De la Otopeni spre Paris

Nimic deosebit nu s-a petrecut în călătoriile dus-întors cu avionul, și nici în aeroporturile Otopeni și Roissy. Scriu aici doar ca un exercițiu de aducere-aminte, pentru a-mi retrăi senzațiile de călătorie, pe care oricum nici nu prea am cui să le împărtășesc, nici nu consider că merită să plictisesc pe cineva, dar și ca exercițiu literar.

Deși am zburat cu un avion de peste 300 de locuri, odată ajuns la București, n-am intrat direct în terminal ci a trebuit să luăm naveta. N-am reținut numele aeronavei, (parcă era numele unui județ din Transilvania), tot timpul zic să memorez numele cînd ies dar emoțiile mă fac după aia să uit. Același miros de benzină și la coborîre și în interior, de care abia aștept să scap. Ajuns la terminal, am așteptat bagajele pe carusel, deși știam c-or să-mi vină direct la Paris, dar atât de puțină încredere am în companiile de zbor, ca și-n ceea ce este românesc de altfel, că mi-am zis hai să fiu sigur că nu le încurcă amețiții. Apoi am sunat-o pe Mama, ca s-o asigur că-s bine. Mi-era foame dar n-am vrut să-mi fac un sendvici de-acasă, mi-am zis că-i mai cool să mănînci în aeroport, așa că mi-am luat o baghetă de la Brioche Dorée, care m-a costat 30 de lei, plus 10 lei o apă plată la jumate, cam cît costă și-n Franța, poate puțin mai mult. M-am așezat la mică distanță, de o măsuță, de o fată frumoasă, visătoare care lua și ea gustarea, încet, și se uita în laptop-ul ei. Apoi m-am mai învîrtit pe acolo, mai mult să vizitez aeroportul, care oricum este destul de prost semnalizat și a trebuit să întreb la un ghișeu de informații încotro să mă îndrept, ceea ce în străinătate nu mi s-a întîmplat niciodată. După primul negru pe care l-am văzut mi-am dat seama că acolo-i poarta spre Paris. Peste tot era curent, degeaba tot încercam să schimb locul. M-am așezat pe un scaun de vinil moale cu marginile de aluminiu rece și mi-am scos laptopul și am sunat-o pe Mama, care oricum în ultimul timp își petrece mare parte din zi pe Net. De Paște a descoperit Facebook-ul, și a devenit dependentă, deși nu recunoaște. Conexiunea Wi-Fi era execrabilă, așa că video chat-ul mergea cu intermitențe, Mama nu mă prea auzea, am pierdut timp să setez camera web, e prima oară cînd o folosesc la laptop-ul de servici. A trebuit so asigur că am păpat, că am băut apă, că am făcut pișu, că nu mi-e frig, nici cald, și c-o să am grijă de mine. Apoi am închis, am verificat la un panou electronic că asta e poarta și că nu s-a schimbat, m-am uitat la fetele frumoase de la parfumeria de lîngă. Pe geam nu era nimic deosebit, un avion pe pistă și atît. Mi-am scos cartea pe care-o țineam în buzunarul de la jachetă și am citit, în timp ce-n jurul meu locul începea să se umple. Încercam să-mi dau seama care-i român și care nu, uneori era ușor de ghicit, alteori nu eram sigur. La cei în vîrstă e era mai greu. Cel mai ușor era la fete.

Aveam loc la geam, dar am făcut schimb cu o familie de francezo-români, cu doi copii, din care un bebe în brațe, care, evident voia, să stea pe cele trei rînduri consecutive. Soțul era francez, la vreo 40 și un pic de ani, soția româncă, în jurul a la vreo 35, și amîndoi vorbeau românește. M-am gîndit oh, ce frumos e să ai o familie! Numai eu de vină ca nu mi-am făcut nici pînă la vîrsta asta. La început bebelușul a cam plîns, dar femeia i-a cîntat ceva în franceză pîn-a adormit și m-a adormit și pe mine. N-am avut așa un somn profund, de prunc, dar e uimitor ce bine-ți face o ațipeală de cîteva minute. În ultimele zile fusesem cam agitat, am umblat mult prin oraș, cu o zi înainte am fost la cimitir la bunicul meu (oh, Doamne!), apoi mi-am făcut etichetele pentru bagaj, apoi bagajul, și deci nu eram chiar fresh. Și nici nu am găsit un scurt răgaz să mă adun ca să mă gîndesc mai bine asupra planurilor mele imediate odată ajuns acolo. Mi-am propus, dac-o să ajung cu bine, să merg să-mi iau în primul rînd un Carte Navigo pe o săptămînă, apoi să caut un bancomat, apoi să-mi iau mîncare de la Auchan și apoi să stau în apartament, odihnindu-mă și uitîndu-mă peste fișierele de pe laptop. Deci fără ieșire în Marele Oraș - profesia e mai importantă. În avion am primit mîncare caldă. Mmm!, de mult n-am mai mîncat în avion, dar pe de altă parte de mult n-am mai avut așa un zbor lung. E prima oară cînd zbor fără escală de la București la Paris. Preferam Lufthansa sau Austrian, dar ultimul s-a retras din Timișoara din motive rămase pînă azi neștiute, iar primul era prea scump. Aici șansele de a avea vecini români, adică stresato-irascibili, sînt cam de cincizeci la sută. Zborul n-a fost nici mai bun nici mai rău decît altele. Se zice că piloții români sînt renumiți, dar nu știu dacă asta nu-i cumva o legendă urbană fabricată pe fosta presă din țară. Fosta pentru că presă adevărată nu mai există în România. Frumoasa mea Franță era acoperită de nori, dar nu ploua.

Am urmat imediat semnul "Bagaje", și am avut am mers și iar am mers pe jos, apoi pe bandă, printr-un tunel slab luminat, mereu cu ochii pe semn să nu-l pierd, uitîndu-mă din cînd în cînd și la cei din jur. Bine că era bine semnalizat. La un moment dat am ajuns la un trenuleț, cel de acolo ne-a făcut semn să urcăm în el, la început nu eram sigur, și am auzit și alte voci incredule în jurul meu, însă da, ăsta era drumul. Am coborît la prima și am ajuns la cunoscuta hală unde vin bagajele. Ah, senzația de ușurare cînd îți vezi bagajul venind cuminte pe carusel! Roaming-ul nu mi-a mers din prima, era prima oară cînd foloseam celularul ăsta nou, bine că-l aveam și pe primul la mine, am tot schimbat cartelele între ele. Taximetristul era arab, la început am credzut că era italian, fiind mai alb la față, și avea o figură foarte expresivă. Vorba din cînd în cînd la un hands free, era conectat tot timpul, cred, și spunea cîte o propoziție din cînd în cînd. Îmi place drumul dinspre aeroport din ce-n ce mai mult. N-am mers doar pe periferic. Te obișnuiești treptat cu arhitectura, la început firme, hale, dar toată arată funcționale, deși nu mă văd lucrînd în vreuna din ele, m-ar apuca dorul de ducă imediat, apoi tot felul de clădiri, blocuri de locuințe cu fațada albă, cu balcoane pe malul Senei, cum să nu-ți găsești cazare aici?, din cînd în cînd cîte-un șantier, se construiește mult încă în Franța, apoi cartiere care încep să semene cu cele din Paris.