Serile unui ouvrier prin Marele Oraș

Cred că dacă vrei să înțelegi cu adevărat un oraș, să pătrunzi în spiritul locului, e suficient să-ți alegi un loc, o terasă de exemplu sau o bancă într-un parc, de unde să poți privi printr-un unghi cît mai larg spectacolul străzii. Vei înțelege mai mult decît plimbîndu-te încontinuu, avînd mereu în minte și-n suflet dorința de a vedea cît mai multe lucruri noi. Cred că e și o chestie psihologică aici: există un prag peste care dacă-l treci, vei ajunge să nu mai poți asimila lucrurile noi care trec pe lîngă tine. Însă, deși aveam experiența asta, eu tocmai acest din urmă lucru l-am făcut. M-am plimbat mereu, în fiecare seară a săptămînii. Într-un fel, nu m-am putut abține. În fond n-am mai fost de mai bine de nouă luni aici, și oh!, aveam atît de puțin timp la dispoziție! Încercam să captez prin toți porii cît mai mult din atmosfera de acolo, s-o înmagazinez și s-o iau cu mine, să pot s-o recreez din nou mental oricînd.

În primul rînd metroul. Linia 9, atît de jegoasă că nici nu-mi venea să m-așez (deși în două seri aveam și geanta cu laptopul la la mine, destul de grea) cu geamurile zgîriate, vagoane mici și prost luminate, cu roțile care scîrțîiau la cea mai mică curbă. Și l-am schimbat cu 10-le, care arăta cam la fel. Ce să zic, lume multă, dar nu doar low-class sau ouvrieri ca mine. Țin minte cîteva tipologii: fata aia brunetă care stătea pe scaun la margine, lîngă ușă, cu ochelari cu rame subțiri și pe care am admirat-o în gînd că se putea concentra perfect citind o carte în gălăgia din jur. Două femei de vîrstă mijlocie care discutau, foarte sigure pe ele, apoi două femei tinere (am ajuns la vîrsta cînd spun femei, nu fete), una brunetă, alta roșcată, sexy (desigur), cu ușoare riduri, fine, se vedea că vin de la servici, parcă cea roșcată voia să se bage în seamă mai mult, era mai deschisă. Sper că n-au observat că m-am uitat la ele. Apoi doi hipsteri care probabil că mergeau la distracție în centru. Negrul care ocupa două locuri și se uita la mereu smartphone, și care, fără să se uite, probabil cu privirea periferică, s-a dat imediat la o parte cînd a venit o doamnă, care i-a spus bucuroasă, uitîndu-se la el: "Vous êtes très gentil!". Un tînăr la costum care vorbea cu sprîncenele aproape întinse la maxim cu o fată drăguță (Mais siii!, siiii!). Mi s-a părut interesant, nu știu de ce, panoul din spatele vagonului, cu firma de mutat, da' uite că nu mai rețin adresa de web. Mă simțeam așa prost îmbrăcat față de ei toți, cu jacheta aia de nici o culoare. În prima seară am coborît la Sèvres-Babylone, deși voiam s-ajung repede pe Bulevardul Saint-Germain, dar nu știu, m-a atras numele ăsta, Babylon.

Ah, clădirile albe cu mansarde care se întrezăreau treptat urcînd pe scările rulante de la metrou! Nu cred c-am mai coborît vreodată acolo. Am luat-o pe Rue du Bac. Ce bine cînd mai vezi băștinași! Oameni eleganți, cu siguranță întorcîndu-se de la servici, cu plase în mîini, sau vorbind la celular, eleganți, degajînd o atmosferă de calm, de normalitate, de cum-ar-trebui-să-fie-lucrurile-de-fapt. Ca-n manualele de franceză, nu? Magazine închise, cu excepția restaurantelor și teraselor. Am ajuns la Blvd. Saint-Germain la gura de metrou Rue du Bac, care are pe colț o clădire art-deco, cu zidul rotunjit, cum sînt multe în București. Și m-am plimbat, m-am plimbat. Mergeam destul de repede, s-ajung să văd cît mai multe. Toate terasele miroseau a fum de țigară. M-am bucurat cînd am văzut o librărie deschisă, puțin înainte de Café de Flore. Se numește L'Ecume de Pages și, deși îmi propusesem să nu intru în librării decît la Shakespeare, după ce m-am uitat puțin în vitrină am zis că trebuie s-o văd. Avea deschis pînă la zece seara și avea destui clienți. Cărțile erau atît de... nu știu cum să spun, aveau ceva... nu magic, nu găsesc cuvîntul acuma, poate wu, autentic, vintage, atemporal, și asta în întregul amalgam de clasic și nou. Am ezitat între Yasmina Reza și ultimul Modiano, ambele în colecția aia super de la Gallimard, pînă la urmă mi-am luat "L'herbe de nuits" - am văzut că toată acțiunea se petrece în Parisul anilor șaizeci. O angajată care a deschis mai brusc o ușă și era să mă lovească, (eu citeam titlurile de pe raftul de jos). S-a speriat mai mult ea și și-a cerut scuze. Un tînăr la costum, cu pantofi lăcuiți, cumpărînd atent vreo jumătate de duzină de cărți. O femeie mai în vîrstă citind atent dintr-o carte de la secțiunea teatru. Tipii de la casă erau bărboși, boemi, ca-n anii șaptezeci.

La Café de Flore vezi oameni de toate vîrstele, nu-i ca-n localurile de la noi, unde vin doar yuppies, hipsteri și afaceriști cu mutre sinistre. O băbuță drăguță bea la terasă un pahar de vin, un chelner discuta cu un client despre vinurile de anul trecut. Totul normal, firesc, nimic snobbish. OK, bon, nu mai știu exact pe unde-am fost în fiecare zi. Desigur c-am fost pe Boul' Saint-Mich' și am răsfoit cîteva cărți ietfine la douășcinci de cenți, și niște benzi desenate. Într-o seară am luat autobuzul din față de la Eglise Saint-Germain, am tarversat Sena, am mers pe la Luvru pînă la Comedia Umană, după care am luat-o înapoi ca să mă plimb și pe Rivoli. Era deja noapte, dar eu mergeam tot înainte, nu mă puteam opri, spre Place de la Concorde, apoi pe Champs. M-am oprit odată pe-o bancă într-o stație de autobuz, zic s-aștept 73-ul, dar cînd m-am uitat mai bine pe indicator, am citit că în perioada aia circula doar pîn' la nouă și-un sfert. M-am întrebat ce naiba de autobuz e ăla care merge doar pîn' la nouă și-un sfert pe Champs? Noaptea pe Champs. A trecut un Bus Discotheque dar nu știu unde avea stație. Tot Champs-ul l-am făcut la pas, măcar cu asta mă laud, dacă pot spune așa, față de mine însumi. O terasă mare, luminată în roșu, pustie, cu excepția a două fete care discutau undeva, în centrul terasei. Eram așa de obosit că la stația de metrou de la Arcul de Triumf am intrat din greșeală la RER. Puteam să merg și cu ăla, dar mi-era dor să revăd M1, (să-mi retrăiesc amintirile?) așa că m-am întors, și m-am prins destul de greu pe unde e linia M1. Metroul anunța să fim atenți la pickpockeți. Două polițiste discutau în metrou. Născute să fie polițiste, dinamice, sportive. Doi turiști masivi, nordici, tată și fiu, discutau uitîndu-se mereu pe sus la planul liniilor.

În față la Notre Dame era o tribună, nu știu la ce folosea, poate doar la o observare mai bună a fațadei superioare a Catedralei. Rue de Rivoli arată chiar mai mizeră seara. Și mai aglomerată. Iar noaptea erau deschise doar cîteva buticuri cu suveniruri, toate avînd vînzători străini. Am avut mai mult timp în ultima seară, cînd am plecat mai repede de la lucru (de fapt mi-au dat ei drumul mai repede). Magazine închise. Evident că nu m-am putut abține să nu intru și la WH Smith și la Gagliani, să iau o gură de cultură, să mă oxigenez mental. Chiar și în Paris, librăriile rămîn tot un fel de oaze. Bine că-s multe.

În fine, nemaiputînd de oboseală, cu geanta grea de laptop cînd în mînă, cînd pe umăr, am ajuns pe străduțele din arondismentul 5, m-am uitat la meniurile scrise cu cretă la cîteva restaurante și la primul la care mi-a plăcut atît meniul cît și vista, am intrat. Nu era unul scump, nici cine știe ce șic aranjat, dar îți puteai odihni privirea pe o grămadă de detalii pe pereți: rîșnițe de cafea vechi, farfurii pictate manual, tablouri înfățișînd peisaje idilice, o căruță, etc. Am mîncat repede fiindcă-mi era super foame. Nu spun ce-am avut ca antreu și fel principal, dar ca desert am luat Mousse au chocolat, și cu asta regimul meu a fost pus la test însă cred că nu greșesc cînd spun că s-a descurcat cu bine.

M-am plimbat de cîteva ori pe St. André-des-Arts, înainte și-napoi. În apropiere de Buci toate terasele sînt ocupate (Happy Hour). Mai multe grupuri de muzicanți stradali, îmbrăcați șic, cîntînd un jazz din New Orleans, și o bătrînică dansa de mama focului. De fiecare dată m-am oprit să privesc. Chiar aveau talent. Am văzut cîțiva turiști români, mai în vîrstă, plimbîndu-se agale. Seara nu mai găsești baghete, și-mi era așa poftă de una! Am mîncat paste la o pizzerie aglomerată. Erau foarte fierbinți și beam apă și pentru că-mi era sete și ca să sting fierbițeala. Lîngă mine s-au așezat două fete și au început să sporovăie într-una. Dacă eram la noi în țară nu s-ar fi așezat niciodată lîngă un băiat, fie el și singur. O impresie: în Franța fetele chiar mă observă, spre deosebire de aici, la noi, unde toate îmi par că suferă de probleme oculare grave. M-am uitat la afișele de la cinematograful independent "Le Saint André des Arts", păreau filme super-bune, dar n-aveam timp. Parcă timpul se oprește cînd mă aflu în fața unui cinematograf sau într-o librărie și uneori chiar mi se pare că ultimii ani au fost un vis și că de fapt acesta e prezentul, și cred că dacă închid ochii nici nu mai știu în ce an sînt, ar putea fi 2001, sau 1990, sau chiar anii șaptezeci. Mulți oameni singuri cumpărînd bilete, intrînd. Oare chiar erau singuri, asta o fi alienarea parizienilor sau mi s-a părut doar?