calea ferată, și țin minte că primul lucru care mi-a venit în minte a fost: "Doamne, cum am putut să lucrez acolo atîția ani?". Arăta așa de pipernicită, de fragilă! De ce n-am plecat? I'm such a loser, etc. Și cînd mă gîndesc că peste cîțiva ani va fi cu siguranță dărîmată! Sentiment care a fost repede înlocuit de entuziasmul de a avea un nou loc de muncă. În clădire, cu excepția unui etaj la care se află o firmă de software, sînt multe fete, sau firme cu angajați în majoritate femei tinere. Și fete drăguțe, îmbrăcate cu gust, frumoase, ce mai! Și în general simpatice, comunicative. Toți sînt(em) cu ceau-ceau în lift. Există o patiserie în apropiere și uneori cobor pînă acolo mai mult de dragul de a vedea fețe noi. Lucrul ăsta îți dă parcă un sens, un motiv, o dorință chiar, de a mă trezi și a veni la lucru dimineața și o vreme nici nu mi-am mai luat zile libere!

Treptat am început să văd defectele. Despărțitoarele dintre locuri nu sînt suficient de înalte, astfel că nu avem chiar intimitate și imediat ceva îți distrage atenția. Am citit pe un site de pe Intranet că undeva în India angajații s-a plîns că aceste despărțitoare erau prea jos și imediat conducerea a cerut să se monteze mai sus. La noi, într-un departament le-au dat cu totul jos, ca să vorbească mai bine, că românul e mai vorbăreț. Și ce vorbăreți și vorbărețe avem! Acuma, recunosc, eu sînt sensibil la zgomot. Am nevoie de liniște și acasă și cînd lucrez. Poate generația Y e altfel. Poate e adevărat că sînt un fel de cyborgi autiști cu ochii violet. Dar aici uneori se vorbește încontinuu și încă tare. Cîteva rînduri mai în spate sînt niște colegi de la lat departament care mereu discută și rîd ca și cum ar fi într-un bar sau alteori chiar ca pe un stadion. Și nu vorbesc despre lucru. E una de exemplu care își expune concepția despre lume și viață în absolut orice privință. Alta își povestește viața (cunosc tipologia, am mai fost colegi cu de-alde aceștia). Asta nu-i nimic pe lîngă o alta care e și vulgară pe deasupra. Din păcate și la noi în echipă se vorbește cam mult. Apoi, alte defecte: de pe la ora patru la cinci p.m. îmi bate soarele în ochi cu tot cu storurile semitransparente trase jos. Nu avem cuier, așa că trebuie să-ți pui haina pe spătar. Pe balcon se fumează, deși pe ambele părți ale ușii scrie că fumatul e interzis. Și oamenii care fumează preferă să fumeze singuri și se pîndesc unii pe alții cînd ies ca să meargă ei în locul lor. Astfel nu mai poți ieși pe balcon fără să te afumi. Mă enervează că ascensoarele sînt de formă dreptunghiulară, nu pătrată, cum e firesc, așa că dacă intri printre primii megi la capăt și dacă lumea coboară mai tîrziu, trebuie să-ți fac loc cu greu. Acum cîteva luni în zonă, într-o altă clădire, s-a mutat o firmă de ingineri, softiști, care arată destul de stresatoido-sălbatici. La patiseria din colț e aproape tot timpul coadă și yupsterii și hipsterii au obiceiul de a discuta cu vînzătorul despre conținutul fiecărui produs. Dar cel mai mult mă deranjează gălăgia din birou, este atît de obositoare, că abia mă pot concentra și după servici trebuie să-mi odihnesc și ochii și urechile (adică să dorm în liniște).

Timp de asimilare

Nu sînt obișnuit să călătoresc și nici nu o fac prea des. Cu toate acestea, în ultimii doi ani am tot fost plecat din țară în cîteva rînduri, în concediu și nu numai. Nu știu de ce am făcut-o, nu mi-am mai pus pîn-acum întrebarea, așa am simțit cred eu nevoia, sau poate că mă aflu în criza vîrstei mijlocii, poate ca să umplu un gol existențial sau ca să caut ceva, nu știu ce, poate un ideal, poate un Eden, ori pur și simplu din curiozitate. Însă lucrul acesta m-a influențat în diverse planuri, unele din ele aș spune în mod negativ. Toate aceste călătorii, cel puțin în modul în care le-am făcut eu, adică dens, sistematic, pe străzi, pe drumuri de dimineața pînă seara, încercînd să explorez cît pot de mult fiecare regiune pe care am vizitat-o, pe dinafară și pe dinăuntru, m-au și consumat în același timp, și nu doar fizic ci și nervos, și asta mult mai intens decît îmi imaginam inițial. Am mai scris eu aici, pe blog, cîteva flashback-uri, dar ele sînt mai multe, mult mai multe, și îmi fulgeră uneori în minte, în cele mai variate situații și momente, fără să mai apuc să le notez. De exemplu cînd sînt la servici și stau în fața monitorului, sau cînd mă odihnesc sau chiar cînd mănînc îmi vin spontan în memorie imaginile a nenumărate de străzi, străduțe, bulevarde pe care am trecut de atîtea ori, sau diverși oameni pe care i-am văzut, senzațiile din vapoarele, trenurile, avioanele în care am fost, ori sclipirea unei raze în apă, un apus de soare auriu, o panoramă scăldată în soare, o atmosferă relaxată sau dimpotrivă, aglomerată, și atîtea și atîtea altele. Poate că toate aceste trăiri se cer așternute mai pe larg în scris, dar n-am timp de ele, deocamdată, așa cum nu am timp nici de altele. Oricum sînt atît de multe încît cred c-aș putea umple cu ele o carte, ori cum eu scriu atît de încet... E drept că toate aceste lucruri mă și ajută, mă împing înainte, îmi dau un sens și îmi oferă o perspectivă nouă lumii dimprejur, dar simt nevoia... cum să spun?, să stau o vreme, să meditez un timp mai îndelungat asupra lor. Sîntem la sfîrșitul lui septembrie, e frig, și nu mai vreau să plec nicăieri cel puțin nu în următoarea jumătate de an, și poate nici după aceea, nu-s sigur. În fine, simt că am încă nevoie de o perioadă mai lungă de timp ca să pot asimila, compila, toate noutățile și aminirile pe care le-am acumulat din ultimul timp. Poate abia după aceea.

Omul care se plimba prin Veneția

Din nou dorința asta de a vedea cît mai multe, totul dacă se poate, de a mă impregna cu atmosfera locală, de a lăsa geometria străzilor și a clădirilor de a "lucra" asupra corpului și a minții. Și totuși la final, senzația că n-am văzut destul, că n-am gustat suficient din specificul total. La fel ca-n Toscana anul trecut. Și m-am întors epuizat fizic.

A fost cald, da, dar parcă nu chiar ca la Roma, ori poate eram eu mai obișnuit cu climatul sau poate străzile lăturalnice înguste care rețineau răcoarea umedă a canalelor între ziduri. Ca un prost, n-am vrut să port decît pantaloni lungi, să par puțin mai elegant, dar am văzut că majoritatea bărbaților purtau trei sferturi și-n muzee și-n biserici și peste tot. De fapt modelul sau idealul meu de eleganță era un fel de Mastroianni, nu știu cum s-o fi descurcat el în Veneția, mi-l imaginez cu ochelari de soare wayfarer, calm, cu o cămașă de culoarea cerului, cu mînecile lungi, plimbîndu-se agale sau stînd la un apero și conversînd cu turistele americane sau citind și cu siguranță avînd o aventură la hotel ca Bill Murray în Lost in Translation. Din păcate departe de mine aceste trăiri.

A fost distractiv, totuși. M-am descurcat mai greu cu mîncarea, mese ocupate peste tot și chiar ieri am citit într-o carte, La Bella Lingua, că cine mănîncă singur la o masă nu văzut cu ochi buni (e văzut ca hoț sau spion). Dar asta e cînd călătorești solo. Nu că nu mai erau oameni singuri prin oraș sau fete singure, erau destui, dar ori mi s-au părut cam inabordabile ori n-am fost eu setat pe modul 'agățat', nu că m-aș pricepe la așa ceva sau poate am abandonat speranța (nu ăsta era scopul, în fond am cheltuit o groază de timp și energie ca să ajung acolo). Nu știu de ce Veneția are o reputație de oraș romantic. Dacă te uiți de-a lungul istoriei vezi că orașul a fost mereu un centru de negoț, și unul politic și militar. Dar cine se mai uită la asta? Turiștii de o zi (care sînt majoritari)?

Murano are ceva industrial pe măsură ce te depărtezi, în Nord, iar la Burano e chiar ca la țară. Localnici în vîrstă, cearșafuri puse la uscat, turiști cu gusturi, am văzut un cuplu de francezi cu doi copii în cărucior, nu cred că erau doar turiști de-o zi.

La Lido am fost de două ori, deși n-am stat la plajă, a doua oară în ultima zi, cînd am vrut să revăd locurile cacre mi-au plăcut cel mai mult. Lido e modelul meu de vacanță și relaxare, acolo chiar m-am simțit detașat, în concediu, ca anul trecut la Viareggio. Vile, străzi oarecum liniște (deși circulă autobuze), sînt și cîteva canale. Se simte plaja în mirosul cremei de plajă la oamenii de pe străzi.

Mulți localnici, oameni care lucrează acolo. De dimineață în ateliere vezi oameni meșterind (măști de ex.), peste tot oameni care descarcă lăzi din bărci, chelneri aranjînd mesele, vînzătoare drăguțe aranjînd hainele pe umerașe sau pe rafturi. Atît de drăguțe!

Ok. Verona acum. Am citit în ghiduri că e un sleepy town în care turiștii nu se prea înghesuie. Fals. E foarte aglomerat în zonele turistice. Și nu e un oraș foarte mic. Ar mai fi trebuit să stau vreo șase ore acolo ca să merg în toate locurile pe care mi le-am propus (Giardino Giusti de exemplu). Dar asta poate și din cauză că am luat-o încet, mi-am zis de la început să nu mă grăbesc.

Ah, străzile acoperite din Padova! Un loc unde-aș putea locui, cred. Extensia grădinii botanice, cu serele imitînd diverse climate. Nuferi mari. Librăria Feltrinelli, bine aranjată, secția în engleză e la subsol dar e bine pusă la punct cu noutățile, mă întreb cine se ocupă de asta, e cineva din interior sau un centru care dirijează ce să comande? Femeile de la librărie sînt frumoase ca florăresele la noi.

Ok. Locul preferat din Veneția? Hm, poate toată zona de la Accademia la Salute, dar n-aș putea spune de ce. Locul mai puțin preferat? Poate de la Fondamente Nove spre sud. Oameni destul de săraci care par că locuiesc acolo și nu par prea fericiți.

Locuri în care te simți ca la țară: Giudecca și Castello, obiceiurile de a întinde rufele la uscat de la o clădire la alta, chiar și peste canal.

Vaporetto e aglomerat și să stai în picioare cînd se leagănă e solicitant. Trebuie să fiu atent la buzunare și să mai și filmez cu camera foto. Dacă prinzi un loc pe scaun în față trebuie să fii atent să nu te stropească valurile.

Aglomerație și în picturile din muzee, nu doar pe străzi și vaporetto. Picturile din muzee sînt atît de dens populate, că te copleșesc și poate contribuie și asta la starea de oboseală.

Nu știu cum poate să existe o așa librărie mică și frumoasă și bine aprovizionată și în plus așa aproape de San Marco ca Libreria Studium. Dar mai sînt și altele, în italiană însă. Italienii citesc!!!

Împrejurul San Marco doar cafenele și restaurante de lux. Te aștepți să-l vezi pe Marcel Proust dar dai de figuri asiatice sau turiști care-și fac selfiuri.

Orașul e scump. Dar există multe magazine alimentare, așa că se poate trăi și acolo, ca peste tot în zonele turistice unde-am fost. Așa că se poate și aici.

În sfîrșit am băut un spritz Aperol. Ah, ce invenție! Cum să bei bere cînd ai așa ceva la dispoziție? Da' și io, ce țăran, că n-am știut cum se cheamă! Noroc că am văzut un panou care făcea reclamă.

În viteză. Gondolieri în pantofi de sport care vorbesc la celular sau vociferează între ei cînd se întîlnesc. Ce poate fi mai neromantic? Mii de bijuterii. Modele de mașinuțe în miniatură. Sau caiete învelite în piele care se închid cu șnur. Magazine care se închid trei ore la prînz. Alune caramelizate. Valuri care mișcă îngrijorător vapoarele goale. Vase de croazieră remorcate prin Canal Grande, mii de omuleți care fac cu mîna de pe vîrf. În unele biserici intrarea costă, lucru normal dacă te gîndești că există picturi de Tintoretto sau sculpturi de Donatello. Bărci cu motor de ambulanțe și carabinieri. Am stat pe bancă la Giardini. Clopotele care-au început să bată cînd mă aflam în Campanila, de era să-mi spargă timpanele. O femeie de vîrstă mijlocie deschizînd o ușă mare de fier Art Nouveau, intrînd într-o casă șic. Și la final imaginea Veneției din avion, cînd am decolat de la Treviso, fragilă, ca Pămîntul văzut de cosmonauți din spațiu.

În fine. E obositor să mergi de dimineață pînă seara. M-am ales și cu o eczemă la gambe. Am fost la un dermatolog, mi-am dat cu un unguent. De-abia mi-a trecut, mai am cîteva urme. Însă din pdv psihic nu cred că mi-am revenit total după bombardamentul cu atîtea senzații noi. Nu, nu cred. Ok, știu că am scris chestii cam superficiale despre cele două călătorii ale mele de anul ăsta, poate oboseala e de vină, poate arșița de afară care a revenit sau e doar senzația de duminică seara. Sper că mai revin cu impresii, nu știu cînd, nu promit, în fond despre vara trecută am scris mai multe de-abia în iarnă. Așa-s eu, cred.

Roma flashbacks

Am stat opt zile în Roma, opt zile în care îmi propusesem să văd atît de multe lucruri și am căutat atîte de mult să bifez fiecare obiectiv încît abia am găsit cîteva momente în care să meditez, să mă gîndesc la mine însumi și la viața mea, ceea ce era cel mai important, la urma urmei.

Cîteva lucruri personale: aceeași stînjeneală de anul trecut cînd mă așezam la o masă, sau cînd trebuia să vorbesc cu hotelierii, vînzătorii (magazinele lor cu excepția celor de pe Corso și a gării Termini, sînt atît de mici că nu te poți mișca în voie să-ți alegi) și cu oamenii în general, impresia că nu sînt îndeajuns de bine îmbrăcat (nu se poartă carouri, dar nici tricouri așa simple, care mă fac să arăt copilăros). Căldura, arșița din fiecare zi, hainele care se lipeau de mine, deși în ultima zi hotelierul mi-a spus că săptămîna viitoare va fi și mai cald. Venisem și să mă odihnesc, dar asta nu s-a prea întîmplat, din păcate.

Atmosfera boemă din Trastevere. Ce să zic? Altfel de oameni. Adevărați. De fapt dacă mă gîndesc bine în Paris n-am văzut așa ceva.

Villa Borghese cu aleile sale nu-atît-de-răcoroase, dar de unde nu-ți mai vine să pleci gîndindu-te la căldura din oraș afară. Am stat pe o bancă lîngă lac.

Străduțele din Centro Storico, gen Via de Coronari, cu amestecul de buticuri de artă, restaurante mici și magazine, care mi-au amintit de Paris. De altfel atmosfera din multe locuri seamănă cu cea din Paris. Există și zone luxoase, Via Veneto de exemplu, dar în majoritate atmosfera nu e materialistă.

Clădirile cu fațadele perfecte din jurul Vaticanului, (parcă prefer fațadele un pic scorojite pe care le vezi în tot restul orașului).

Am vizitat peste douăzeci de biserici și toate arată superb pe înăuntru. Catolicismul e sublim. Rolul important al Fecioarei Maria, simbol al purității, orga, băncuțele.

Am petrecut ore întregi prin librării (evident), iarăși păcat că nu știu italiana. Feltrinelli International mi-a dat cîteva idei, romanele lui Elena Ferrante sau fumetti (dar despre asta în altă postare).

Îți trebuie multă imaginație să refaci mental ce-a fost pe dealul Palatin. Bine că mi-am luat adidașii pe acolo și la Forum, fiindcă e mersul pe dalele mari și bombate de piatră, te face să simți fiecare pas reverberînd pînă-n vîrful capului. Și dacă mai adaug arșița...

M-am săturat de uitat statui la Muzeul Capitolin, în care nu țineam neapărat să intru dar mai aveam Roma Pass-ul și mi-era și cald. Mi-a plăcut enorm statuia lui Demetra, cu o parte din spata a capului retezată. Interesante picturile mici înfățișînd scene din Roma medievală, un loc idilic, paradisiac chiar. Apoi sălile cu picturi, mi-a atras atenția Magdalena Penitentă a lui Tintoretto.

Rîul Tevere (nu știu de ce-i spunem Tibru) cu malurile abrupte, cu bălării. Mda, nu te prea poți plimba pe acolo, am văzut unii care făceau jogging, dar locul părea destul de groaznic.

Atmosfera de dimineață din Metro, un amestec egal de italieni și turiști cu bagaje uitîndu-se pe sus la harta liniilor. Asta e greu de descris.

Foarte mult comerț pe străzile de la Nord de Vatican, la început zona doar cu suveniruri, apoi magazine, gelaterii, restaurante. Era undeva o piață agro acoperită, cu prețuri mici. Minunat, minunat. Deci se poate trăi și cu bani puțini la Roma. Bănuiam asta.

În Centro Storico, Fontana di Trevi era în refacere, avea schele și bazinul cu apă era gol. În campo de Fiori am fost în ultima dimineață, dar era cam pustiu, poate n-am fost eu cînd trebuie. Piața Navona e un fel de Place du Tertre cu terase doar pe margine.

Ghetto-ul arată fain. Simți cînd intri acolo, e cu totul alta atmosfera. Ca și cartierul evreiesc din Paris de altfel. Un amestec de vechi, de autenticitate și de mistic.

Am intrat și la Casa lui Goethe. Cam ciudat că se află pe Corso, o stradă atît de comercială și aglomerată. Ce să mai zic de casa lui Shelley care e fix lîngă Treptele Spaniole. Mi-am luat Călătorie în Italia de la un anticariat din mall acum vreo două luni și de asta eram curios. Mi se pare un scriitor rece, care vede lucrurile cam din turnul de fildeș, dar pare atît de contemporan.

La Colosseum, în interior, era o expoziție despre..., hm, nu mai știu exact tematica, de la visuri, mituri, zei, la originile Romei.

Am fost și la Gradina Zoologică. E pentru prima oară-n viață cînd intru într-una. Elefanți, girafe, tigri, toți moleșiți de căldură.

Atîtea coline de urcat sau de ocolit! De la Pantheon la Republicca, trebuie să faci un ocol destul de mare.

Gata, de ajuns. M-am întors de mai bine de trei săptămîni și stau într-o arșiță mult mai mare ca cea de acolo. Dar mă pregătesc să plec iar, săptămîna viitoare, tot în Italia.

Pentru uitare

Nu mai rezist. Situația de care scriam în ultimul post s-a agravat. Am ajuns să-mi verific FB-ul de treizeci de ori pe zi, urmărind obsesiv fiecare lucru pe care-l scrie. Pașii mă poartă prin parcul în care ne plimbam și stăteam pe bancă cînd eram tineri. Nu mă mai pot concentra la servici, nici măcar la citit o carte, ascult muzică de pe vremea cînd eram împreună și la filmele care se petrec în anii aceia mă imaginez ca făcînd parte din el. Iar noaptea, ah! Gînduri amestecate despre ce-a fost și ce-ar fi putut fi atunci și ce-ar putea fi, și dorința de-a o mîngîia. Dar cred că situația ei personală totuși e una bună, lucru care ar trebui să mă bucure, cred, și totuși am o strîngere de inimă, care e mai mult decît gelozie, e un regret, o auto-învinuire continuă. Toate astea mă rod interior, mai alesc că nu știu nimic sigur despre ea. Așa că m-am gîndit să plec undeva. Mi-am planificat să duc în Italia. Mi-am luat bilet de avion și mi-am făcut rezervare la un hotel. Nu am nici un chef, nu simt absolut nici o plăcere, dar trebuie s-o fac, trebuie s-o uit. Doamne, sper să reușesc! Să călătoresc cu avionul, cu trenul, să văd alți oameni, să merg prin biserici, să iau distanță și să mă gîndesc la mine, la viața mea, să mă reculeg.

Din nou mereu Ea

Nu credeam că voi mai ajunge vreodată în acest punct. Credeam că perioada cînd eram îndrăgostit de C s-a încheiat definitiv. După o ... să-i zic pauză, fiindcă se pare că a fost doar o pauză, lungă de ... cît? paișpe ani în care nici n-am mai văzut-o, nici n-am mai discutat cu ea și credeam că m-am vindecat definitiv, uite că Facebook-ul mi-a readus-o în minte. Thanks, Facebook! Nu numai că viața mea personală era varză și în aer, acum am ajuns iar să mă gîndesc, să tînjesc de fapt la fosta mea prietenă din liceu și din facultate, la marea mea Dragoste și în același timp Dezamăgire. Iar dacă în trecut sufeream însă totuși credeam că am totuși o șansă, de data asta situația e chiar fără nici o soluție. Cine-ar fi crezut că voi ajunge iarăși aici? Și îndrăgostit de o femeie măritată și cu un copil? Știu că privit din exterior situația pare destul de melodramatică, de soap-opera. Însă dacă mă gîndesc realist, am și eu o vîrstă. Cînd maică-mea avea vîrsta mea eu eram în anul doi la facultă, deși altele erau vremurile și oamenii se căsătoreau atît de devreme. Și-n plus e vorba de C. Și nu că nu m-aș mai fi gîndit deloc la ea în acești ani, dar îmi mai venea uneori în minte uneori ca un exemplu negativ al experienței de viață. Aveam chiar unele momente cînd mă gîndeam că dac-aș vedea-o pe stradă, nici n-aș avea nici un chef să vorbesc cu ea. Eram și supărat, desigur. (A rămas că mă caută ea cînd va dori și apoi am aflat că s-a măritat!) Apoi, încetul cu încetul, am înțeles că de fapt nu atît pe ea eram supărat, cît mai ales pe mine însumi, fiindcă n-am fost mai bărbat, mai hotărît. Dar așa-s eu, ce pot să fac?

Și totuși, în toți acești ani, cumva, intuiam că ea mă va contacta, cîndva, că nu se poate pierde tot ce-a fost, definitiv. Eu n-aveam cum, nici nu-i știam nici numele de căsătorie. Acuma, să fim conectați pe rețele de socializare nu-i cine știe ce, doar atîția străini se cunosc astfel. De fapt, hm, m-a mai contactat și pe LinkedIn, acum trei ani (fără să comunicăm efectiv nici acolo, desigur, doar să stăm conectați ca doi adolesenți timizi care se țin de mînă). Atunci am văzut într-un update că și-a setat într-o zi și nr-ul de mobil. (Eu eram singura ei conexiune.) Mi l-am notat și chiar mă gîndeam s-o sun atunci, dar după ce-am plecat la Paris cîteva zile mi-a trecut. Să fie asta o soluție a uitării? OK, am să plec anul ăsta în concediu dacă pot, chiar de două ori, poate fugitul ăsta departe o vreme ajută. And now what? Mai sper oare ceva sau vreau doar să mă asigur că e bine în căsnicie, că e fericită (ultima oară mi-a zis că da, dar nu mai știu sigur, oare încep să uit sau memoria îmi reține numai ce vrea ea, sau Marius mi-a spus că așa pare? (Marius e o rudă de-a ei, pe care-l mai văd uneori prin oraș, dar mi-e jenă să-l mai întreb, să nu par că-s obsedat, cum probabil că i-am părut atunci)). De ce-aș crede că nu e fericită? După pozele de pe net în care dansează la o petrecere? După ochii ei triști (sau poate doar obosiți)? Și dacă n-ar fi, ce-aș putea eu face? Și mai e ceva, ceva care nu-mi dă pace. Am căutat pe Net după numele ei. (Evident, nu?). Am aflat trei lucruri importante: unu, unde lucrează (nu vreau să spun unde, dar e o meserie care nu i-aș recomanda-o, e prea periculoasă; eu n-aș fi lăsat-o, dar în fine). Doi. Că a adoptat un copil (de ce? n-a putut avea unul?). Și trei, (asta e și mai tare): că soțul ei a avut recent probleme cu legea (acum patru ani a fost și arestat pentru cîteva luni, iar acum e cu suspendare), a scris mult presa locală despre asta. Fraudă. Sechestru judiciar pe avere. Țin minte că am stat pînă la patru dimineața să sap la greu pe Net după fiecare bit de informație pe care le-am pus cap la cap. Bulversant, nu? Ce-a ajuns fata aia cuminte care învăța bine la școală, care se întorcea cu fața la mine la bancă și-mi mîzgălea caietul și pe care o iubeam?

Yeah, well, but is she happy married? Asta-i întrebarea care nu-mi dă pace și îmi ia somnul. Nu știu ce să fac, cum s-o abordez. Ea este o fată dificilă, chiar irascibilă, nu numai din cauză c-a trecut prin ce-a trecut, deși probabil și din cauza asta, dar și-n trecut era cam la fel, doar o știu. Și mi-e dor, dor de ce-am trăit împreună. Uneori am flashback-uri, alteori mă gîndesc atît de mult la planurile care ni le-am făcut împreună, încît uneori îmi închipui că s-au realizat, într-un fel de univers paralel, că stăm împreună și sîntem căsătoriți, și ne sărutăm și, ah!... Poate cu mine ar fi putut avea copii. Scenarii de genul ce-ar fi fost dacă măcar acum cîțiva ani să mă fi contactat, dacă nu i-ar fi mers mariajul, aș fi primit-o înapoi imediat. Sau cel puțin așa presupun. Acum știu că nu se mai poate, că e prea tîrziu și totuși nu mă împac cu gîndul, mi-e greu să accept. Poate nu mai simte nimic pentru mine, sau nimic serios, sau chiar se gîndește cu dispreț, sau ca la o amintire oarecare din copilărie. Alteori o consider ca fiind prinsă în niște forțe obscure care-o fac să fie/pară rea, care-o domină, ca-n Regina Zăpezii (filmul Frozen, pe care l-a adăugat la preferate pe FB) prinsă într-o iarnă eternă și atunci simt nevoia să merg s-o salvez. Un soț tîmpit, un țăran moldovean infractor, fără școală, care mi-a furat-o. Sper că măcar se poartă frumos cu ea, altfel nu știu de ce-aș fi în stare. Dar asta e o nebunie, nu? Ce pot să fac? Bun, o soluție ar fi să renunț la FB, cum de fapt și intenționam cu puțin timp înainte, dar parcă ar fi mai bine s-o știu aproape cumva, ca atunci în primii ani de facultă cînd eram despărțiți dar ne mai sunam din cînd în cînd iar eu îmi lipeam telefonul de ureche să-i aud vocea atît de dragă mie, care mă alina. Sau aș putea să-i scriu, să-i propun la un moment dat să ieșim undeva, dar mi-e teamă să n-o enervez, să nu rupă și așa subțirele fir care ne leagă. Și ea e atît de instinctuală! Ar înțelege imediat situația mea. Se spune că o femeie inteligentă își dă seama cînd un bărbat e singur. De fapt întotdeauna m-a atras instinctul, dar m-a și speriat, e ceva ce nu pot controla. Dar aș face-o, aș lua taurul de coarne și cred că ăsta-i lucrul cel mai matur pe care l-aș putea face. Dar eu nu mă consider matur. Iar ea nu-mi prea răspunde la mesaje. Dar de ce-aș interfera? Poate ei nici nu-i pasă nici a mia parte de mine cum mă gîndesc eu acum la ea. Și-a făcut cont FB și mi-a trimis un mesaj, asta e doar un dor, firesc după atîta vreme, dar de ce-ar însemna asta mai mult?

Ce e dragostea? Poate e doar o iluzie, un truc al lui Puck care se joacă cu noi oamenii. Pe mine m-a vrăjit o dată, apoi m-a vindecat și acum vrea să vadă ce fac. Păi uite ce fac! Mă gîndesc la ea de vreo 500 de ori pe zi, de-abia mă mai concentrez la servici. Mi-am luat opțiunea de trafic de Internet la mobil ca să mă conectez pe FB și să verific din oră-n oră status-ul ei. Noaptea adorm greu, mă zvîrcolesc în pat un timp și mă gîndesc ce idiot am fost atunci și că puteam s-o am acum lîngă mine, s-o țin în brațe. Lucrurile nu pot dispărea pur și simplu așa în timp, nu?, totuși, ceva trebuie să rămînă. Barbarii nu pot distruge chiar totul. Iar timpul nu vindecă toate rănile. Nu știu cum ies din asta. Aveam planurile mele pe anul ăsta pe care le-am pus on hold, fiindcă de mai bine de două luni încoace gîndul la ea îmi ocupă tot timpul, tot spațiul vital.

La masă cu echipele

Încerc să nu mă mai gîndesc la lucrurile povestite în ultima postare. Serviciul mă mai ajută oarecum în sensul ăsta, chiar dacă colegii sînt așa cum sînt și mă enervez pe tema asta.

Ok, recunosc că există cîteva situații cînd mă plictisesc. Ca azi, de exemplu, cînd mă aflam la masa de prînz cu tot grupul (în terminologia de multinațională asta înseamnă un fel de echipă extinsă, formată din mai multe echipe mici). Am mers într-un restaurant unde se și fumează, deși doar unul dintre noi e fumător și, ghinion, s-a așezat chiar în fața mea. Nu-i băiat rău, din contră, dar vorbește clișeistico-inginerește și mă enervează că face gesturile alea cu mîna, pe care le fac fumătorii înveterați și are o ușurință a conversației pe care eu n-o voi atinge niciodată. Aprobă folosind expresii porivite exact cînd interlocutorul face o pauză de respirație sau de luat o gură de suc. Are mereu un zîmbet întipărit pe chip, arătînd mereu destins. Toată lumea pare că i se confesează iar el are mereu în tolbă o întîmplare, o "fază" cu tîlc care i s-a întîmplat fie la finanțe, fie primărie, fie la un atelier cu mașina, care se termină cu un rîs în cor din partea interlocutorilor. Atîtea lucruri cu care eu nu am de-a face și nici nu mă interesează dar care au mare succes la pipițele din dreapta mea, care par că nu-și dezlipesc privirea de la el. Mă întreb ce cărți citește apoi mai că-mi vine să rîd. Evident că nu citește cărți, nimeni de la masa asta lungă nu citește cărți și nici nu pare să aibă nici cea mai vagă dorință de a citi vreodată. Așa că n-am cu cine discuta despre Proust, cu care mă lupt de vreo două luni încoace și probabil că n-o să am niciodată. Oamenii adevărați îi găsești în ziua de azi doar pe Internet din păcate.

Cu tipul care stă în stînga mea n-am discutat niciodată, decît de probleme de servici și nici n-am stat vreodată la masă cu el. Oricît de bine mă gîndesc, nu-mi amintesc cum îl cheamă și nici ce rol are în proiect. Mă întîlnesc uneori pe stradă cu el în pauze, și cam atît. Mă uit de jur împrejur. Aici era înainte Disco Land-ul, (se mai folosește termenul de discotecă?) un club de noapte unde mergeam cu un coleg acum vreo...pfii, ce-a trecut timpul, doișpe ani, pe vremea cînd colindam cluburile de noapte. Da, oricît de greu v-ar veni să credeți, a fost o vreme cînd mergem regulat prin cluburile de noapte,  (și n-o făceam doar în week-end-uri!) din Unirii, Centru, Complex, Bastion, Park Place. Mă întreb ce-o mai face acel coleg (am văzut pe Facebook că e în München) dacă continuă să mai ... clubbeze, ca să mă exprim așa. Uite, poate o să-l întreb, deși nu mai sîntem apropiați. Așa că mă uit atent împrejur și încerc să-mi imaginez unde stătea disc-jockey-ul și nu sînt prea sigur. Poate în dreapta, unde e barul și niște barmani hipsterizați, bărboși, după cum e moda, agită niște cockteil-uri. Sper să nu le cadă fire-n băuturile pe care le prepară. La etaj niște tineri, studenți poate, nu-mi dau seama, fete drăguțe cu rucsacuri șic, care stau grămadă la mese, vin, pleacă, se mișcă. În centru, unde se afla înainte ringul de dans se află acum niște mese de biliard în jurul cărora se agită niște tinerei grăsuței (tot bărboși) îmbrăcați ca niște infractori underground, dar îmi par că mai mult pozează decît se preocupă de partea sportivă. Așa că îl întreb pe tipul-de-lîngă-mine ce părere are, unde se afla disc-jockey-ul, iar el pufnește și-mi zicea că el acum doișpe ani mergea doar prin game-cluburi. E zombi? Mă uit la el, pare destul de în vîrstă, ca mine de fapt. N-am înțeles niciodată subcultura asta temporară a mersului prin game-net-cafe-uri. Eh, tipul e Ok, nu-i din ăia care-s fioroși cînd alții au alte idei ca ei. Da, și uite că nici el, nici eu n-am ajuns prea departe în viață, nu?

Oh și mîncarea asta nu mai vine odată! Trebuia să iau și-o ciorbă, mai mult ca să treacă timpul (mai sorbind, mai amestecînd) dar am zis să fac economie fiincă e așa de scump aici! Și s-a votat online pentru locația asta. Lîngă mine stau două fete, ba uite că a mai venit una, discuția lîncezește apoi se mai animă puțin cînd se aduce vorba despre eternul subiect case-terenuri-credite, fapt ce-mi scade interesul la zero față de cele trei. Păcat! Erau atît de tinere! Aveam o părere mai bună despre fetele de vîrsta lor. Sau speram să am, fiindcă totuși dacă mă gîndesc prima impresie releva totuși un ușoară deviație înspre țărănism. Prima impresie chiar contează dar eu nu mă învăț minte. Fata de lîngă mine e din aia gen cuminte, premiantă harnică mereu sobră care se îmbracă numai în negru, care deja are un prieten programat la viață veșnic împreună probabil din timpul liceului. Posibil o religie din aia de obsedați care se întîlnesc duminica să discute depre biblie și în spate să doneze bani pentru o biserică. De fapt ce mă mai mir? În provincie nu mai găsești fete de caracter. Iar eu sînt condamnat să-mi trăiesc viața singur, înfășurat în mantia-mi singurătății. Să nu fiu patetic însă. Îmi mut privirea la stînga sorbind din Martini-ul cu lămîie pe care l-am comandat în cele din urmă de la o chelneriță cu un gadget-notepad, asta din lipsă de acțiune, și uite că mi-a venit într-un pahar-pîlnie, fancy. Bun, acum toți or să mă considere snob, dar nu-mi pasă, lumea nu-i atentă la detalii, oricum, cred că nimeni de aici n-a auzit în viața lor și-n neamul lor de Martini și nici n-o să audă vreodată, or să glorifice berea pîn' la moarte și poate și după ea.

În sfîrșit vine și mîncarea. Mai bine luam tagliatelle, nu puiul ăsta de care n-am mai auzit (Roy parcă?) care, avînd și sos și orez cu unt, pare cam greu la ficat. Nu mă pricep să comand mîncare. La ce mă pricep de fapt? Mă pricep să... aleg cărți. Să mă descurc pe străzile unui oraș necunoscut. Poate puțin și la munca mea. Cam atît. Mîncare puțină, nu chiar gourmet, te cam saturi. Apoi aștept să se servească desertul la fanii desertului, lucru de la care mă scutesc cînd mergem undeva. N-am nici smartphone, ca să fac trecerea timpului mai ușoară, cred că-s singurul de la masă care nu are, sînt situații din astea (rare din fericire, care ar necesita). Așa că profit să mă mai uit împrejur, și să mai fac un nou tur al fețelor, arătîndu-mă interesat de ce spune lumea. Un mic manager vorbește într-una despre "faze nașpa" care s-au întîmplat în firmă și la care nu mă simt confortabil să mi le mai amintesc (cînd nu era căldură, cînd au intrat niște hoți, filmați cu camera ascunsă, și n-au fost prinși, ș.a.). Tipul are o predilecție pentru a povesti chestii lugrube și cred că asta-l și excită într-un fel. Mă gîndesc dacă asta nu-l face și puțin piază-rea. Sau poate nu, poate te ajută să fii mai cu ochii-n patru, trăim într-o societate periculoasă, ortodoxă, bizantină și închisă.

Alte tipologii. Doi colegi, ambii căsătoriți cu copii, despre care toată lumea bîrfește c-ar fi împreună: merg împreună la masă, îi vezi mergînd împreună la servici, dacă ești atent vezi cum se uită unul la altul la birou. Pe scurt, toată lumea se amuză pe seama asta. Și acum s-au așezat la masă unul lîngă altul. Părerea mea e că da, evident, ei doi se plac, dar sînt prea infantili să-și dea seama de adîncimea propriilor sentimente. Mai încolo stă Marius, un oltean simpatic, dar chiar simpatic, cu un simț al umorului care te scoate din gîndurile negre în care intri. Andrei, un tip pe care-l admir pentru spiritul său descurcăreț: face doctoratul, se învîrte, dă din coate la servici, aburește bine la ședințe, știe să se poarte cu șefii dificili și toată lumea pare că-l iubește și-l vrea în echipa sa, și lucrurile, oportunitățile par că i se oferă pe tavă. Parcă task-urile simple vin direct la el iar șefa mea îl simpatizează fiindcă seamănă cu soțul ei (cînd era mai tînăr și înainte de a-și lăsa barbă). Tipul e chiar OK, pe bune. Are și o prietenă foarte drăguță, și ea prezentă aici, fiind colegă cu noi. Păcat că n-am pus eu ochii pe ea primul acum cîțiva ani, cînd s-a angajat. Eh, oricum, nu voiam să mai am de-a face cu colegele de servici (no comment) și-n plus e și foarte tînără, poate asta ar fi contat (pentru ea). Mai departe de mine, că nici nu văd e un tip pe care-l știu vag, foarte harnic, rapid, genul reflex, politicos, ușor cam stresat. Iar dobitocul echipei e la oarecare distanță de mine (întotdeauna insuficientă). De cînd a fost în Franța acum doiște ani, și a mîncat numai la cantina firmei în Franța, fiindcă a economisit bani ca un adevărat est-european și nu se ducea pe la restaurante, are impresia că s-a transformat într-un specialist al mîncărurilor fine. Aici la masă și-a comandat piept de pui și un vin roșu. Nu va învăța niciodată (părinții lui sînt țărani proletarizați veniți de undeva din estul Olteniei, deci...). Șefa e o fată ultra-sociabilă, se simte bine doar în societate, o conformistă pînă la sînge. Stă în celălat capăt, pe același rînd cu mine, n-o văd decît cînd mai trece prin spatele meu, nu știu unde tot merge și vine, poate ne spionează.

În sfîrșit se dă semnalul de plecare, se începe de undeva de la capătul opus al mesei, ne ridicăm pe rînd, ca la valurile din tribune. Finally! Nu vreau să plec cu grupul, sau doi cîte doi, sau "n" cîte "n", să aud hăhăituile și răgetele dobitocului firmei la glumele olteanului, așa că aleg un traseu alternativ. Mă intersectez după o vreme cu alt micro-grup, apoi aleg un traseu mai alternativ ca traseul alternativ ales inițial. I just wanna be alone at least for a short while.

Fosta (?)

Nu am rămas prieten cu nici una din fostele mele prietene. Nu mai corespondez cu ele nici prin email nici pe rețelele de socializare unde, dacă cumva mă mai contactează, le dau reject la cereri sau chiar le blochez fără să mai stau pe gînduri. Le-am șters chiar și numărul de celular. Fiecare "fostă" reprezintă un eșec sau o pierdere de timp la care prefer să nu mă gîndesc, fie c-a fost din vina mea fie din a ei fie ... nici eu nu mai știu din a cui. Unii spun că asta nu e bine, că trebuie să-ți asimilezi pierderile, că nu e politicos să te rupi așa brusc, în fond fiecare fostă face parte din trecutul tău. Ei da, toatea astea sînt frumoase, le spun eu, nimic de zis dar eu unul prefer să mă dezbar anumite lucruri din trecut. Sînt convins că pot trăi bine-mersi și fără un astfel de trecut, pe care-l pot arunca pur și simplu peste bord. Și nici nu mai sînt îndrăgostit de nici una dintre ele. Cu o excepție.

Situația e total diferită cînd e vorba de prima mea prietenă, din vremea liceului (da, am început devreme, și se părea că voi avea o viață amoroasă tumultoasă, dar cumva am pierdut undeva pe parcurs acest spirit aventurier). Nu am timp aici să povestesc tot, simt că s-ar întinde ca relatare proustiană, trec repede peste detalii, doar că ne-am despărțit cam înainte terminarea liceului și am mai fost din nou prieteni, din anul trei la Universitate. Apoi, cînd am terminat facultatea, nu știu ce s-a întîmplat. Ea voia să se mărite atunci, imediat, iar eu, ăh, îmi căutam de lucru, voiam să realizez ceva deosebit înainte, deși nu prea știam nici eu exact ce. Ea a fost cea care a început într-un fel. Nu mai îmi răspundea la telefon, nici la ușă cînd o vizitam. N-a fost o despărțire propriu-zisă. Au urmat doi ani, doi ani pierduți din viața mea din care nu-mi prea mai amintesc nimic decît servici, stînd cu ochii-n monitor și drumul la și spre servici. Dar continuam s-o iubesc și mintea-mi era mereu ocupată cu imaginea ei. Speram că se va întoarce la mine odată, cînd i-o trece. Dar nu numai că nu i-a trecut, dar am aflat că s-a măritat. A fost un șoc, mai ales felul cum am aflat-o. Cînd i-am văzut inelul, oh, am întrebat-o Te-ai măritat? și apoi am mai avut prezența de spirit să-i mai spun Felicitări. Bine că n-am leșinat. Îmi amintesc că era o zi caldă de septembrie (15 septembrie mai exact) și ieșind pe poarta firmei unde lucram, soarele-mi bătea în cap, cap care începea să-mi țiuie și atmosfera din jur îmi părea ca un coșmar post-apocaliptic, în plină zi. Îmi venea să mor, știu că-i un clișeu dar asta era ce simțeam. Am făcut rost de numărul ei de telefon, mi-am cumpărat celular expres pentru asta, (așa mi-am luat primul celular, un Nokia) am sunat-o de cîteva ori și m-am făcut de rîs invitînd-o în oraș, dar nu-mi păsa, eram disperat. Mi-a răspuns cu cîteva replici dure, spuse pe un ton atît de natural, pe fiecare resimțindu-le direct în plex: am fost a ta, ce-ai așteptat? și gata, s-a terminat! sau găsește-ți și tu o prietenă, ce, vrei să-ți găsesc eu? sau: așa cum ai trăit pîn-acum fără mine, așa o să trăiești și de-acum încolo. Și altele. Parcă am și ridicat glasul unul la altul, nu mai știu exact, a trecut destul de mult de atunci. Eram la pămînt și am rămas așa mult timp, cîteva luni bune. Doamne, cînd mă gîndesc! De atunci n-am mai văzut-o, doar i s-a părut însă c-o văd de cîteva ori prin Centru, m-am întors de fiecare dată să mă asigur, dar nu era ea. Poate o dată, pe Alba Iulia, în aglomerația de bîlci dintr-un weekend, în vara anului următor, mi s-a părut c-o văd, mi-am întors capul, dar și eu eram de mînă cu o altă fată... Cine știe, ea o fi fost? Poate n-o să știu niciodată.

În toți acești ani care-au trecut m-am mai gîndit la ea, așa, cam o dată pe lună, uneori cu drag, alteori cu mai puțin drag, dar doar atît. Chiar am crezut că m-am vindecat. Însă acum o săptămînă am primit o cerere de conectare pe Facebook (și asta chiar cînd mă gîndeam serios să-mi dezactivez contul). Era ea. La început nu prea am acordat importanță faptului, am dat accept și gata, însă treptat dar sigur, inconștient, amintirile au început să-mi inunde sufletul, vorba cîntecului. Mi-a trimis apoi niște mesaje (pe unde mai umblu), la care n-am răspuns (încă). Nu știu de ce și nu știu cum. Cred că mi-e frică, deși nu-mi pot explica de ce. Dar știu că trebuie s-o fac. A postat poze cu copilul ei (are un băiețel) precum și poze de la o petrecere dansantă de la un restaurant din suburbia Timișoarei, unde locuiește. Așa că în ultima săptămînă am avut parte doar de reverii. Cum ar fi fost să fi avut viața noastră împreună? Aș fi dus-o la Paris, am fi mers la Veneția? Sau, altfel de gînduri absurde: cum ar fi să stăm din nou, acum, după atîția ani, amîndoi, pe bancă în Rozelor (dar oare ce să vorbim? în nici un caz planuri de viitor) sau să mergem la o pizzerie (păcat că 3+1 din Maria unde mergeam noi nu mai există), sau pe o bancă pe malul Begăi. Nu știu nici dacă m-ar lăsa s-o îmbrățișez. De fapt poate nici n-o să vrea să ne întîlnim, ar fi mai simplu, eu unul n-o să-i propun. Mi-ar plăcea s-o îmbrățișez și s-o sărut (măcar) pe obraji, pe mîinile ei cu degete lungi și fine, ori s-o mîngîi, ori să-i așez o șuviță peeste ureche. Oh, nu m-ar lăsa, categoric nu! Ea e foarte conservativă. Ei, doar nu mai sînt îndrăgostit, ce naiba! Nu? Poate că ce-mi lipsește de fapt este the closure, ca-n episodul ăla din Northern Exposure, în care Joel și Maggie stau la terasa aia înghețată încercînd să recreeze scena finală. Ori poate că de fapt am fost tot timpul îndrăgostit de ea în toți anii aceștia care-au trecut și pozele ei de pe Facebook mi-au declanșat, mi-au trezit sentimentele latente... Oh, nu știu, nu știu...

La Pisa

Cînd am coborît din tren, m-am îndreptat imediat către Campo dei Miracoli, urmînd cel mai scurt traseu de pe harta pe care am memorat-o în linii mari. Eram deja obișnuit cu arhitectura orașelor Toscanei, cu clădirile roz sau galbene, cu ferestrele cu storuri verzi, sau balcoanele lungi. Chiar și cu rîul Arno, care arăta la fel de oribil ca-n Florența, cu malurile sale abrupte, adormit dar ascunzînd în interior, latent, o forță, parcă așteptînd să se reverse cînd are chef, ca un taur înfuriat. M-a surprins locația unei biserici, pe malul stîng, parcă nu acela ar fi fost locul, ci ar fost cumva (stră)mutată acolo. Însă aveam timp să mă bucur de arhitectură la întoarcere, important era să ajung cît mai repede la Torre, să nu trebuiască să stau la cozi (mă săturasem de cozile de la muzeele din Florența), mai ales că era și sîmbătă. Și desigur, curiozitatea nestăvilită, pentru că... hei!, doar mă aflu pentru prima oară în viață în fața unui simbol arhitectonic al Italiei și al lumii! E impresionant să mergi pe străzi obișnuite și la un moment dat, dasupra acoperișurilor, ta-daa!!, turnul înclinat. Pentru un moment mi se părea că sînt într-un film sau în fața unei poze, apoi îmi ziceam, nu-nu, e real totuși, apoi după cîțiva pași parcă tot nu realizam apoi îmi ziceam ba da!, și tot așa pîn-am ajuns în Piața Miracolelor. Și chiar că părea miraculos. Turnul îmi atrăgea privirea ca un magnet.

Mi-am luat bilete de intrare pentru toate clădirile și am fost programat de tipa politicoasă de la casierie peste vreo oră. Nu știam exact cum se procedează. Cu un sfert de oră înainte, cu biletul pe care scria ora de intrare în mînă, treci pe la sala de bagaje, unde trebuia să-ți lași orice băgăjel pe care-l aveai asupra ta, chiar dacă era husa de la aparatul foto. În turn se merge în serii, au voie simultan dor un anumit număr de oameni (nu-mi mai amintesc exact cîți, vreo douăzeci și ceva parcă). M-am așezat la rînd, în fața intrării. Un membru al personalului de pază ne verifica să nu avem nici un excedent de bagaje și era nemulțumit cînd o persoană avea fie și o poșetă în plus, sfătuind-o categoric s-o ducă la bagaje. Am așteptat să coboare tura precedentă și cînd au sosit chiar i-am invidiat puțin. Desigur că experiența urcatului te schimbă, mi-am spus. Apoi a venit rîndul grupei noastre să intrăm. Ghidul asignat nouă, un italian, cuadragenar, oacheș, cu trăsături fine, îmbrăcat la costum, da' cu un aer tipic de italian - un pic șmecher și parcă bășcălios, dar era de fapt politicos, (derutant, nu?) ne-a făcut semn să ne așezăm pe băncile de jur împrejur. Ne-a întrebat dacă vorbește cineva italiană să ridice mîna, noi ne-am uitat unii la alții și am rîs (nimeni nu vorbea) și atunci a spus Ok, atunci engleză? și toți am ridicat mîna și el a spus Ok, am să încep prin a vă face un scurt istoric. A vorbit cam cinci minute dar n-am prea înțeles fiindcă vocea lui reverbera cu ecoul interiorului turnului (care e gol pe dinăuntru). Am făcut poze din interior de jos în sus, se văd doar contragreutățile de pe margine. Apoi ne-a făcut semn să-l urmăm și am început urcușul. Am urcat în multe structuri înalte din Toscana, aveam deja o oarecare experiență (și aveam să mai urc). Cu condiția fizică însă, în special rezistența, n-am stat niciodată bine. Răsuflam greu, gura mi-era uscată-uscată, gambele parcă mă înțepau. Dar am continuat să urc pe treptele circulare, mă mai opream cîteva secunde, apoi continuam. La un moment dat treptele de piatră s-au făcut și mai înguste și parcă mergeam în interiorul unei cochilii. Cînd am ajuns am avut mai mult un sentiment de ușurare decît de bucurie. Panorama nu e extraordinară, e doar un oraș care pare calm, cu blocuri cu acoperișuri de țiglă. Nu știu ce vechime au, poate secolul 19, poate refăcute după bumbardamentele din al doilea război. În depărtare, spre Est, niște munți iar spre Vest totul e plat. În jos se vede gazonul, pe care oamenii n-au voie. Am făcut cît de multe poze am putut în acel interval de timp. Cam asta a fost.

Apoi m-am mai învîrit primprejur și am fotografiat turnul din toate pozițiile. Pozele din Pisa au ieșit foarte fain, cu compactul meu vechi de șapte virgulă unui megapixeli și vechi de șapte ani. A, tot voiam să-mi fac și eu măcar o poză și mi-am pus aparatul de marginea unui gard să se declanșeze peste cîteva secunde, dar tot nu-mi plăcea cum ieșeam. Și atunci s-a întîmplat ceva deosebit. Miraculos. Era acolo un cuplu de vreo cincizeci și ceva de ani care m-a observat că mă chinui și m-a întrebat dac-aș vrea să-mi facă ei o poză. Wow, of course, sure, thank you very much! Nu-mi venea să cred. Și astfel, am și eu o poză cu mine, cu turnul întreg în spate. Ca să vezi, nu? Oamenii!...

Am intrat în catedrală, foarte luminoasă, mi-au plăcut în mod deosebit picturile din față și cele latarele, mari, precum și amvonul. Fresca din față seamănă cu una ortodoxă, probabil multă vreme după marea schismă se picta încă la fel. Sus, rămășițe de dungi, ca la Sienna. Am intrat și la Camposanto și mi-a părut rău de frescele alea care stăteau în aer liber, parcă au cheltuit toți banii cu renovarea turnului și nu le-au mai rămas pentru refacerea acestei clădiri, deși acum mă gîndesc că poate, în fond, e important să se păstreze aerul acela de vechi ca atunci cînd s-a construit, doar n-o să  pună termopane, nu?

Încă puțin despre fotografii și kitch. Era o nuntă de japonezi acolo. No comment. Apoi miile de oameni care se pozau sprijinind turnul de la distanță cu mîinile. Sau măsurînd turnul între mîinile deschise larg. Am văzut și femei pozînd cu fundul sprijinînd turnul. De ce? Și mă întrebam de cînd fac oamenii gesturile astea. Poate chiar ajută să țină turnul în picioare, mai știi?

M-am dezlipit cu greu de Piața Miracolelor. Voiam să plec să mănînc și să mai văd cîte ceva din oraș, dar era așa frumos acolo! Mii, poate zeci de mii de turiști. Fete făcînd plajă pe gazon. Ce viață! E extraordinar să vezi turnul stînd așa, oblic, ieșind înclinat din gazon. Ca o jucărie foarte detaliat lucrată. Formidabil! Formidabil!

Am plecat să colind străzile. După calmul cu care se plimbau turiștii, mulți dintre ei familiști, cu cărucioare cu copii, cred că nu greșesc cînd spun că nu puțini au ales să-ți petreacă concediul aici, sau să-și stabilească tabăra de bază aici, cum am făcut eu cu Florența, și cred că înțeleg de ce. O atmosferă care îmbie la tihnă, și fără aglomerație. Am vizitat cîteva piețe. Țin minte Piazza Dante, cu gazon și palmieri. Unele piețe serveau parcă drept parcare pentru mașini, altele nu aveau nici un pom, ca Piazza dei Cavalieri, care însă e înconjurată de clădiri interesante. Am văzut și o piață agro, situată într-un scuar. Văzut din turn, orașul nu pare cine știe ce. OK, centrul istoric e destul de mic și există numeroase clădiri noi de blocuri construite după al doilea război (Pisa a fost puternic bombardată atunci). Orașul are cîteva artere al căror farmec tipic orașelor Italiei se revarsă din plin. Pietonale acoperite ca-n Paris pe Rue de Rivoli. Din acestea care pleacă străduțe înguste, pietruite, care țineau răcoroare și în care timpul parcă s-a oprit acum cîteva secole. Exact pe una din aceste străduțe am intrat căutînd un loc să mănînc, poate mai ieftin și mai autentic, după cum se spunea pe forumurile și în ghidurile turistice că trebuie procedat în Italia. Am găsit o trattoria. Avea ca oaspeți la o masă mare o familie de italieni și ceea ce m-a atras a fost atmosfera. Atmosfera e foarte importantă pentru mine, cred c-ați observat. Patronul era negru (sau cred că era patronul, dacă nu ceva șef), chelnerii italieni, politicoși. Însă mîncarea servită nu m-a prea înnebunit - pastele de exemplu nu erau prea bine îmbibate în sos, așa cum îmi place mie, aduceau mai mult cu cele care se găseau la noi acum vreo cinșpe ani, cînd în România pastele erau încă în plină tranziție de la starea de macaroane, zbătîndu-se cu greu să-și găsească identitatea culinară în mentalul național, copiindu-le vag pe cele italiene, ca niște forme tot încercînd să-și găsească fondul. Mă gîndesc că poate că n-am nimerit eu ca lumea, recunosc că nu mă pricep. Însă per ansamblu m-am simțit bine.

Și cam asta a fost. Nimic spectaculos, nici comic sau de povestit cu prietenarii pe la terase. În fond mă aflam în concediu și veneam după perioade de tras tare la servici, nu voiam senzații tari. Doar să mă îmbib cu atmosfera italiană. Și cred c-am reușit să mă relaxez. Sper. Oricum, vreau să mai merg și anul acesta în Italia.

Sienne

De cîteva zile plouă întruna și e frig. Dimineața mă trezesc cu greu, apoi merg pe jos către servici, prin șuvoiul de oameni îmbrăcați frumos și mă întreb: de ce fac asta? Singurele lucruri care mă mai încălzesc sînt amintirile din concediul de vara trecută din Toscana. OK, știu că n-am așternut în scris detaliat amintirile din toate localitățile pe unde-am fost, așa cum promisesem, și a trecut ceva vreme. Îmi cer scuze pentru asta... Știu că n-am nici o scuză viabilă, nici măcar că între timp am mai fost plecat și altundeva sau că la servici am lucrat la două proiecte în paralel.

La Siena am aplecat într-o dimineață cu un autobuz expres, corsa rapida, pe care l-am luat de la autogara din Florența, Firenze Autostazione, situată într-o curte și încadrată de blocuri cu acoperiș de țiglă, și a cărei intrare puteai foarte simplu s-o ratezi dacă nu erau autobuzele mari, albastre, care ieșeau sau intrau pe poarta joasă. Șoferii dădeau dovadă de foarte mare siguranță și dexteritate manevrîndu-și rapid autobuzele în acel spațiu mic. Am stat cam trei-patru minute la coadă la bilete în mica sală de așteptare, timp în care-mi tot repetam în gînd cum să cer în italiană. Casierul era destul de tînăr și foarte politicos. Am adăugat repede "andate e...", apoi am făcut o mică pauză iar el m-a completat "e ritorno". Autobuzul era deja în stație (scria Siena deasupra și avea un R de la rapida), pleca peste vreo zece minute, șoferul discuta cu cineva, un coleg, am compostat biletul și m-am așezat la geam, pe partea dreaptă (mereu mă așez în dreapta, nu știu de ce). Credeam că se va aglomera, dar n-a fost deloc așa. Pe scaunele de pe culoarul opus se aflau o americancă cu (probabil) nepoțica ei iar mai în spate un navetist care citea un ziar italian. Și astfel iată-mă la prima călătorie cu autobuzul în Italia! În Florența am mai oprit de vreo patru-cinci ori, ceea ce mi-a dat posibilitatea să văd o parte din zona neturistică (m-a surprins cîți palmieri în curțile caselor am văzut), timp în care-au mai urcat cîteva persoane, iar la Siena tot de atîtea ori, însă între ele am mers fără oprire. Autobuzul a mers repede, am făcut sub o oră. Și chiar ai ce vedea pe geam. Multe zone împădurite (ciudat cum dacă privești pe geam drumul seamănă un pic cu cel spre Reșița), creste de dealuri care au uneori, în vîrf un turnuleț cu creneluri, ca peste tot în Toscana de altfel.

Siena are străzile întortocheate, cu principalele artere convergînd oarecum, sinuos, spre Piazza del Campo. Dacă te uiți pe hartă pare simplu să te orientezi însă străzile se întretaie des și m-am rătăcit de cîteva zeci și zeci de ori. N-o să mai zic niciodată că mă descurc perfect într-un oraș. Străzi pavate cu dale de piatră, obositoare pentru un om căruia-i place să meargă mult pe jos, ca mine. Fiecare pas îl simțeai pînă sus. Plus că erau în pantă. Și nu aveam pantofi de sport - am zis că Siena, ca și Florența, e elegantă și nu se cade să intri în biserici, muzee îmbrăcat oricum (realitatea m-a contrazis). Nu există trotuare dar mașinile se strecoară cu ușurință printre trecători. Buticuri mici dar de bun gust. Patiserii și cafenele șic. Nu erau puțini localnicii. Peste tot vezi fete frumoase la plimbare, femei frumoase la shopping. M-am lăsat condus de arhitectură. Am ajuns la un moment dat într-un părculeț aflat la o înălțime de la care se deschidea în față o panoramă care-mi cam dădea amețeli. Nu știam că Siena e așa de cocoțată la înălțime. Tocmai m-am uitat pe o hartă să localizez punctul, fiindcă nu mai știam: pe lîngă Via Sant'Agata. Nu era o chestie turistică, am descoperit-o din întîmplare, așa că dac-o s-aveți vreodată ocazia să mergeți la Siena, pueți opri un pic și acolo. M-am așezat pe o bancă, niște copii se jucau mai în spate, două bătrînele discutau, două fete, poate studente, citeau dintr-un caiet, iar eu m-am odihnit cîteva minute, încercînd să mă reculeg și consultîndu-mi ghidul Lonely Planet să-mi dau seama cam pe unde sînt. Recunosc că nu mi-am prea făcut temele înainte de a veni, doar am memorat puțin, per ansamblu, harta. Apoi m-am mai plimbat pe străzile înguste și răcoroase. Mult. Am fost desigur și la Duomo, care are fațada albă și ornamentată ca un imens tort cu frișcă foarte detaliat, am intrat, am localizat picturile cu L'Annunciazione. Hm, nu mi-au prea plăcut picturile cu motive geometrice și portrete prea conformiste după gustul meu. Nu-i de mirare c-au fost cuceriți de florentini. Tot în catedrală am vizitat și colecția de cărți vechi în format mare. Am urcat și-n turn (nu cel din Piazza del Campo, acolo n-am mai avut putere/chef/bani, ci în cel din Catedrală, de la care se vedea excelent piața), asta după ce-am stat la coadă, fiindcă într-o serie intrau doar un număr fix, și am fost luat ales ultimul din serie. Am făcut cîteva sute de poze. Am mîncat la un restaurant, situat pe o străduță laterală, neumblată de valurile de turiști, care-au început să apară mai tîrziu, pe la unșpe. Mi-era o foame! Ah, am înfulecat bruschetele! Nici acum nu știu cum se mănîncă cele două felii de pîine prăjită, una unsă cu ulei de măsline, cealaltă cu usturoi: una după alta sau alternativ, cînd dintr-una cînd dintr-alta? Chitaristul penibil (penibil și pentru comeseni) care ne-a cîntat "bolare" și alte cîteva canțonete. Piața s-a umplut cu oameni care stăteau pe jos, pe piatră, sau pozîndu-se lîngă fîntînă. M-am așezat și eu, să mă odihnesc, să mă uit la oameni, să mă întreb de istoria clădirilor de acolo și să mă impregnez cu spiritul medieval italian de care-am citit atîta. Mi-am dorit mult să ajung aici. Și m-am gîndit unde eram cu cinci zile în urmă și cît de departe sînt acum, mai că nu-mi venea să cred. Asta mi-a dat o siguranță interioară, un sentiment pe care nu-l am prea des. După ora patru au început niște pregătiri pentru un concert, de asta era scena și schelele acolo în piață, care nu stăteau deloc bine-n poze, și pe care m-am străduit să le evit. Dimineața turnul era greu de pozat, fiind în contre-jour. Apoi m-am mai plimbat un pic, am mai fotografiat străzile în lumina după-amiezii tîrzii. Înapoi spre autogară din nou m-am rătăcit, apoi m-am întors și m-am luat după un autobuz, care mergea cu viteză, pînă l-am pierdut din vedere, dar am mai mers o bucată de drum pe ceea ce bănuiam că e trasa lui și în cele din urmă am ajuns. Am stat cam jumătate de oră în stație așteptînd corsa rapida. Pe drumul de întoarcere peisajele împădurile mi-au dat pe alocuri aceeași senzație ca la dus, că mă întorc dintr-un week-end lung, de la Reșița de exemplu, dacă n-ar fi fost clădirile gălbui cu storuri verzi și, desigur, autostrada. Și cam asta a fost. Nimic extraordinar, dacă privești din exterior, dar eu știu că m-am simțit bine.

Sanremo

Mi s-a întîmplat acum doi ani. Era noapte și aveam o gripă care m-a luat în urmă cu cîteva zile și care m-a pus la pat, una din cele mai groaznice răceli de care-am avut parte, și abia atunci începeam să-mi revin. După atîtea zile de somn și de luptă cu virușii, începusem să mă simt un pic mai bine, să respir mai normal, deși eram încă sub influența medicamentelor, așa că am aprins televizorul și am început să zapez. Festivalul de la Sanremo nu mi-a atras atenția din prima, însă, cum nu am găsit altceva mai bun pe celelalte canale, am revenit la el. Începea o nouă melodie și mi-am zis, oh bine, hai s-ascult, dar dacă începe să devină patetică, îl închid. Însă am stat pînă la sfîrșit. Pînă la sfîrșitul emisiunii. Nu era deloc așa cum îmi imaginasem inițial, adică o muzică siropoasă, semi-operă, șlagăre grețoase. Era altceva. Diferit. Avea ceva din stilul muzicii pe care o ascultasem odată, mai demult, la vinil-urile din apartamentul unde-a copilărit maică-mea, un amestec de candoare și de eleganță, dar avea în plus și un sound nou, actual, emana o forță și-n același timp o bucurie de viață. Și limba italiană, atît de asemnănătoare cu româna, pe care o acuzam multă vreme de incapacitate de traduce ritmurile pop-ului în cuvinte! Și versurile dense, maximaliste!

Muzica pop și rock nu înseamnă doar piese cîntate în engleză sau traduceri după piese cîntate în engleză, după cum am fost și sîntem obișnuiți să ascultăm la radio sau la tv. Un stil de muzică dur din care muzicalitatea, eleganța a fost dată la o parte în detrimentul ritmului, a instinctelor gregare, etc. Am fost multă vreme constrînși într-un fel să ascultăm tone de deversiuni, chiar să citim cronici snoabe despre cît de profunde pot fi niște piese, cînd de fapt versurile sînt în general insipide, infantile, iar melodia e forțat-ritmată. Asta și în lipsă de altceva. După șlagărele abstracte de pînă la mijlocul anilor nouăzeci a urmat o revoluție a stilurilor, a formelor fără fond, o imitație minimalistă a pieselor mixate în cluburi, doar că la noi apăreau pe album de parcă erau gata mixate. Am încercat o vreme să ascult, mergeam cu prietena mea la concerte, îmi ziceam uneori că poate ceva nu-i în regulă cu mine, dar nu s-a prins de mine, din fericire.

Am ascultat mult pop și rock în anii nouăzeci, la început la radio, unde erau cîteva așa-numite emisiuni culturale, apoi, cînd apăruse cablul, pe MTC și VH1. N-am stat în complexul studențesc în timpul facultății și acasă aveam propriul meu televizor, așa că am ingerat în acea perioadă tone de cultură pop, nu doar muzică, ci seriale și filme pe care televizunile, în dorința de recuperare a ultimelor decenii, se întreceau în a le difuza. Multe m-au impresionat, dar și mai multe nu. Ok, să iau un exemplu. Grunge-ul. Mulți consideră Nirvana o formație extraordinară care a contribuit la istoria muzicii bla-bla. Cred că e cam exagerat. Cred că muzica lor se confundă cu imaginea christică a lui Kurt Cobain sau cu celebrul concert unplugged (un concert într-adevăr extraordinar, dar cheia în care sînt cîntate piesele e diferită de cea de pe albume). După mine, muzica lor reprezintă o reacție de respingere la neoliberalismul lui Reagan și Thatcher, ca o reacție a organismului, o urticarie la un aliment stricat pe care l-ai mîncat. Adică, vreau să zic, reacția e bună, e normală, sănătoasă, dar eu nu pot să admir urticaria. La fel britpop-ul cu Oasis și altele, deși Anglia mai păstra o eleganță à la Beatles (care și ea la rîndul ei mă cam enerva, de fapt).

Îmi place genul de muzică pe care o asculți în Italia la radio, în fast-food-uri, la televizor. Nu atît de tristă și melancolică, ca cea franceză, care pare uneori suicidală. În fond Italia a dat lumii opera. Italienii au o mulțime de artiști de toate vîrstele, unii cu o lungă muzicală carieră în spate, care umplu stadioane întregi la concertele lor. Ei n-au avut o "revoluție" muzicală, nu au căzut în extaz după muzica engleză sau americană, ci și-au continuat linia melodică de demult, și-au cultivat identitatea din adîncul istoriei (încă o dovadă că revoluțiile pot fi odioase și că o tranziție lină este de preferat).

La mare

Afară e întuneric. Mă uit pe geam cum ninge, sau mai exact la ninsoarea amestecată cu ploaie, iar eu stau în apartament și mă gîndesc la o zi călduroasă din concediul de vara trecută din Toscana, cînd am fost la mare. Îmi propusesem să mă duc pentru o zi la Viareggio, să evadez puțin din aglomerata Florența și să mai respir și un pic de aer marin. S-a dovedit a fi pînă la urmă o zi plină de peripeții.

Era într-o duminică și m-am trezit puțin mai de dimineață ca de obicei. M-am decis s-o iau către gara Santa Maria Novella pe alte străzi, fiindcă în zilele precedente am tot fost pe același drum și voiam să mai explorez și alte locuri. Pe hartă părea simplu. În realitate, străzile sînt înguste, se curbează și te poți trezi ușor deturnat, mai ales dacă ești fascinat ca și mine de fațadele scorojite, de obloanele cafenii sau verzi de la ferestre, de vitrinele care te îmbie la o cafea, de fetele frumoase care merg cine știe unde, poate la servici, poate sînt vînzătoare sau hoteliere sau chelnerițe, atît de sigure pe ele însele, de sexualitatea lor. Am ajuns la un moment dat în Piața Ognissanti, ceea ce era cam departe de gară. Știam harta din memorie, apoi am luat-o pe unde credeam că e mai aproape. Era o zonă ne-turistică, dar totuși în plin centro storico. Ziua se anunța frumoasă, cu puțini nori pe cer, dar acolo ploua în fiecare zi o oră, după care iar ieșea soarele, mai strălucitor. Mai aveam o jumătate de oră pînă la plecarea trenului. De fapt am văzut pe trenitalia.com că următorul tren era peste încă altă jumătate de oră, așa că n-ar fi fost cine știe ce pierdere. Am mers prin acea zonă calmă, destul de pustie, cu puțini trecători. Țin minte că două femei mai în vîrstă mi-au dat un pliant, ceva despre drepturile femeii, am zis, Grazie! Sper că nu m-a trădat accentul prea tare. Dar tot n-am ajuns la gară direct, ci la un moment dat a trebuit să mă întorc, într-o zonă cu multe clădiri funcționale. În fine, am ajuns, mi-am luat biletul de la un automat biglietto veloce. M-am uitat pe unul din panouri și am văzut că mai aveam vreo douăzeci de minute, suficient ca să merg la bufetul din gară, să-mi mai iau un espresso, un croissant și o apă pentru drum. Abia am găsit un loc liber pe un scaun la tejghea, era plin. Îmi place atmosfera din gări, din aeroporturi, fervoarea marilor plecări, chemarea depărtărilor, așteptarea a ceva nou, promisiunea că poate urma ceva mai bun. M-am întors apoi pe peron, am văzut care e trenul, am compostat biletul și m-am suit într-un vagon. Era cam gol. Ceea ce era bine, mi-am spus, pot să aleg care loc vreau. Am ales să stau deasupra (era vagon supraetajat). Apoi am așteptat. Ah, ce bine! mi-am zis, merg la mare! Să văd cum își petrec timpul italienii din clasa mijlocie. Zilele trecute fusesem la Siena și Pisa, iar acum ardeam de nerăbdare să văd marea. În iarna trecută îmi făcusem planuri să mă duc în concediu în sudul Franței, dar am dezbătut alegerea cu sine însumi și cultura a învins și mi-am zis că de fapt în Toscana ai și mare și cultură și tot ce vrei.

De obicei trenurile nu întîrzie însă de data asta însă am stat vreo douăzeci de minute și cam începeam să mă impacientez. Erau puțini călători. Pînă ce ieși din Florența nu prea ai nimic bun de văzut. Ziduri horror pictate cu grafitti ca în comics-uri, peste tot. Poate locul unde artiștii locali își făceau mîna sau poate erau angajați de căile ferate să ascundă crăpăturile (nu cred, totuși). În Florența am mai oprit de două ori, în niște gări regionale. Prin alte gări vagonul s-a mai populat, dar nu cu mult. La un moment dat lîngă mine s-au pus niște rusoaice (cred, sau ucrainience), tinere, mari, blonde, cu copii lor mici și au vorbit pe tot parcursul drumului. Locuiau oare pe-acolo sau erau turiste? La Lucca au coborît mai mulți oameni. Am trecut niște munți după care am văzut în zare cîmpia plană, norii albi și am știut că sînt aproape. De cum am pus piciorul pe scară m-a întîmpinat un aer marin, umed și vîntos.

Am mers o vreme pe bulevardul paralel cu calea ferată, pînă la Via San Martino. Știam drumul fiindcă mă uitasem încă de acasă (din Timișoara!) pe hartă și știam că dă într-o piață pe care voiam s-o vizitez. Da, era ca pe Google Maps, dar atmosfera era ceva ce nu putea fi prins în fotografii: era aerul ușor sărat, atmosfera de calm, de week-end, de vacanță școlară, de timp care curge mai încet. Mi-am luat un prosop și niște papuci de baie fiindcă cei aduși de acasă mi s-au rupt după o zi. Vînzătorii sînt toți în vîrstă, toți se cunosc parcă de mult, și discută între ei, calm. Haine de vară, articole de plajă. Mi-aș fi luat și o pereche de pantaloni, că în blugi mi-era prea cald, dar nu vroiam să cheltui. Clădirile toate păreau a fi de vacanță, cu un etaj, maxim două, balcoane pe toată lățimea fațadei, ferestre cu storuri de culoare turcoaz, rar și cîteva magazinașe în față. Am mers pînă la strada pe care o numesc principală, care desparte zona de case de plaje, străjuită de palmieri. Mi s-au părut foarte interesante clădirile dintre stradă și plajă, prin care intri la plaje. Magazine, terase, gelaterii, restaurante, pizzerii, haine. Dar m-am îndreptat întîi spre portul cu iahturi, am făcut cîteva zeci de fotografii, apoi am mers pe chei pînă la punctul cel mai întins în mare. M-am uitat înapoi înspre munți. Briza bătea dinspre mare și alunga norii departe, spre munți. Am văzut: oameni pescuind, unul chiar lua un pește de pe undiță și-l arunca în găleată. Oameni care făceau baie de soare. Mulți pensionari care stăteau pe niște scaune în fața iahturilor și discutau. Mi-am zis, iată un loc unde-aș vrea să stau cînd ies la pensie. Dar de ce să ies la pensie, de ce nu acum? Ce, nu-s obosit și washed-up? Cîteva iahturi plecau în larg, altul a sosit și se îndrepta spre un loc de andocare. Nu erau iahturi din alea cu gagici de milionari ca pe Costa de Azur, ci cu familiști, copii. Deci se poate trăi și așa. De acolo se vedeau și plajele. Am mers înapoi pe strada paralelă cu plaja, am făcut o mulțime pe poze. Scutere, mașini mici. Doamne, ce frumos să stai aici! Cum să fac? Am început să mă gîndesc, dac-aș fi unul din geniile acelea din IT, și aș putea lucra de acasă, aș alege să stau aici. E simplu să te gîndești doar, dar de la gînd la faptă distanța e cît de la Timișoara la Viareggio, pe jos. Și văzînd atîția familiști, bărbați tineri care-și purtau copilul pe umeri, femei care împingeau căruciorul, m-am mai gîndit la viața mea și la cît sînt de ratat și de cît de departe sînt de o viață normală și mă întrebam dacă vreodată o să fiu și eu ca unul din oamenii aceștia. Oh, ce mult îmi doresc! Mi-am luat o gelato și am stat la umbră la o terasă și mă uitam la tot, la clădiri, la oameni, voiam să sorb atmosfera din jurul meu așa cum absorb înghețata și s-o duc acasă la ai mei. Încă nu era miezul zilei, așa că restaurantele erau destul de pustii. Clădirile arătau așa de bine, de elegante, o arhitectură fin de siècle sau din perioada interbelică, nu știu, dar ceva pe acolo. Poate că ăsta e scopul omului pe pămînt: să-și găsească jumătatea și să ajungă împreună cu ea în Grădina Raiului, care poate că se află aici, pe pămînt. Poate chiar aici, în Italia, de ce nu? Ce imagine falsă avem despre Italia dacă urmărim știrile! Ce diferență față de calmul de care dai cînd te afli aici! M-am auto-felicitat că am venit aici. De fapt știi ceva? Cred că m-am îndrăgostit de Italia. Nu știu ce mă fac cu dragostea pentru Franța.

Am mai mers o vreme pînă am dat de un loc unde puteai ajunge la mare fără să trebuiască să intri în vreo plajă cu plată. Mi-am dat pantofii jos și mi-am suflecat pantalonii. Oh, de cînd n-am mai mers pe nisip, uitasem cum e să te afunzi cu piciorul în el! Am ajuns la țărm și am intrat cu picioarele în apă. Era caldă. Nu călduță, ci caldă. Evident că m-au udat valurile și după genunchi, și mi s-a lipit nisipul de pantaloni, dar nu-mi păsa. M-am așezat pe plajă pe prosopul pe care mi-l cumpărasem. Îmi venea să fredonez o melodie dintr-un muzical vechi: Heaven, I'm in heaven. Un cuplu de tineri, probabil fără bani, a făcut la fel, la cîțiva metri mai încolo.  Categoric trebuie să revin aici, mi-am spus! Apoi m-a sunat Mama și m-a scos din extaz, m-a întrebat dacă am mîncat și mi-am adus aminte că nu, dar nu i-am spus, apoi am luat un panini pe care l-am înfulecat în mai puțin de un minut. În fond, viața poate fi frumoasă, mi-am spus. Dar merită să tragi tare un an să faci ceva ce nu-ți place pentru nici două săptămîni de vacanță aici? Nu se poate altfel, mai simplu?

Mi-era cald. Mi-am dat seama că mă arsese soarele destul de tare, în ciuda șepcii pe care mi-o pusesem la un moment dat. Apoi am luat-o iar la pas, am mai fost în acel parc mare de care iarăși știam, dar n-am stat mult, maxim vreun sfert de oră. Am mai făcut cîteva sute de metri pe strada principală, apoi înapoi, cu greu am intrat din nou în zona de case și m-am îndreptat către gară. Oare cînd mă voi întoarce aici? A, țin minte că am auzit o româncă de middle-age vorbind la telefon, ca-n oricare localitate din Toscana în care-am fost. Mergeam încet pe străzile cvasi-pustii. De ce să te grăbești să pleci dintr-un astfel de loc? Oare cînd mă voi întoarce, oare cînd?

În cele din urmă am ajuns la gară, m-am uitat cînd pleacă trenul, am văzut peronul, ora, mai erau cîteva minute, am alergat pe sub peron, am urcat, trenul era acolo. Apoi am auzit ceva la difuzor, la început n-am fost atent, fiindcă nu-s obișnuit cu limba italiană, dar apoi am început să înțeleg. Anunța despre greva căilor ferate, care dura de la mezzogiorno pînă la nouă seara. Auzisem ceva de posibilitatea asta la televizor în serile precedente, dar nu credeam că mi se poate întîmpla chiar mie. Acum ce mă fac? Nu era nici un personal în gară, toate ghișeele erau închise. Nici vorbă de vreun oficiu turistic. Mi-am scos ghidul turistic din rucsac și am recitit cu atenție cîteva rînduri despre Viareggio. Nu scria de nici un autobuz sau legătură și eram departe rău de Florența. Puteam să caut o cameră la un hotel, dar m-ar fi costat cred o grămadă. Aștept aici pînă la 9, să ajung acasă după miezul nopții? L-am întrebat pe un om care stătea pe bancă cum aș putea ajunge  și mi-a spus că el stă în Lucca și e în aceeași situație. L-am mai văzut după aceea de cîteva ori, apoi nu știu unde a dispărut. Mai veneau și alți turiști, se enrvau apoi plecau, dar nu știu unde. Poate locuiau în oraș. Am fost la o toaletă automată, apoi mi-am luat o apă, cam caldă de la singurul magazin deschis de peste drum, pustiu - nu avea decît sucuri și apă. Acum ce mă fac? M-am așezat pe o bancă, ascultînd anunțurile de la difuzorul din gară care anunțau trenurile anulate. Apoi am văzut că urma să vină un tren de mare viteză, dar mă gîndeam că poate va fi și el anulat. Însă a sosit. Dintr-un motiv pe care nu mi-l pot explica, nu l-am luat și mi-a părut groaznic de rău după aia. Măcar de la următoarea stație aș putea cumva să plec spre Florența cu un autobuz, ceva nu ca aici, din gara asta. Gara e nasoală, ca orice gară, cu destule figuri dubioase, care probabil c-ar fost și mai dubioase pe măsură ce noaptea se apropia. M-am uitat pe programul trenurilor. Deci trenurile de mare viteză merg. Următorul mergea către Roma și făcea o oprire la Pisa. Mi-am zis: o să-l iau pe ăsta! Zis și făcut. Evident că biletul meu de reggio nu era valabil și pe Frecciarossa, citisem asta undeva pe un forum, dar nu-mi păsa, eram gata să mă lupt ca un leu și să fac scandal pentru drepturile mele. Peronul s-a umplut brusc, nu știu cum nici de unde-au apărut atîția oameni și am urcat în tren.

Și iată-mă călătorind cu trenul în Italia, fără bilet valabil. Trenul era plin. Mi-am căutat un loc, cu greu am găsit unul liber, am întrebat pe un băiat cu prieena sa dacă e liber, mi-a răspuns cu accent de american că da. Mi-am scos ghidul Lonely Planet și am căutat Pisa, apoi Florența și am citit rapid. Se părea că de la aeroportul din Pisa era aun autobuz către aeroport (biletul se putea achiziționa de la chioșcul din gară) și de la aeroport existau două curse expres particulare către gara din Florența. Ok, m-am zis, așa am să fac! Mi-am băgat ghidul înapoi în rucsac. M-am uitat împrejur. O conductoare a trecut în viteză dar nu m-a băgat în seamă. Am avut timp un pic să admir interiorul unui astfel de tren, arăta cool, nici reggio n-arată rău spre deosebire de exemplu de ter-urile împuțite din sudul Franței. Dar Frecciarossa arată într-adevăr așa cum trebuie să arate un tren în secolul XXI. I love trains! Pînă la Pisa am făcut mai puțin de-un sfert de oră, l-am salutat pe tipul din față, care purta ochelari de soare (prietena lui dormea cu capul pe umărul lui) și mi-a răspuns cu sprîncenele. Și iată-mă în gara din Pisa. M-am uitat la programul trenurilor - la fel, toate suspendate. Ok, hai să fac cum scrie în ghid! Am fost să văd locul de unde pleacă autobuzul spre aeroport, era undeva cum ieșeai din gară spre dreapta, m-am întors în gară să iau un bilet de la chioșc, unde-am stat cinci minute așteptînd o femeie din fața mea care gesticula cu fata de la ghișeu (cred că o avertiza să fie atentă), cu degetele împreunate și mîna mișcată pe verticală, un gest pe care nu l-am prea văzut de mult. Apoi am luat autobuzul, împreună cu un grup masiv de chinezi și ... către aeroport!

Se spune că aeroportul din Pisa e cel mai important din Toscana dar nu mi s-a părut mai mare ca cel din Florența. Am găsit repede compania de autobuze, Terravision, cum ieși din aeroport la dreapta, era marcat bine. Mi-am luat bilet, dar nu mai erau locuri la primul, doar la unul care pleca abia peste o oră jumate, așa că aveam suficient timp la dispoziție să stau, să mănînc, să mă liniștesc, ceea ce am și făcut. Era pe la vreo șase seara, eu eram ars de soare și flămînd ca un lup. Am mîncat cîteva felii de pizza, o lasagna (la prețuri de aeroport), am luat cîteva ape, am stat la o cîteva mese. M-am mai uitat la oameni, am intrat și într-o librărie și într-un chioșc de ziare. O fată m-a întrebat cum poate să ajungă la Lucca și i-am arătat un semn către un autobuz care pleca către Lucca. A fost foarte fericită, mi-a zîmbit și m-a atins pe umăr cu mîna. Da, cam atît. :) Apoi am văzut autobuzul venind, dar nu știam dacă ăsta e sau nu, poate următorul? M-am întors, dar fata de la ghișeu m-a văzut, i-am arătat biletul, i-au anunțat prin walkie talkie pe cei care verificau biletele, m-am întors și am urcat. Am întrebat pe cineva dacă mă pot așeza, n-a înțeles sau s-a făcut că nu înțelege (era italian) apoi mi-am amintit că se spune: "Posso?", și atunci el a zis: "Prego!" și i-am răspuns cu un "Grazie!". În jurul nostru erau un grup de adolescenți sau studenți americani care vorbeau tare cam tot drumul, gălăgioși, s-au jucat jocuri, pîn-au obosit. Am văzut mulți adolescenți americani blazați pe aici, nu știu ce căutau, poate doar să se laude apoi c-au vizitat. O fată a zis: "Oh, my God, I can't believe I'm gonna see Florence!". Mai că-mi venea să-i zic: nici mie! Drumul e fain, în lumina aia aurie, trece pe lîngă niște depozite și/sau firme, așa că nu are nimic special, nu au așa peisaje cum am văzut pe drumul spre Sienna. Pe drum m-am gîndit unde să merg să mănînc, oare aș mai găsi paste cu măsline verzi acolo unde am fost cu o zi înainte? Și m-am gîndit dacă ziua următoare să mai merg sau nu (din cauza trenurilor) la Lucca (pînă la urmă am fost, am relatat despre acea excursie aici).

Și astfel, o călătorie care se anunța simplă, pînă la mare și înapoi, s-a transformat într-una cu ocolișuri, cu schimburi de trenuri și un autobuz luat dintr-un aeroport. Dar a fost fain.

Fragmente de gînduri

De fiecare dată după ce mă apuc să urmăresc un anumit eveniment care mă prinde dintr-un flux de știri, ceea ce se-ntîmplă rareori, mă simt rănit. Știrile mă rănesc. Am nevoie de o perioadă de refacere, de retragere din fața răutății lumii. Și totuși, nu că mi-ar plăcea să trăiesc izolat, de genul pe o insulă. Am nevoie de oameni împrejur. Pe de altă parte mă atrage ideea că aș putea trăi decuplat de cotidian în mijlocul unui oraș mare, pentru că simt nevoia asta să am în jurul meu librării, teatre, săli de concerte. Și în primul rînd oameni civilizați, desigur. Și poate că asta și încerc să fac de fapt, în subconștient.

Ciudat cum au apărut recent atîtea cuvinte noi și totuși parcă le știm de atîta timp! Tweet, dronă, cloud, selfie. Cum vom mai putea citi peste cîțiva ani literatura de pînă acum? Poate ni se va părea plictisitor. Deși poate se vor perisa. Poate pentru dronă se va reveni la sensul inițial, de om robotizat, care trăiește pe pilot automat: merge la servici, vine acasă, doarme. Emoticon-ul rezistă de mult timp, dar cam evit să le folosesc pentru că nu sînt convins că reprezintă un mijloc de comunicare cinstit. Adică, dacă ești cu adevărat inteligent și știi să te exprimi, nu ai nevoie de strîmbături. Ok, poate de smiley faces, din politețe, dar atît.

Cînd oamenii mă întreabă de ce nu plec să lucrez în Occident, le spun: nu e greu trăiești în Occident, să mergi să lucrezi. Acolo sistemul funcționează bine-mersi, tu doar să-ți vezi de treabă - hard-working-ul și valoarea se vor impune, dacă ești cinstit. Și în plus mai ai de-a face cu oameni politicoși sau în orice caz mult mai politicoși și mai civilizați ca aici. Găsești oricum mai mulți. Aici însă viața e mai grea. Le spun: aici să vă văd!

Se spune că pe măsură ce înaintezi în vîrstă îi consideri pe oameni din ce în ce mai proști. La noi explicația e limpede. E evident că o mulțime de oameni inteligenți au cam părăsit țara asta, iar aici au rămas nu doar proștii, dar cei care nu au nici o ocazie să-și dovedească meritele, conservîndu-și astfel energia. Astfel, rămîne un potențial nefolosit care poate fi exploatat inteligent în timpul liber, în altă parte, poate în alt domeniu.

Mi-ar plăcea să am o prietenă dansatoare de burlesque. N-aș fi gelos. Consider femeile mai inteligente decît bărbații (de exemplu numărul mult mai mare al femeilor care citesc literatură) iar pe scenă acest lucru e exprimat mai clar. Femeile se joacă cu bărbații și asta nu mă deranjează.

Nu-i mai pot citi pe clasici. Am încercat, dar degeaba, m-am săturat să fac eforturi. Sînt plictisitori. Deși atunci cînd mă aflu într-un centru istoric al unui oraș european și deschid o carte intru mai ușor în atmosfera romanului. Dar nu poți trăi într-un centru istoric, e prea scump. Atunci te poți duce în concediu o dată pe ani mai mult ca să stai într-un parc pe o bancă sau pe niște trepte de piatră și să citești. În fond, poze poți vedea și pe Net.

Citesc atît de încet! Și pe lîngă asta, mă blochez la unele pasaje, unele fără însemnătate, dar care mie îmi creează atîtea conexiuni mentale noi, încît îmi deturnează atenția fără să-mi dau seama și rămîn cîteva minute cu ochii pe o pagină și cu mintea într-un roman paralel, al meu, ca un tren căruia i s-a schimbat macazul.

Mă interesează lucruri pe care nu mă simt în stare să le fac. De exemplu cursele de mașini. N-am nici un talent de condus, prefer să fiu un pasager în viața reală sau, sau, mai bine, să merg cu trenul. La fel, să cînt la chitară: toți facem gesturi cu ținerea chitarei în mînă în timp ce fredonăm un o piesă, deși nu avem intenția, timpul de-a ne apuca de studiu serios. Poate din cauză că am avut profesori proști, cum am avut eu instructorul auto sau proful de chitară din școală. Amîndoi mă stresau îngrozitor, îngrozitor.