Din nou mereu Ea

Nu credeam că voi mai ajunge vreodată în acest punct. Credeam că perioada cînd eram îndrăgostit de C s-a încheiat definitiv. După o ... să-i zic pauză, fiindcă se pare că a fost doar o pauză, lungă de ... cît? paișpe ani în care nici n-am mai văzut-o, nici n-am mai discutat cu ea și credeam că m-am vindecat definitiv, uite că Facebook-ul mi-a readus-o în minte. Thanks, Facebook! Nu numai că viața mea personală era varză și în aer, acum am ajuns iar să mă gîndesc, să tînjesc de fapt la fosta mea prietenă din liceu și din facultate, la marea mea Dragoste și în același timp Dezamăgire. Iar dacă în trecut sufeream însă totuși credeam că am totuși o șansă, de data asta situația e chiar fără nici o soluție. Cine-ar fi crezut că voi ajunge iarăși aici? Și îndrăgostit de o femeie măritată și cu un copil? Știu că privit din exterior situația pare destul de melodramatică, de soap-opera. Însă dacă mă gîndesc realist, am și eu o vîrstă. Cînd maică-mea avea vîrsta mea eu eram în anul doi la facultă, deși altele erau vremurile și oamenii se căsătoreau atît de devreme. Și-n plus e vorba de C. Și nu că nu m-aș mai fi gîndit deloc la ea în acești ani, dar îmi mai venea uneori în minte uneori ca un exemplu negativ al experienței de viață. Aveam chiar unele momente cînd mă gîndeam că dac-aș vedea-o pe stradă, nici n-aș avea nici un chef să vorbesc cu ea. Eram și supărat, desigur. (A rămas că mă caută ea cînd va dori și apoi am aflat că s-a măritat!) Apoi, încetul cu încetul, am înțeles că de fapt nu atît pe ea eram supărat, cît mai ales pe mine însumi, fiindcă n-am fost mai bărbat, mai hotărît. Dar așa-s eu, ce pot să fac?

Și totuși, în toți acești ani, cumva, intuiam că ea mă va contacta, cîndva, că nu se poate pierde tot ce-a fost, definitiv. Eu n-aveam cum, nici nu-i știam nici numele de căsătorie. Acuma, să fim conectați pe rețele de socializare nu-i cine știe ce, doar atîția străini se cunosc astfel. De fapt, hm, m-a mai contactat și pe LinkedIn, acum trei ani (fără să comunicăm efectiv nici acolo, desigur, doar să stăm conectați ca doi adolesenți timizi care se țin de mînă). Atunci am văzut într-un update că și-a setat într-o zi și nr-ul de mobil. (Eu eram singura ei conexiune.) Mi l-am notat și chiar mă gîndeam s-o sun atunci, dar după ce-am plecat la Paris cîteva zile mi-a trecut. Să fie asta o soluție a uitării? OK, am să plec anul ăsta în concediu dacă pot, chiar de două ori, poate fugitul ăsta departe o vreme ajută. And now what? Mai sper oare ceva sau vreau doar să mă asigur că e bine în căsnicie, că e fericită (ultima oară mi-a zis că da, dar nu mai știu sigur, oare încep să uit sau memoria îmi reține numai ce vrea ea, sau Marius mi-a spus că așa pare? (Marius e o rudă de-a ei, pe care-l mai văd uneori prin oraș, dar mi-e jenă să-l mai întreb, să nu par că-s obsedat, cum probabil că i-am părut atunci)). De ce-aș crede că nu e fericită? După pozele de pe net în care dansează la o petrecere? După ochii ei triști (sau poate doar obosiți)? Și dacă n-ar fi, ce-aș putea eu face? Și mai e ceva, ceva care nu-mi dă pace. Am căutat pe Net după numele ei. (Evident, nu?). Am aflat trei lucruri importante: unu, unde lucrează (nu vreau să spun unde, dar e o meserie care nu i-aș recomanda-o, e prea periculoasă; eu n-aș fi lăsat-o, dar în fine). Doi. Că a adoptat un copil (de ce? n-a putut avea unul?). Și trei, (asta e și mai tare): că soțul ei a avut recent probleme cu legea (acum patru ani a fost și arestat pentru cîteva luni, iar acum e cu suspendare), a scris mult presa locală despre asta. Fraudă. Sechestru judiciar pe avere. Țin minte că am stat pînă la patru dimineața să sap la greu pe Net după fiecare bit de informație pe care le-am pus cap la cap. Bulversant, nu? Ce-a ajuns fata aia cuminte care învăța bine la școală, care se întorcea cu fața la mine la bancă și-mi mîzgălea caietul și pe care o iubeam?

Yeah, well, but is she happy married? Asta-i întrebarea care nu-mi dă pace și îmi ia somnul. Nu știu ce să fac, cum s-o abordez. Ea este o fată dificilă, chiar irascibilă, nu numai din cauză c-a trecut prin ce-a trecut, deși probabil și din cauza asta, dar și-n trecut era cam la fel, doar o știu. Și mi-e dor, dor de ce-am trăit împreună. Uneori am flashback-uri, alteori mă gîndesc atît de mult la planurile care ni le-am făcut împreună, încît uneori îmi închipui că s-au realizat, într-un fel de univers paralel, că stăm împreună și sîntem căsătoriți, și ne sărutăm și, ah!... Poate cu mine ar fi putut avea copii. Scenarii de genul ce-ar fi fost dacă măcar acum cîțiva ani să mă fi contactat, dacă nu i-ar fi mers mariajul, aș fi primit-o înapoi imediat. Sau cel puțin așa presupun. Acum știu că nu se mai poate, că e prea tîrziu și totuși nu mă împac cu gîndul, mi-e greu să accept. Poate nu mai simte nimic pentru mine, sau nimic serios, sau chiar se gîndește cu dispreț, sau ca la o amintire oarecare din copilărie. Alteori o consider ca fiind prinsă în niște forțe obscure care-o fac să fie/pară rea, care-o domină, ca-n Regina Zăpezii (filmul Frozen, pe care l-a adăugat la preferate pe FB) prinsă într-o iarnă eternă și atunci simt nevoia să merg s-o salvez. Un soț tîmpit, un țăran moldovean infractor, fără școală, care mi-a furat-o. Sper că măcar se poartă frumos cu ea, altfel nu știu de ce-aș fi în stare. Dar asta e o nebunie, nu? Ce pot să fac? Bun, o soluție ar fi să renunț la FB, cum de fapt și intenționam cu puțin timp înainte, dar parcă ar fi mai bine s-o știu aproape cumva, ca atunci în primii ani de facultă cînd eram despărțiți dar ne mai sunam din cînd în cînd iar eu îmi lipeam telefonul de ureche să-i aud vocea atît de dragă mie, care mă alina. Sau aș putea să-i scriu, să-i propun la un moment dat să ieșim undeva, dar mi-e teamă să n-o enervez, să nu rupă și așa subțirele fir care ne leagă. Și ea e atît de instinctuală! Ar înțelege imediat situația mea. Se spune că o femeie inteligentă își dă seama cînd un bărbat e singur. De fapt întotdeauna m-a atras instinctul, dar m-a și speriat, e ceva ce nu pot controla. Dar aș face-o, aș lua taurul de coarne și cred că ăsta-i lucrul cel mai matur pe care l-aș putea face. Dar eu nu mă consider matur. Iar ea nu-mi prea răspunde la mesaje. Dar de ce-aș interfera? Poate ei nici nu-i pasă nici a mia parte de mine cum mă gîndesc eu acum la ea. Și-a făcut cont FB și mi-a trimis un mesaj, asta e doar un dor, firesc după atîta vreme, dar de ce-ar însemna asta mai mult?

Ce e dragostea? Poate e doar o iluzie, un truc al lui Puck care se joacă cu noi oamenii. Pe mine m-a vrăjit o dată, apoi m-a vindecat și acum vrea să vadă ce fac. Păi uite ce fac! Mă gîndesc la ea de vreo 500 de ori pe zi, de-abia mă mai concentrez la servici. Mi-am luat opțiunea de trafic de Internet la mobil ca să mă conectez pe FB și să verific din oră-n oră status-ul ei. Noaptea adorm greu, mă zvîrcolesc în pat un timp și mă gîndesc ce idiot am fost atunci și că puteam s-o am acum lîngă mine, s-o țin în brațe. Lucrurile nu pot dispărea pur și simplu așa în timp, nu?, totuși, ceva trebuie să rămînă. Barbarii nu pot distruge chiar totul. Iar timpul nu vindecă toate rănile. Nu știu cum ies din asta. Aveam planurile mele pe anul ăsta pe care le-am pus on hold, fiindcă de mai bine de două luni încoace gîndul la ea îmi ocupă tot timpul, tot spațiul vital.