După-amiezile de odinioară

Îmi amintesc după-amiezile liniștite și libere de mai demult, din vremea marilor vacanțe, cînd stăteam în apartament și citeam sute de pagini de literatură pe zi, neîntrerupt de nimic, sau ascultam cîte-un album de muzică de la început la sfîrșit și aveam suficient timp să gîndesc în voie, să visez cu ochii deschiși la viitor, la lumea pe care o percepeam bine determinată, în care oameni pricepuți muncesc la servici pentru menținerea societății. Zilele treceau una după alta, fără să sesizez vreo schimbare și fără să simt vreo nevoie de schimbare, așa cum n-o simt nici acum de altfel, dar acum încerc să mă adaptez la ea din considerentele sociale la care trebuie să te conformezi atunci cînd lucrezi în colectiv și vrei să ți se umple cardul periodic. Călătoream cu imaginația și aveam lîngă mine tot ce-mi trebuia: părinți, mîncare, cărți, un casetofon, căldură iarna și un ventilator vara. Mă uitam pe balcon uneori la puținele Dacii și puținii oameni care treceau, majoritatea în vîrstă sau șomeri. O după-amiază are fazele ei: începe imediat după prînz, o perioadă de liniște, de pasivitate, cînd simți că mulți oameni se culcă, (eu n-o făceam, fiindcă mă sculam tîrziu dimineața), pînă pe la trei, care e un moment pivotal și ziua pare că atinge frumusețea maximă, ca o floare care se deschide, sau ca o ilustrată splendidă, după care urmează etapa de după-amiază tîrzie cînd parcă gîndurile curg mai în viteză și cînd parcă simți freamătul oamenilor care se pregătesc să revină la casele lor, bucuroși, energici. Cînd se apropia seara, Mama ajunga acasă cu plasa de cumpărături și mă întreba ce-am făcut azi, așa cum mă întreabă și acum de altfel, și eu îi răspundeam că nimic, și ea zicea cum nimic? la care eu îi răspundeam doar am citit, și prezența ei mă dinamiza, o ajutam să pregătească masa în timp ce-mi povestea de la servici, apoi citeam ziarele și ne uitam la televizor. Nu eram pregătit pentru zgomotul și nebunia care-au urmat cînd am început mai apoi să lucrez, și care m-au făcut să mă simt o rotiță neînsemnată în civilizația fragilă a societății vulgare de la noi. Există unele momente cînd mi se pare că ies din timp sau că timpul e static, nu curge, lucru de care mi-am dat seama atunci cînd am ajuns prima dată să mă plimb pe străzile pietruite din orașe franceze sau italiene, sau care mi se întîmplă atunci cînd intru într-o librărie și mă uit la clasici, sau cînd mă plimb toamna pe aleile dintr-un parc sau ascult Mark Knopfler, lucruri care mă fac să mă simt reînnodat cu trecutul, cu normalitatea, să văd din ce în ce mai multe legături între trecut și prezent, să redevin eu însumi adică.