Diminețile ouvriere

Cîteva din suvenirile pe care le-am colectat diminețile, în timp ce mergeam spre servici. Luam întîi autobuzul din Courbevoie, pentru doar două stații, pînă la Grand Arche, de acolo luam tramvaiul 2 pînă la Pont de Sèvres iar de acolo alt autobuz, care se nimerea. Făceam în total aproape o oră.

În primul rînd că toate localurile, cafenele, patiseriile, etc. sînt deschise și au destui clienți. Mă uitam din autobuz la clienții așezași la mese, luîndu-și micul dejun, arătînd destul de degajați, fără a părea grăbiți că întîrzie undeva. Cu siguranță și-au rezervat o marjă de timp pentru asta. Iar la patiseriile de genul Paul sau Brioche Dorée, sau în cafenele "à emporter"  – peste tot erau mici cozi.

Cine spune că metroul din Paris e aglomerat, ăla n-a călătorit cu tramvaiul. Deși ajunge la intervale regulate, e atît de plin că  abia ai de ce să te ții. De toate vîrstele, de la studenți pînă la oameni cu părul complet cărunt, și toate rasele, proporție aproximativ egală de femei și bărbați.

Cărțile pe care le citesc francezii în mijloacele de transport au în general un titlu necunoscut mie, și-s scrise de scriitori de care, iarăși, mărturisesc că n-am auzit. Ce m-a impresionat cel mai mult a fost cînd în fața mea am văzut o femeie, la vreo 45-50 de ani, blond-cărunt, citind dintr-o carte jerpelită, lipită cu scotch, pe care-o ținea cu o mînă uscățivă. Am scanat în viteză este umărul ei, și am văzut că scria Rugăciuni de dimineață – în română! Părea atît de puternică și de detașată, emanînd un fel de energie. Poate adunîndu-și tăria pentru lupta cu xenofobia francezilor, care-o aștepta în ziua ce începea.

Libăria Virgin din Défense era deschisă la opt dimineața și avea destui clienți cît să formeze o coadă de vreo șase-șapte persoane la fiecare casă.

Oamenii discută atît de deschis, serios, uitîndu-se unii în ochii altuia, cu sprîncenele ridicate, fără nici o  glumă, justificînd fiecare afirmație, argumentînd fără vehemență și fără teama că se repetă, ca niște profesioniști. Nu se întrerup unii pe alții și totuși dialogul e fluid, interlocutorul simte cînd e rîndul său să vorbească, ca-ntr-un duet bine sincronizat.

Pe măsură ce mă apropiam de serviciul meu, oamenii îmi păreau că arată din ce-n ce mai ponosiți, mai storși, mai ... uzați, da, ăsta-i cuvîntul. Cam asta-i tipologia pe care-o vezi pe-acolo.

Nu am detectat un șablon vestimentar. Am remarcat însă destule sacouri, dar și destui blugi. Cămăși monocrome. Mi s-a părut curios un timp îmbrăcat la costum și cu fular învelit în jurul gîtului, ca și cum și-ar fi pierdut paltonul. (Diminețile erau foarte reci și umede). Ulterior am mai remarcat acest stil vestimentar și prin oraș. Foarte mulți nu aveau deloc genți, doar o revistă sau nimic, mergeau cu mîinile goale. Ce meserii or fi avînd aceștia? E interesant că aici în Franța, spre deosebire aici, poți să-ți imaginezi la orice om avînd orice meserie.

Ah, frumoasele comune și mici orășele prin care treceam, cu case cochete, că păstrau un parfum din spiritul Franței profunde. Liniștite, adormite. Păcat că unele șosele au fost construite atît de aproape de ele, probabil în epoca celor "Trente Glorieuses" - ce i-or mai fi înjurat proprietarii pe constructori atunci! Clădirile de birouri îmi păreau arhi-suficiente. În Sèvres am trecut pe lîngă o poartă mare cu grilaj, la marginea căreia scria Piscine Municipale. (La noi ar fi avut cu siguranță un nume americanizat și impactant, dar acolo părea atît de natural, firesc, și  încărcat de istorie). Și destule blocuri-rezidență, probabil de garsoniere, după arhitectura cu modele mici și regulate. Nasol să stai aici, mi-am spus, dar dacă nu prea ai încotro...

Se construiește. Dar se și dărîmă întîi ca să se construiască în loc clădiri mai moderne de birouri. Macarele, macarele. Cînd văd macarele îmi vine automat în minte o celebră melodie de pe vremea comunistă. (Dar altă melodie cu macarele nu s-a făcut, din cîte știu). Am trecut cu autobuzul pe lîngă un șantier, în Vélizy, și mă uitam prin geam. La un moment dat, în gardul înalt de tablă era o breșă și am văzut muncitori agitîndu-se de colo-colo printre stîlpii fundației recent puse, cu căștile colorate, cu hainele de asemenea colorate în culorile șantierului, ca-ntr-un joc de strategie. Colegii francezii se miră cînd le spun că-mi place să mă plimb prin zona de companii, de site-uri, să mă uit la clădirile funcționale.

În ultima dimineață, deși nu m-am mai dus la servici și trebuia să predau camera la 11, m-am trezit tot ca de obicei și m-am dus pînă pe Esplanadă pe de o parte ca să încerc o parte din acele senzații dintr-un punct de vedere mai detașat iar pe de altă parte ca să fac un pic de shopping, să nu mă-njure colegii de-acasă, și-așa unii destul de invidioși. Mă simțeam la fel de energic, îmi venea să intru în șuvoiul de lume și să știu că merg într-un loc al meu, așa că m-am simțit destul de derutat. Am intrat la librărie, am stat frumos la coadă la Paul și m-am dus afară pe Esplanadă să mănînc în tihnă, la aer, așteptînd ora nouă să se deschidă unele magazine. Apoi am intrat din nou, am stat la o coadă, mi-am luat o cafea cu un croissant pe o tăviță și am stat la o masă, uitîndu-mă la Grande Arche.