Pentru uitare

Nu mai rezist. Situația de care scriam în ultimul post s-a agravat. Am ajuns să-mi verific FB-ul de treizeci de ori pe zi, urmărind obsesiv fiecare lucru pe care-l scrie. Pașii mă poartă prin parcul în care ne plimbam și stăteam pe bancă cînd eram tineri. Nu mă mai pot concentra la servici, nici măcar la citit o carte, ascult muzică de pe vremea cînd eram împreună și la filmele care se petrec în anii aceia mă imaginez ca făcînd parte din el. Iar noaptea, ah! Gînduri amestecate despre ce-a fost și ce-ar fi putut fi atunci și ce-ar putea fi, și dorința de-a o mîngîia. Dar cred că situația ei personală totuși e una bună, lucru care ar trebui să mă bucure, cred, și totuși am o strîngere de inimă, care e mai mult decît gelozie, e un regret, o auto-învinuire continuă. Toate astea mă rod interior, mai alesc că nu știu nimic sigur despre ea. Așa că m-am gîndit să plec undeva. Mi-am planificat să duc în Italia. Mi-am luat bilet de avion și mi-am făcut rezervare la un hotel. Nu am nici un chef, nu simt absolut nici o plăcere, dar trebuie s-o fac, trebuie s-o uit. Doamne, sper să reușesc! Să călătoresc cu avionul, cu trenul, să văd alți oameni, să merg prin biserici, să iau distanță și să mă gîndesc la mine, la viața mea, să mă reculeg.