De la Otopeni spre Paris

Nimic deosebit nu s-a petrecut în călătoriile dus-întors cu avionul, și nici în aeroporturile Otopeni și Roissy. Scriu aici doar ca un exercițiu de aducere-aminte, pentru a-mi retrăi senzațiile de călătorie, pe care oricum nici nu prea am cui să le împărtășesc, nici nu consider că merită să plictisesc pe cineva, dar și ca exercițiu literar.

Deși am zburat cu un avion de peste 300 de locuri, odată ajuns la București, n-am intrat direct în terminal ci a trebuit să luăm naveta. N-am reținut numele aeronavei, (parcă era numele unui județ din Transilvania), tot timpul zic să memorez numele cînd ies dar emoțiile mă fac după aia să uit. Același miros de benzină și la coborîre și în interior, de care abia aștept să scap. Ajuns la terminal, am așteptat bagajele pe carusel, deși știam c-or să-mi vină direct la Paris, dar atât de puțină încredere am în companiile de zbor, ca și-n ceea ce este românesc de altfel, că mi-am zis hai să fiu sigur că nu le încurcă amețiții. Apoi am sunat-o pe Mama, ca s-o asigur că-s bine. Mi-era foame dar n-am vrut să-mi fac un sendvici de-acasă, mi-am zis că-i mai cool să mănînci în aeroport, așa că mi-am luat o baghetă de la Brioche Dorée, care m-a costat 30 de lei, plus 10 lei o apă plată la jumate, cam cît costă și-n Franța, poate puțin mai mult. M-am așezat la mică distanță, de o măsuță, de o fată frumoasă, visătoare care lua și ea gustarea, încet, și se uita în laptop-ul ei. Apoi m-am mai învîrtit pe acolo, mai mult să vizitez aeroportul, care oricum este destul de prost semnalizat și a trebuit să întreb la un ghișeu de informații încotro să mă îndrept, ceea ce în străinătate nu mi s-a întîmplat niciodată. După primul negru pe care l-am văzut mi-am dat seama că acolo-i poarta spre Paris. Peste tot era curent, degeaba tot încercam să schimb locul. M-am așezat pe un scaun de vinil moale cu marginile de aluminiu rece și mi-am scos laptopul și am sunat-o pe Mama, care oricum în ultimul timp își petrece mare parte din zi pe Net. De Paște a descoperit Facebook-ul, și a devenit dependentă, deși nu recunoaște. Conexiunea Wi-Fi era execrabilă, așa că video chat-ul mergea cu intermitențe, Mama nu mă prea auzea, am pierdut timp să setez camera web, e prima oară cînd o folosesc la laptop-ul de servici. A trebuit so asigur că am păpat, că am băut apă, că am făcut pișu, că nu mi-e frig, nici cald, și c-o să am grijă de mine. Apoi am închis, am verificat la un panou electronic că asta e poarta și că nu s-a schimbat, m-am uitat la fetele frumoase de la parfumeria de lîngă. Pe geam nu era nimic deosebit, un avion pe pistă și atît. Mi-am scos cartea pe care-o țineam în buzunarul de la jachetă și am citit, în timp ce-n jurul meu locul începea să se umple. Încercam să-mi dau seama care-i român și care nu, uneori era ușor de ghicit, alteori nu eram sigur. La cei în vîrstă e era mai greu. Cel mai ușor era la fete.

Aveam loc la geam, dar am făcut schimb cu o familie de francezo-români, cu doi copii, din care un bebe în brațe, care, evident voia, să stea pe cele trei rînduri consecutive. Soțul era francez, la vreo 40 și un pic de ani, soția româncă, în jurul a la vreo 35, și amîndoi vorbeau românește. M-am gîndit oh, ce frumos e să ai o familie! Numai eu de vină ca nu mi-am făcut nici pînă la vîrsta asta. La început bebelușul a cam plîns, dar femeia i-a cîntat ceva în franceză pîn-a adormit și m-a adormit și pe mine. N-am avut așa un somn profund, de prunc, dar e uimitor ce bine-ți face o ațipeală de cîteva minute. În ultimele zile fusesem cam agitat, am umblat mult prin oraș, cu o zi înainte am fost la cimitir la bunicul meu (oh, Doamne!), apoi mi-am făcut etichetele pentru bagaj, apoi bagajul, și deci nu eram chiar fresh. Și nici nu am găsit un scurt răgaz să mă adun ca să mă gîndesc mai bine asupra planurilor mele imediate odată ajuns acolo. Mi-am propus, dac-o să ajung cu bine, să merg să-mi iau în primul rînd un Carte Navigo pe o săptămînă, apoi să caut un bancomat, apoi să-mi iau mîncare de la Auchan și apoi să stau în apartament, odihnindu-mă și uitîndu-mă peste fișierele de pe laptop. Deci fără ieșire în Marele Oraș - profesia e mai importantă. În avion am primit mîncare caldă. Mmm!, de mult n-am mai mîncat în avion, dar pe de altă parte de mult n-am mai avut așa un zbor lung. E prima oară cînd zbor fără escală de la București la Paris. Preferam Lufthansa sau Austrian, dar ultimul s-a retras din Timișoara din motive rămase pînă azi neștiute, iar primul era prea scump. Aici șansele de a avea vecini români, adică stresato-irascibili, sînt cam de cincizeci la sută. Zborul n-a fost nici mai bun nici mai rău decît altele. Se zice că piloții români sînt renumiți, dar nu știu dacă asta nu-i cumva o legendă urbană fabricată pe fosta presă din țară. Fosta pentru că presă adevărată nu mai există în România. Frumoasa mea Franță era acoperită de nori, dar nu ploua.

Am urmat imediat semnul "Bagaje", și am avut am mers și iar am mers pe jos, apoi pe bandă, printr-un tunel slab luminat, mereu cu ochii pe semn să nu-l pierd, uitîndu-mă din cînd în cînd și la cei din jur. Bine că era bine semnalizat. La un moment dat am ajuns la un trenuleț, cel de acolo ne-a făcut semn să urcăm în el, la început nu eram sigur, și am auzit și alte voci incredule în jurul meu, însă da, ăsta era drumul. Am coborît la prima și am ajuns la cunoscuta hală unde vin bagajele. Ah, senzația de ușurare cînd îți vezi bagajul venind cuminte pe carusel! Roaming-ul nu mi-a mers din prima, era prima oară cînd foloseam celularul ăsta nou, bine că-l aveam și pe primul la mine, am tot schimbat cartelele între ele. Taximetristul era arab, la început am credzut că era italian, fiind mai alb la față, și avea o figură foarte expresivă. Vorba din cînd în cînd la un hands free, era conectat tot timpul, cred, și spunea cîte o propoziție din cînd în cînd. Îmi place drumul dinspre aeroport din ce-n ce mai mult. N-am mers doar pe periferic. Te obișnuiești treptat cu arhitectura, la început firme, hale, dar toată arată funcționale, deși nu mă văd lucrînd în vreuna din ele, m-ar apuca dorul de ducă imediat, apoi tot felul de clădiri, blocuri de locuințe cu fațada albă, cu balcoane pe malul Senei, cum să nu-ți găsești cazare aici?, din cînd în cînd cîte-un șantier, se construiește mult încă în Franța, apoi cartiere care încep să semene cu cele din Paris.

Scurtă recapitulare a delegației

Deși în total am stat doar patru zile, care acolo chiar mi s-au părut a fi chiar patru zile, nu mai mult, acum, cînd mă uit în spate, îmi dau seama c-am strîns o mulțime de amintiri, cu mult mai multe decît cu cîte credeam c-am să mă întorc. Ca și cum acolo totul a fost trăit într-un mod comprimat și abia acum îmi desfac bagajul mental, desfășurîndu-mi pe îndelete harta memoriei în față și realizez cît de întinsă e. A fost ca un vis. Mai ales c-a și picat cu totul neașteptat. Pentru că în fond cine din firma la care lucrez merge în delegație în Franța? Doar șefii și unii colegi mai simpatici. Ori eu nu mă-ncadrez în nici o categorie din asta. Cînd un coleg de la ei a venit la noi, acum un an și ceva-doi, și ai noștri l-au plimbat prin toate restaurantele și birturile din Unirii, încercînd să-i intre sub piele, eu nici nu m-am dus cu ei (așa-s eu, mai sălbatic). Și iată, tocmai pe mine m-au chemat, pentru că de fapt motivul e că am fost chemat din Franța, ca să rezolv o problemă, chiar una gravă, ceea ce a adăugat o dimensiune oarecum stresantă călătoriei mele. M-am dus cu o strîngere de inimă și emoție, cum mergeam de fiecare dată mai demult de fapt, fiindcă nu știam dacă va merge treaba, și nici ași în mînecă nu aveam, așa că-n caz de reacție negativă, trebuia să improvizez repede acolo, să scot rapid un iepure din joben, sau în cel mai rău caz să mă gîndesc la o soluție pe termen lung pentru cînd mă-ntorc. Din fericire a ieșit bine, în fond, dar per ansamblu proiectul, fiind multinațional, mai depinde și de alții, s-au mai descoperit și-n altă parte probleme, și au mai rămas și la noi cîteva lucruri de pus la punct și șlefuit. Și cît m-am pregătit să merg! Nu doar în plan profesional, unde am repetat și făcut review de zeci de ori, dar și personal. De exemplu am recitit 'Notre Dame de Paris', am repetat gramatica franceză, am vorbit în oglindă în baie (deși din păcate acolo tot m-am cam bîlbîit). Mi-am făcut liste cu mersul autobuzelor, bancomate, telefoane și adrese utile, am memorat hărți, ca să nu pierd niciun pic de timp acolo căutînd. Și țin minte totul, fiecare moment, ca și cum a fost înregistrat, poate și de asta m-am simțit atît de epuizat cînd m-am întors acasă. Despre multe am scris și-n postările anterioare, despre altele (încă) nu: zborurile, aeroporturile, cele două taxiuri, la dus și la-ntors, drumurile, călătoriile de fapt, dimineața spre servici și înapoi seara, în șuvoiul de lume, mijloacele de transport în comun pe care le-am schimbat, cu autobuzul, apoi tramvaiul ultra-aglomerat, apoi alt autobuz, cum în prima zi am luat autobuzul greșit, buchoanele de la întoarcere, încercînd să (re)trăiesc viața din punctul de vedere a unui navetist, oamenii pe care i-am văzut, tipologiile, toate fetele sînt atît de sigure pe ele însele, orășelele de la periferie, cu flori pe marginea drumului, serviciul, colegii francezi mai în vîrstă, clădirea jerpelită în care-am lucrat, cele două cantine, magazinele Decathlon, restaurantele în care-am fost, fast-food-urile cu vînzători prea rapizi și grăbiți, aceleași plimbări în fiecare seară prin Cartierul Latin, pe Bulevardul Saint-Germain, Boul' Saint-Mich', St. André-des-Arts, librăriile în care-am intrat, deși-mi propusesem să nu mai intru decît în una-două, ca să am timp să văd cît mai multe, și pînă la urmă am intrat în vreo șase, plimbarea de pe Rivoli și Champs Elysées noaptea, metroul noaptea, același La Défense pustiu, camera de hotel cu dușul fără vană, dulapul pe roți, conexiunea wi-fi cu intermitențe, sunetul televizorului, filmul de pe W9 ("Six Days Seven Nights" cu replicile celebre: "They come here looking for the magic, hoping to find romance, when they can't find it anywhere else." "Maybe they will." "It's an island, babe. If you didn't bring it here, you won't find it here.") vremea rece și umedă, francezii fustrați de asta, vîntul cald care te încălzea, doar impresia de primăvară dată de copacii înfloriți.

Serile unui ouvrier prin Marele Oraș

Cred că dacă vrei să înțelegi cu adevărat un oraș, să pătrunzi în spiritul locului, e suficient să-ți alegi un loc, o terasă de exemplu sau o bancă într-un parc, de unde să poți privi printr-un unghi cît mai larg spectacolul străzii. Vei înțelege mai mult decît plimbîndu-te încontinuu, avînd mereu în minte și-n suflet dorința de a vedea cît mai multe lucruri noi. Cred că e și o chestie psihologică aici: există un prag peste care dacă-l treci, vei ajunge să nu mai poți asimila lucrurile noi care trec pe lîngă tine. Însă, deși aveam experiența asta, eu tocmai acest din urmă lucru l-am făcut. M-am plimbat mereu, în fiecare seară a săptămînii. Într-un fel, nu m-am putut abține. În fond n-am mai fost de mai bine de nouă luni aici, și oh!, aveam atît de puțin timp la dispoziție! Încercam să captez prin toți porii cît mai mult din atmosfera de acolo, s-o înmagazinez și s-o iau cu mine, să pot s-o recreez din nou mental oricînd.

În primul rînd metroul. Linia 9, atît de jegoasă că nici nu-mi venea să m-așez (deși în două seri aveam și geanta cu laptopul la la mine, destul de grea) cu geamurile zgîriate, vagoane mici și prost luminate, cu roțile care scîrțîiau la cea mai mică curbă. Și l-am schimbat cu 10-le, care arăta cam la fel. Ce să zic, lume multă, dar nu doar low-class sau ouvrieri ca mine. Țin minte cîteva tipologii: fata aia brunetă care stătea pe scaun la margine, lîngă ușă, cu ochelari cu rame subțiri și pe care am admirat-o în gînd că se putea concentra perfect citind o carte în gălăgia din jur. Două femei de vîrstă mijlocie care discutau, foarte sigure pe ele, apoi două femei tinere (am ajuns la vîrsta cînd spun femei, nu fete), una brunetă, alta roșcată, sexy (desigur), cu ușoare riduri, fine, se vedea că vin de la servici, parcă cea roșcată voia să se bage în seamă mai mult, era mai deschisă. Sper că n-au observat că m-am uitat la ele. Apoi doi hipsteri care probabil că mergeau la distracție în centru. Negrul care ocupa două locuri și se uita la mereu smartphone, și care, fără să se uite, probabil cu privirea periferică, s-a dat imediat la o parte cînd a venit o doamnă, care i-a spus bucuroasă, uitîndu-se la el: "Vous êtes très gentil!". Un tînăr la costum care vorbea cu sprîncenele aproape întinse la maxim cu o fată drăguță (Mais siii!, siiii!). Mi s-a părut interesant, nu știu de ce, panoul din spatele vagonului, cu firma de mutat, da' uite că nu mai rețin adresa de web. Mă simțeam așa prost îmbrăcat față de ei toți, cu jacheta aia de nici o culoare. În prima seară am coborît la Sèvres-Babylone, deși voiam s-ajung repede pe Bulevardul Saint-Germain, dar nu știu, m-a atras numele ăsta, Babylon.

Ah, clădirile albe cu mansarde care se întrezăreau treptat urcînd pe scările rulante de la metrou! Nu cred c-am mai coborît vreodată acolo. Am luat-o pe Rue du Bac. Ce bine cînd mai vezi băștinași! Oameni eleganți, cu siguranță întorcîndu-se de la servici, cu plase în mîini, sau vorbind la celular, eleganți, degajînd o atmosferă de calm, de normalitate, de cum-ar-trebui-să-fie-lucrurile-de-fapt. Ca-n manualele de franceză, nu? Magazine închise, cu excepția restaurantelor și teraselor. Am ajuns la Blvd. Saint-Germain la gura de metrou Rue du Bac, care are pe colț o clădire art-deco, cu zidul rotunjit, cum sînt multe în București. Și m-am plimbat, m-am plimbat. Mergeam destul de repede, s-ajung să văd cît mai multe. Toate terasele miroseau a fum de țigară. M-am bucurat cînd am văzut o librărie deschisă, puțin înainte de Café de Flore. Se numește L'Ecume de Pages și, deși îmi propusesem să nu intru în librării decît la Shakespeare, după ce m-am uitat puțin în vitrină am zis că trebuie s-o văd. Avea deschis pînă la zece seara și avea destui clienți. Cărțile erau atît de... nu știu cum să spun, aveau ceva... nu magic, nu găsesc cuvîntul acuma, poate wu, autentic, vintage, atemporal, și asta în întregul amalgam de clasic și nou. Am ezitat între Yasmina Reza și ultimul Modiano, ambele în colecția aia super de la Gallimard, pînă la urmă mi-am luat "L'herbe de nuits" - am văzut că toată acțiunea se petrece în Parisul anilor șaizeci. O angajată care a deschis mai brusc o ușă și era să mă lovească, (eu citeam titlurile de pe raftul de jos). S-a speriat mai mult ea și și-a cerut scuze. Un tînăr la costum, cu pantofi lăcuiți, cumpărînd atent vreo jumătate de duzină de cărți. O femeie mai în vîrstă citind atent dintr-o carte de la secțiunea teatru. Tipii de la casă erau bărboși, boemi, ca-n anii șaptezeci.

La Café de Flore vezi oameni de toate vîrstele, nu-i ca-n localurile de la noi, unde vin doar yuppies, hipsteri și afaceriști cu mutre sinistre. O băbuță drăguță bea la terasă un pahar de vin, un chelner discuta cu un client despre vinurile de anul trecut. Totul normal, firesc, nimic snobbish. OK, bon, nu mai știu exact pe unde-am fost în fiecare zi. Desigur c-am fost pe Boul' Saint-Mich' și am răsfoit cîteva cărți ietfine la douășcinci de cenți, și niște benzi desenate. Într-o seară am luat autobuzul din față de la Eglise Saint-Germain, am tarversat Sena, am mers pe la Luvru pînă la Comedia Umană, după care am luat-o înapoi ca să mă plimb și pe Rivoli. Era deja noapte, dar eu mergeam tot înainte, nu mă puteam opri, spre Place de la Concorde, apoi pe Champs. M-am oprit odată pe-o bancă într-o stație de autobuz, zic s-aștept 73-ul, dar cînd m-am uitat mai bine pe indicator, am citit că în perioada aia circula doar pîn' la nouă și-un sfert. M-am întrebat ce naiba de autobuz e ăla care merge doar pîn' la nouă și-un sfert pe Champs? Noaptea pe Champs. A trecut un Bus Discotheque dar nu știu unde avea stație. Tot Champs-ul l-am făcut la pas, măcar cu asta mă laud, dacă pot spune așa, față de mine însumi. O terasă mare, luminată în roșu, pustie, cu excepția a două fete care discutau undeva, în centrul terasei. Eram așa de obosit că la stația de metrou de la Arcul de Triumf am intrat din greșeală la RER. Puteam să merg și cu ăla, dar mi-era dor să revăd M1, (să-mi retrăiesc amintirile?) așa că m-am întors, și m-am prins destul de greu pe unde e linia M1. Metroul anunța să fim atenți la pickpockeți. Două polițiste discutau în metrou. Născute să fie polițiste, dinamice, sportive. Doi turiști masivi, nordici, tată și fiu, discutau uitîndu-se mereu pe sus la planul liniilor.

În față la Notre Dame era o tribună, nu știu la ce folosea, poate doar la o observare mai bună a fațadei superioare a Catedralei. Rue de Rivoli arată chiar mai mizeră seara. Și mai aglomerată. Iar noaptea erau deschise doar cîteva buticuri cu suveniruri, toate avînd vînzători străini. Am avut mai mult timp în ultima seară, cînd am plecat mai repede de la lucru (de fapt mi-au dat ei drumul mai repede). Magazine închise. Evident că nu m-am putut abține să nu intru și la WH Smith și la Gagliani, să iau o gură de cultură, să mă oxigenez mental. Chiar și în Paris, librăriile rămîn tot un fel de oaze. Bine că-s multe.

În fine, nemaiputînd de oboseală, cu geanta grea de laptop cînd în mînă, cînd pe umăr, am ajuns pe străduțele din arondismentul 5, m-am uitat la meniurile scrise cu cretă la cîteva restaurante și la primul la care mi-a plăcut atît meniul cît și vista, am intrat. Nu era unul scump, nici cine știe ce șic aranjat, dar îți puteai odihni privirea pe o grămadă de detalii pe pereți: rîșnițe de cafea vechi, farfurii pictate manual, tablouri înfățișînd peisaje idilice, o căruță, etc. Am mîncat repede fiindcă-mi era super foame. Nu spun ce-am avut ca antreu și fel principal, dar ca desert am luat Mousse au chocolat, și cu asta regimul meu a fost pus la test însă cred că nu greșesc cînd spun că s-a descurcat cu bine.

M-am plimbat de cîteva ori pe St. André-des-Arts, înainte și-napoi. În apropiere de Buci toate terasele sînt ocupate (Happy Hour). Mai multe grupuri de muzicanți stradali, îmbrăcați șic, cîntînd un jazz din New Orleans, și o bătrînică dansa de mama focului. De fiecare dată m-am oprit să privesc. Chiar aveau talent. Am văzut cîțiva turiști români, mai în vîrstă, plimbîndu-se agale. Seara nu mai găsești baghete, și-mi era așa poftă de una! Am mîncat paste la o pizzerie aglomerată. Erau foarte fierbinți și beam apă și pentru că-mi era sete și ca să sting fierbițeala. Lîngă mine s-au așezat două fete și au început să sporovăie într-una. Dacă eram la noi în țară nu s-ar fi așezat niciodată lîngă un băiat, fie el și singur. O impresie: în Franța fetele chiar mă observă, spre deosebire de aici, la noi, unde toate îmi par că suferă de probleme oculare grave. M-am uitat la afișele de la cinematograful independent "Le Saint André des Arts", păreau filme super-bune, dar n-aveam timp. Parcă timpul se oprește cînd mă aflu în fața unui cinematograf sau într-o librărie și uneori chiar mi se pare că ultimii ani au fost un vis și că de fapt acesta e prezentul, și cred că dacă închid ochii nici nu mai știu în ce an sînt, ar putea fi 2001, sau 1990, sau chiar anii șaptezeci. Mulți oameni singuri cumpărînd bilete, intrînd. Oare chiar erau singuri, asta o fi alienarea parizienilor sau mi s-a părut doar?

Serile ouvriere

Dacă ieși de la lucru puțin înainte de șase, e OK. Însă dacă mai zăbovești prin zonă vreo oră, și apoi vrei să pleci din orășel, cu autobuzul, trebuie să te înarmezi cu multă răbdare, fiindcă ai de așteptat. În prima zi asta am și făcut. Am lăsat badge-ul la recepție, fiindcă într-un business trip nu-ți trimit cică acte ca să-ți facă un badge permanent, așa că trebuia reînnoit în fiecare dimineață, apoi am mers frumos pe aleile pietruite pe lîngă gazonul englezesc, pînă la poartă, am ieșit, am stat la un stop, deși nu era deloc trafic, am traversat și apoi m-am plimbat prin acel sector de site-uri și clădiri funcționale, încercînd să-mi risipesc gîndurile de la problemele de la servici, care începeau să se clarifice de fapt, însă mai aveam ceva care nu-mi dădea pace, fiindcă nu era sută la sută gata și mai erau și alte părți implicate. Mă simt liniștit știind că sînt înconjurat de atîtea locuri de muncă și de oameni care-și văd de treburile lor. Ca-n visele mele din copilărie cînd citeam reviste SF și mă imaginam lucrînd într-un institut din asta, făcînd ce-mi place, ceva legat de știință, eventual pe o altă planetă. N-am prea făcut poze - am observat foarte multe camere de supraveghere și intuiam cumva, vag, că poate aș fi avut necazuri, deși cu celularul eram destul de discret. Cît de discret pot fi plimbîndu-mă singur, pe alei și pe trotuare destul de pustii, pe jos, cînd acolo mai toată lumea pare că folosește mașina. Sau mă rog, nu chiar toată lumea. Mai întîlneam sporadic cîte-n biciclist îmbrăcat ca la Turul Franței sau un foarte tînăr stagiar, imberb, sau cîteva figuri obosite de loseri. Destul de multă lume prin Mall. Ce m-a-nervat că de la un bancomat n-am putut extrage bani și nici chitanță n-am primit. La Paul era mereu cîte-o coadă, cred că tot timpul este, așa că mi-am luat o baghetă de la Brioche Dorée, să-mi mai treacă foamea pînă ajung în Marele Oraș. Păcat că sendviciul american are hrean, ceea ce conform regimului mi-e interzis, dar oricum în prima seară mîncasem deja trei sferturi de Camembert plus doi croissanți. Mi-am mai cumpărat o cămașă discretă, albastru deschis pe care să-l port pe sub puloverul gri și niște tricouri. N-am găsit nici un chioșc de ziare. Ce mare mi se părea acum un deceniu acest centru comercial! Mă cam pierdeam prin el. De fapt atunci îmi părea bine să mă pierd, și, deși nu aveam bani, îmi plăcea să mă plimb și să-mi fac planuri pentru viitor, așa cum visam uitîndu-mă în copilărie la cataloagele nemțești.

Pe la șapte fără un pic eram în fața a trei stații de autobuz așezate una lîngă alta și-am așteptat o vreme. O fată, foarte tînără, machiată, vorbea la telefon, tare și foarte sigură pe sine, ca toate franțuzoaicele pe care le-am văzut de altfel, mai încolo doi tineri veseli discutau, și făceau observații despre faptul că singurul autobuz care avea întîrziere era al lor, un tip grăbit m-a întrebat ceva, nu mai știu ce. De fapt cred că vreo jumătate de duzină de oameni mi-au cerut indicații în timpul acestor zile. Așa că stăteam în stație, era o vreme rece și umedă, cerul era cînd de-un albastru închis cînd cu petice de soare, și tot ce speram era să nu plouă cînd ajung în Marele Oraș. În fine, a sosit și autobuzul. Primii două sute de metri le-am făcut în cam douăzeci de minute. Am crezut că tot drumul va fi așa, și începeam să cred că seara mea va fi una foarte scurtă. Din fericire, odată ajuns la viaduct (parcă acum unșpe ani ăsta nu era aici), autobuzul a urmat o pistă paralelă cu șoseaua, de care era despărțită de panouri înalte, unele de beton, altele fiind reflectoare de zgomot. Printre dale, observam circulația bară-la-bară pe pe drumul național și m-am bucurat că nu-s acolo. Inteligenți, cei care-au proiectat traseul! Am trecut pe lîngă o mulțime de blocuri de garsoniere, arătau ca un fel de hoteluri, ce păreau atît de pustii. Oamenii din autobuz. Doi bărbați la vreo 50 de ani, în cămașă albă și jachetă discutînd într-o arabă amestecată cu franceză. O negresă care se uita în smart-phone tot drumul. Alta care-și ținea copilul adormit în brațe. O tipă la vreo 40-și-un pic, cu un copil de vreo 10, căruia i-a dat o carte de învățat engleza. Ah, dac-aș fi avut și eu o familie și o viață normală! Fata care vorbea la celular în stație a continuat majoritatea drumului. Prin zgomotul de fond al autobuzului auzeam că vorbea ceva despre o relație, dar nici nu înțelegeam tot. Deși am încercat să fiu cît se poate de discret, cred că m-am uitat puțin prea insistent la ea, fiindcă atunci cînd a coborît, s-a uitat înspre autobuz la mine. Sau mi s-o fi părut? Eh, oricum, păcat că n-o s-o mai văd niciodată. Asta-i viața! Mai era un tip tînăr, uscățiv, nordic, dar nu era înalt, fără nici o geană în mînă, care se uita pe geam cu o privire sticloasă, rece, de fier. Apoi, din nou, alte fete foarte sigure pe ele, cărora mi-e așa greu să le ghicesc vîrsta. Păreau mai tinere ca mine, fără nici un fir de păr alb, părul avea culori foarte naturale, la mîini degete mai groase ca ale româncelor, fără inele pe degete, riduri fine la ochi, discutînd, discutînd, cu sprîncenele ridicate, sincere și serioase. Și atît de sexi! Ah, aș fi vrut să-mi petrec seara cu una din ele, oricare, în Marele Oraș, dar realitatea nu-i ca-n comediile romantice unde totul pare atît simplu. Prin alte orășele prin care am trecut totul era închis cu excepția unor restaurante. Totul degaja un aer provincial, atemporal, de seară liniștită, fără griji. Parisul era foarte aproape.

Diminețile ouvriere

Cîteva din suvenirile pe care le-am colectat diminețile, în timp ce mergeam spre servici. Luam întîi autobuzul din Courbevoie, pentru doar două stații, pînă la Grand Arche, de acolo luam tramvaiul 2 pînă la Pont de Sèvres iar de acolo alt autobuz, care se nimerea. Făceam în total aproape o oră.

În primul rînd că toate localurile, cafenele, patiseriile, etc. sînt deschise și au destui clienți. Mă uitam din autobuz la clienții așezași la mese, luîndu-și micul dejun, arătînd destul de degajați, fără a părea grăbiți că întîrzie undeva. Cu siguranță și-au rezervat o marjă de timp pentru asta. Iar la patiseriile de genul Paul sau Brioche Dorée, sau în cafenele "à emporter"  – peste tot erau mici cozi.

Cine spune că metroul din Paris e aglomerat, ăla n-a călătorit cu tramvaiul. Deși ajunge la intervale regulate, e atît de plin că  abia ai de ce să te ții. De toate vîrstele, de la studenți pînă la oameni cu părul complet cărunt, și toate rasele, proporție aproximativ egală de femei și bărbați.

Cărțile pe care le citesc francezii în mijloacele de transport au în general un titlu necunoscut mie, și-s scrise de scriitori de care, iarăși, mărturisesc că n-am auzit. Ce m-a impresionat cel mai mult a fost cînd în fața mea am văzut o femeie, la vreo 45-50 de ani, blond-cărunt, citind dintr-o carte jerpelită, lipită cu scotch, pe care-o ținea cu o mînă uscățivă. Am scanat în viteză este umărul ei, și am văzut că scria Rugăciuni de dimineață – în română! Părea atît de puternică și de detașată, emanînd un fel de energie. Poate adunîndu-și tăria pentru lupta cu xenofobia francezilor, care-o aștepta în ziua ce începea.

Libăria Virgin din Défense era deschisă la opt dimineața și avea destui clienți cît să formeze o coadă de vreo șase-șapte persoane la fiecare casă.

Oamenii discută atît de deschis, serios, uitîndu-se unii în ochii altuia, cu sprîncenele ridicate, fără nici o  glumă, justificînd fiecare afirmație, argumentînd fără vehemență și fără teama că se repetă, ca niște profesioniști. Nu se întrerup unii pe alții și totuși dialogul e fluid, interlocutorul simte cînd e rîndul său să vorbească, ca-ntr-un duet bine sincronizat.

Pe măsură ce mă apropiam de serviciul meu, oamenii îmi păreau că arată din ce-n ce mai ponosiți, mai storși, mai ... uzați, da, ăsta-i cuvîntul. Cam asta-i tipologia pe care-o vezi pe-acolo.

Nu am detectat un șablon vestimentar. Am remarcat însă destule sacouri, dar și destui blugi. Cămăși monocrome. Mi s-a părut curios un timp îmbrăcat la costum și cu fular învelit în jurul gîtului, ca și cum și-ar fi pierdut paltonul. (Diminețile erau foarte reci și umede). Ulterior am mai remarcat acest stil vestimentar și prin oraș. Foarte mulți nu aveau deloc genți, doar o revistă sau nimic, mergeau cu mîinile goale. Ce meserii or fi avînd aceștia? E interesant că aici în Franța, spre deosebire aici, poți să-ți imaginezi la orice om avînd orice meserie.

Ah, frumoasele comune și mici orășele prin care treceam, cu case cochete, că păstrau un parfum din spiritul Franței profunde. Liniștite, adormite. Păcat că unele șosele au fost construite atît de aproape de ele, probabil în epoca celor "Trente Glorieuses" - ce i-or mai fi înjurat proprietarii pe constructori atunci! Clădirile de birouri îmi păreau arhi-suficiente. În Sèvres am trecut pe lîngă o poartă mare cu grilaj, la marginea căreia scria Piscine Municipale. (La noi ar fi avut cu siguranță un nume americanizat și impactant, dar acolo părea atît de natural, firesc, și  încărcat de istorie). Și destule blocuri-rezidență, probabil de garsoniere, după arhitectura cu modele mici și regulate. Nasol să stai aici, mi-am spus, dar dacă nu prea ai încotro...

Se construiește. Dar se și dărîmă întîi ca să se construiască în loc clădiri mai moderne de birouri. Macarele, macarele. Cînd văd macarele îmi vine automat în minte o celebră melodie de pe vremea comunistă. (Dar altă melodie cu macarele nu s-a făcut, din cîte știu). Am trecut cu autobuzul pe lîngă un șantier, în Vélizy, și mă uitam prin geam. La un moment dat, în gardul înalt de tablă era o breșă și am văzut muncitori agitîndu-se de colo-colo printre stîlpii fundației recent puse, cu căștile colorate, cu hainele de asemenea colorate în culorile șantierului, ca-ntr-un joc de strategie. Colegii francezii se miră cînd le spun că-mi place să mă plimb prin zona de companii, de site-uri, să mă uit la clădirile funcționale.

În ultima dimineață, deși nu m-am mai dus la servici și trebuia să predau camera la 11, m-am trezit tot ca de obicei și m-am dus pînă pe Esplanadă pe de o parte ca să încerc o parte din acele senzații dintr-un punct de vedere mai detașat iar pe de altă parte ca să fac un pic de shopping, să nu mă-njure colegii de-acasă, și-așa unii destul de invidioși. Mă simțeam la fel de energic, îmi venea să intru în șuvoiul de lume și să știu că merg într-un loc al meu, așa că m-am simțit destul de derutat. Am intrat la librărie, am stat frumos la coadă la Paul și m-am dus afară pe Esplanadă să mănînc în tihnă, la aer, așteptînd ora nouă să se deschidă unele magazine. Apoi am intrat din nou, am stat la o coadă, mi-am luat o cafea cu un croissant pe o tăviță și am stat la o masă, uitîndu-mă la Grande Arche.

Rută internă spre București

Nouăzeci la sută dintre pasagerii cursei Tarom de luni de la opt dimineață de pe ruta Timișoara-București erau bărbați, inclusiv doi dintre stewarzi, ceea ce nu numai că m-a neliniștit dar mi-a și creat o senzație de greață. Cu toții arătau a fi cam între două vîrste, erau îmbrăcați în costume destul de șifonate și răspîndeau un miros de deodorant care nu acoperea în întregime fumul de țigară impregnat în haine. Degajau o siguranță de sine amestecată cu o doză sănătoasă de răutate însă am detectat și un pic de patetism (o fi fost mahmureală?) pe figurile lor sinistre, ca niște cîini răi dar care caută din cînd în cînd o oarecare consolare sau ca niște bețivi ascultînd o lăută de jale într-o cîrciumă la ivirea zorilor. În autobuzul care ne conducea de la terminal la avion, auzeam împrejur discuții de genul: "Las c-o furat destul!" Iar altul îl completa prompt: "Să mai lase și pe altul!". Urmate de rîsete scîrboase, bășcălioase, în cor, tipice de fapt, cum se aud la noi la firmă în spațiul de fumat. Mă simțeam ca și cum eram în același avion cu tot clanul Soprano, plus alte vreo cîteva clanuri, și trebuie să mai adaug că avionul, un Boeing cu 300 de locuri, era plin ochi. Singura stewardeză era o tipă mică, rotundă, cu ochi suspicioși și care se vedea că face efoturi serioase de a fi politicoasă și serviabilă, dar se vedea clar că nu-i prea stă în firea ei să fie așa. Am comandat doar apă, fiindcă oricum țin regim. Mi-am pus la modul serios întrebarea: poate că eu sînt singurul om cinstit din tot avionul. În fond, trebuie să fie și cineva care muncește cinstit în țara asta, nu? De asta mă duc în Franța, unde nu știu ce-o să fac, dac-o să reușesc acolo, oh, mi-a zis, mai bine să nu mă gîndesc la asta acum, mai bine să amîn, am timp destul după ce-ajung. Niciodată nu mai fusesem pe ruta asta cînd mă duceam la Paris, dar, de cînd Austrian-ul s-a retras din Timișoara, în mod ciudat, cel mai ieftin zbor de la Timișoara spre Paris pe care l-am găsit a fost acesta, cu Taromul, prin București. Cînd m-am așezat pe locul meu, am văzut un păianjen mare în față, aproape de fereastră, și cîteva minute nu am știut ce să fac. Pînă la urmă mi-am luat inima-n dinți, am văzut că nu se uită nimeni, am scos șervețelul care acoperea spătarul scaunului din față, l-am prins în el, apoi l-am aruncat pe jos și l-am flecit bine de tot. Asta e, recunosc că n-a fost prea corect, dar riscam să-mi intre-n față la decolare. În fine. După ce-am decolat, destul de repede, am intrat imediat în norii albi, am deschis cartea pe care-o aveam în buzunar și am început să citesc, deși nu dormisem decît cîteva ore în noaptea trecută și eram destul obosit, dar după cîteva minute doar, am observat că norii s-au rărit și se vedea destul de bine în jos, (aveam locul la geam), așa că am lăsat-o și m-am uitat prin hublou. Am zburat destul de jos, dar nu aveam ruta afișată pe ecranele de deasupra, așa că habar n-aveam pe unde sînt. Am zburat pe deasupra unor munți golași, negri și pustii, incredibil de negri și de pustii, dar după ce-am trecut de ei, au început să apară și satele, la început înșirate de-a lungul cîte unui drum, apoi sate mai măricele, răspîndite pe un caroiaj de străzi. Oltenia? Mașinuțelor, de cînd nu v-am văzut de sus! Pe cînd era clar că ne apropiam de București, am remarcat lacurile, erau multe lacuri și cîteva petice de păduri, dese, cu forme geometrice neregulate, înconjurate de ogoare. Ce-aș mai putea să mă ascund într-una din ele, mi-am zis, nu știu de ce, poate mă gîndeam inconștient la Huckleberry Finn. După ce-am aterizat și m-am ridicat, am recunoscut, mai pe rîndurile din față (căci eu stăteam pe antepenultimul rînd), după panourile uriașe care-au împînzit orașul anul trecut, cîteva fețe de parlamentari. 6K euro pe lună pentru fiecare șacal jegos căruia i se mai și decontează tichetul pe deasupra, îți dai seama? Cred că unii au avut niște schimburi de opinii, poate divergențe, cu alți pasageri, fiindcă la intrarea în autobuz se uitau înapoi înspre avion și pufneau în rîs unii la alții. Eh, cam astfel de oameni călătoresc cu avionul pe rutele interne ale săracei noastre patrii. La întoarcere am întîlnit alte tipologii, dar despre întoarcere altă dată.

Din nou vise-reper

Cu timpul, cele mai multe vise mi se destramă în minte. Știu. Ar trebui să mi le notez imediat, dar cum sînt mereu în întîrziere la servici... Kerouac a scris o carte întreagă numai cu visele pe care le-a avut. Citind-o, mi-am dat seama că nu mă pot compara cu el. Unele vise însă mi le amintesc cu minuțiozitate. Am mai scris aici despre astfel de vise. Unele sînt premoniții, altele mi le amintesc brusc, într-un moment satori.

Se făcea că eram în Olanda, stăteam într-un apartament situat într-un cartier de blocuri cu patru etaje, ca la noi, dar cărămizii și cu geamuri mari. Era pustiu. Trebuia să mă duc undeva, așa că am luat-o pe jos pe un drum pietonal paralel cu șoseaua, îndreptîndu-mă la periferie. Mi-era teamă să nu mă atace cineva. Am mai fost acolo și-n realitate, dar nu știu să localizez exact. Mi-am dat seama că m-am dus prea mult într-o direcție, am traversat, m-am învîrtit pe acolo, pînă la un gard. Era un sit industrial părăsit transformat într-un talcioc, cu artizanat, m-am învîrit puțin pe-acolo pînă mi-am dat seama că n-avea rost să mai zăbovesc. Așa că m-am întors în cartier, se făcuse seară, apoi noapte, luminile se aprindeau la cîteva apartamente. Nu mai știam unde stau, am văzut lumină într-un un mic local de la parterul unui bloc, m-am îndreptat acolo, proprietarul s-a bucurat cînd m-a văzut și mi-a zis să am puțin grijă de local pînă se duce el undeva. M-am învîrtit înăuntru, am văzut că era mult mai mare decît credeam. Un hol ducea într-o curte interioară unde era amenajat un garaj și cîteva mese și m-am simțit bine, acasă.

Acesta l-am avut mai demult, acum vreo șapte ani, dar încerc să-mi amintesc. Eram la București, era iarnă, și-mi era frig. Mergeam cu picioarele goale și nu mai știam unde-mi lăsasem pantofii, am ajuns la o casă mare și liniștită, unde stătea un fost coleg, care mă chemase la el. Am ajuns, dar el era cu o fată și trebuia să plece, mi-a spus că pot să stau aici pînă se întoarce, eu i-am spus că dacă întîrzie mult, eu plec. În casă era liniște, și m-am decis să merg prin oraș. Am mers prin magazine, dar cele mai multe erau la gară, așa că am luat-o în direcția aia, am ajuns acolo, era un tren rapid care te ducea înapoi centru, l-am luat și am ajuns la un shopping center unde căutam cărți, era un perete mare doar cu cărți și reviste, erau interesante dar nu exact ce doream eu, cineva mi-a spus că mai există cărți și-n altă parte, așa că m-am plimbat, am luat liftul și pe benzile rulante ca-n aeroport. Peisajul de afară arăta la fel ca zona din magazinul Bega, și mi-am dat seama că-s în Timișoara.

Am visat că trebuia să plec la Paris și totuși nu eram așa sigur că fac bine. Unii îmi spuneau să mai aștept, dar mă gîndeam, ah, dar mi-e atît de dor, trebuie să merg acum. Pe drumul spre aeroport, am trecut pe un pod boltit peste un rîu, ca cel din Calea Șagului. Apoi peisajul a început să se degradeze, clădirile deveneau din ce-n ce mai părăginite, apoi erau doar schele. Nesiguranța a crescut pînă am ajuns aproape de aeroport, și acesta era la fel de părăginit că dac-ar fi bătut vîntul mai tare, s-ar fi destrămat, și mi s-a făcut teamă, am zis hai să întoarcem. Așa că am întors și după ce-am trecut iarăși podul, peisajul revenea la normal pe măsură ce ne mergeam mai mult, am văzut și copaci, am cotit-o la dreapta, și m-am liniștit. (Ăsta s-a dovedit a fi un vis premonitoriu, avusesem ocazia să plec în Franța pentru cîteva luni, dar nu treaba s-a mai concretizat).

Am ajuns prea devreme la Vélizy, era noapte și sit-ul era încă închis, am așteptat în hol, era o mică braserie, am mîncat ceva, era ca într-un aeroport. Am decis să mă mai plimb împrejur, era și o pădurice, am urcat puțin, m-am uitat în jos și de acolo sit-ul luminat semăna cu o ilustrație SF cu o stație lunară, iar împrejur am văzut că mai sînt multe altele, la fel.

Acesta l-am avut recent. Eram la București și mai aveam suficient timp pînă pleacă trenul. Era seară și m-am decis să caut un restaurant. Peste tot era ocupat și aglomerat, pînă la urmă am găsit unul, avea pereții de sticlă și-mi plăcea că puteam să văd peisajul mizer dimprejur, ce părea neschimbat din ultimii patruzeci de ani. Deodată, un bloc turn, cu multe scări, a început să se clatine și a căzut, dar mi-am dat seama că era doar fațadă, oricum, m-am speriat și am vrut să fug însă oamenii de la masă, majoritatea tineri yuppie, mai tineri ca mine, păreau calmi, de parcă era un fenomen normal, obișnuit. Nu era fum, nimic, totuși m-am grăbit să ies și să plec repede de acolo.

Eram într-o gară pustie de țară, o haltă, și așteptam un accelerat. Mă plimbat încolo și-ncoace pe peron, era ziuă și cald, soarele sus pe cer. Trenul a sosit, am urcat, era aglomerație, oamenii stăteau pe culoare, discutau, părea că toți se cunosc între ei. Mi-am dat seama că mergeam în direcție greșită, eu voiam spre Timișoara. Am coborît la prima stație, tot o haltă, prin Oltenia. Am luat alt tren, care mergea în sens invers, același tip de oameni și acolo, la fel, se cunoșteau toți, mă uitam pe geam, șantierele de lîngă Porțile de Fier. Cineva mi-a povestit ce frumos e în Banat, în Caransebeș, și mi-am zis ce-ar fi să mă opresc puțin acolo.

Mergeam cu mașina undeva în Nord, spre Arad, pe autostradă. La o bifurcație, în preajma urcării unui deal, trebuia s-o luăm la stînga, dar am luat-o la dreapta, deși știam că ne poate paște un pericol acolo. M-am uitat în spate și ne gîndeam că nu-i prea tîrziu să ne întoarcem, așa că ne-am întors, dar apoi, ajungînd la aceeași intersecție, am luat-o tot la dreapta. De-acum vom vedea, mi-am zis. Am condus prin niște serpentine abrupte, fără parapeți pe margine, cum am văzut în munții din Provence. Am ajuns într-o stațiune, semăna cu Moneasa, dar nu era ea. Lume multă, mașini. Ar fi fost bine să rămînem aici, lumea era la picnic, la plajă, caming, dar am vrut să megem mai departe, undeva în jos unde nu erau oameni, și peisajul era mai înfricoșător. Ne-am întors (nu mai știu dacă eu conduceam și nici cu cine mai eram în mașină) la stațiune, dar lumea începea să plece. Am mai stat puțin,, am găsit deschis și un chioșc de unde ne-am luat ceva (nu mai țin minte ce) și ne gîndeam la pericolele drumului de întoarcere acasă.

Eram la Mare, ajunsesem dis-de-dimineață și nu eram sigur c-am să găsesc cazare. Stăteam cu bagajele pe faleză, mă uitam la lumea care începea să sosească la plajă, pîn-a venit șeful, directorul firmei, să ne spună să mergem cu el. Am ajuns în niște galerii, la subsol, ca într-un mare centru comercial, însă underground, care avea și camere de hotel, și ne-am găsit fiecare o cameră unde să stăm. Mi-am zis că nu e rău, ba chiar treptat începeam să mă simt din ce-n ce mai bine. M-am dus iar pe plajă, lîngă o parcare, și i-am sunat pe ai mei, le-am spus că sînt bine. Mă uitam la mare, de data asta mai liniștit și mă gîndeam la cîte-aș putea face în următoarele luni. Perspectivele îmi păreau bune.