Serile ouvriere

Dacă ieși de la lucru puțin înainte de șase, e OK. Însă dacă mai zăbovești prin zonă vreo oră, și apoi vrei să pleci din orășel, cu autobuzul, trebuie să te înarmezi cu multă răbdare, fiindcă ai de așteptat. În prima zi asta am și făcut. Am lăsat badge-ul la recepție, fiindcă într-un business trip nu-ți trimit cică acte ca să-ți facă un badge permanent, așa că trebuia reînnoit în fiecare dimineață, apoi am mers frumos pe aleile pietruite pe lîngă gazonul englezesc, pînă la poartă, am ieșit, am stat la un stop, deși nu era deloc trafic, am traversat și apoi m-am plimbat prin acel sector de site-uri și clădiri funcționale, încercînd să-mi risipesc gîndurile de la problemele de la servici, care începeau să se clarifice de fapt, însă mai aveam ceva care nu-mi dădea pace, fiindcă nu era sută la sută gata și mai erau și alte părți implicate. Mă simt liniștit știind că sînt înconjurat de atîtea locuri de muncă și de oameni care-și văd de treburile lor. Ca-n visele mele din copilărie cînd citeam reviste SF și mă imaginam lucrînd într-un institut din asta, făcînd ce-mi place, ceva legat de știință, eventual pe o altă planetă. N-am prea făcut poze - am observat foarte multe camere de supraveghere și intuiam cumva, vag, că poate aș fi avut necazuri, deși cu celularul eram destul de discret. Cît de discret pot fi plimbîndu-mă singur, pe alei și pe trotuare destul de pustii, pe jos, cînd acolo mai toată lumea pare că folosește mașina. Sau mă rog, nu chiar toată lumea. Mai întîlneam sporadic cîte-n biciclist îmbrăcat ca la Turul Franței sau un foarte tînăr stagiar, imberb, sau cîteva figuri obosite de loseri. Destul de multă lume prin Mall. Ce m-a-nervat că de la un bancomat n-am putut extrage bani și nici chitanță n-am primit. La Paul era mereu cîte-o coadă, cred că tot timpul este, așa că mi-am luat o baghetă de la Brioche Dorée, să-mi mai treacă foamea pînă ajung în Marele Oraș. Păcat că sendviciul american are hrean, ceea ce conform regimului mi-e interzis, dar oricum în prima seară mîncasem deja trei sferturi de Camembert plus doi croissanți. Mi-am mai cumpărat o cămașă discretă, albastru deschis pe care să-l port pe sub puloverul gri și niște tricouri. N-am găsit nici un chioșc de ziare. Ce mare mi se părea acum un deceniu acest centru comercial! Mă cam pierdeam prin el. De fapt atunci îmi părea bine să mă pierd, și, deși nu aveam bani, îmi plăcea să mă plimb și să-mi fac planuri pentru viitor, așa cum visam uitîndu-mă în copilărie la cataloagele nemțești.

Pe la șapte fără un pic eram în fața a trei stații de autobuz așezate una lîngă alta și-am așteptat o vreme. O fată, foarte tînără, machiată, vorbea la telefon, tare și foarte sigură pe sine, ca toate franțuzoaicele pe care le-am văzut de altfel, mai încolo doi tineri veseli discutau, și făceau observații despre faptul că singurul autobuz care avea întîrziere era al lor, un tip grăbit m-a întrebat ceva, nu mai știu ce. De fapt cred că vreo jumătate de duzină de oameni mi-au cerut indicații în timpul acestor zile. Așa că stăteam în stație, era o vreme rece și umedă, cerul era cînd de-un albastru închis cînd cu petice de soare, și tot ce speram era să nu plouă cînd ajung în Marele Oraș. În fine, a sosit și autobuzul. Primii două sute de metri le-am făcut în cam douăzeci de minute. Am crezut că tot drumul va fi așa, și începeam să cred că seara mea va fi una foarte scurtă. Din fericire, odată ajuns la viaduct (parcă acum unșpe ani ăsta nu era aici), autobuzul a urmat o pistă paralelă cu șoseaua, de care era despărțită de panouri înalte, unele de beton, altele fiind reflectoare de zgomot. Printre dale, observam circulația bară-la-bară pe pe drumul național și m-am bucurat că nu-s acolo. Inteligenți, cei care-au proiectat traseul! Am trecut pe lîngă o mulțime de blocuri de garsoniere, arătau ca un fel de hoteluri, ce păreau atît de pustii. Oamenii din autobuz. Doi bărbați la vreo 50 de ani, în cămașă albă și jachetă discutînd într-o arabă amestecată cu franceză. O negresă care se uita în smart-phone tot drumul. Alta care-și ținea copilul adormit în brațe. O tipă la vreo 40-și-un pic, cu un copil de vreo 10, căruia i-a dat o carte de învățat engleza. Ah, dac-aș fi avut și eu o familie și o viață normală! Fata care vorbea la celular în stație a continuat majoritatea drumului. Prin zgomotul de fond al autobuzului auzeam că vorbea ceva despre o relație, dar nici nu înțelegeam tot. Deși am încercat să fiu cît se poate de discret, cred că m-am uitat puțin prea insistent la ea, fiindcă atunci cînd a coborît, s-a uitat înspre autobuz la mine. Sau mi s-o fi părut? Eh, oricum, păcat că n-o s-o mai văd niciodată. Asta-i viața! Mai era un tip tînăr, uscățiv, nordic, dar nu era înalt, fără nici o geană în mînă, care se uita pe geam cu o privire sticloasă, rece, de fier. Apoi, din nou, alte fete foarte sigure pe ele, cărora mi-e așa greu să le ghicesc vîrsta. Păreau mai tinere ca mine, fără nici un fir de păr alb, părul avea culori foarte naturale, la mîini degete mai groase ca ale româncelor, fără inele pe degete, riduri fine la ochi, discutînd, discutînd, cu sprîncenele ridicate, sincere și serioase. Și atît de sexi! Ah, aș fi vrut să-mi petrec seara cu una din ele, oricare, în Marele Oraș, dar realitatea nu-i ca-n comediile romantice unde totul pare atît simplu. Prin alte orășele prin care am trecut totul era închis cu excepția unor restaurante. Totul degaja un aer provincial, atemporal, de seară liniștită, fără griji. Parisul era foarte aproape.