Din nou vise-reper

Cu timpul, cele mai multe vise mi se destramă în minte. Știu. Ar trebui să mi le notez imediat, dar cum sînt mereu în întîrziere la servici... Kerouac a scris o carte întreagă numai cu visele pe care le-a avut. Citind-o, mi-am dat seama că nu mă pot compara cu el. Unele vise însă mi le amintesc cu minuțiozitate. Am mai scris aici despre astfel de vise. Unele sînt premoniții, altele mi le amintesc brusc, într-un moment satori.

Se făcea că eram în Olanda, stăteam într-un apartament situat într-un cartier de blocuri cu patru etaje, ca la noi, dar cărămizii și cu geamuri mari. Era pustiu. Trebuia să mă duc undeva, așa că am luat-o pe jos pe un drum pietonal paralel cu șoseaua, îndreptîndu-mă la periferie. Mi-era teamă să nu mă atace cineva. Am mai fost acolo și-n realitate, dar nu știu să localizez exact. Mi-am dat seama că m-am dus prea mult într-o direcție, am traversat, m-am învîrtit pe acolo, pînă la un gard. Era un sit industrial părăsit transformat într-un talcioc, cu artizanat, m-am învîrit puțin pe-acolo pînă mi-am dat seama că n-avea rost să mai zăbovesc. Așa că m-am întors în cartier, se făcuse seară, apoi noapte, luminile se aprindeau la cîteva apartamente. Nu mai știam unde stau, am văzut lumină într-un un mic local de la parterul unui bloc, m-am îndreptat acolo, proprietarul s-a bucurat cînd m-a văzut și mi-a zis să am puțin grijă de local pînă se duce el undeva. M-am învîrtit înăuntru, am văzut că era mult mai mare decît credeam. Un hol ducea într-o curte interioară unde era amenajat un garaj și cîteva mese și m-am simțit bine, acasă.

Acesta l-am avut mai demult, acum vreo șapte ani, dar încerc să-mi amintesc. Eram la București, era iarnă, și-mi era frig. Mergeam cu picioarele goale și nu mai știam unde-mi lăsasem pantofii, am ajuns la o casă mare și liniștită, unde stătea un fost coleg, care mă chemase la el. Am ajuns, dar el era cu o fată și trebuia să plece, mi-a spus că pot să stau aici pînă se întoarce, eu i-am spus că dacă întîrzie mult, eu plec. În casă era liniște, și m-am decis să merg prin oraș. Am mers prin magazine, dar cele mai multe erau la gară, așa că am luat-o în direcția aia, am ajuns acolo, era un tren rapid care te ducea înapoi centru, l-am luat și am ajuns la un shopping center unde căutam cărți, era un perete mare doar cu cărți și reviste, erau interesante dar nu exact ce doream eu, cineva mi-a spus că mai există cărți și-n altă parte, așa că m-am plimbat, am luat liftul și pe benzile rulante ca-n aeroport. Peisajul de afară arăta la fel ca zona din magazinul Bega, și mi-am dat seama că-s în Timișoara.

Am visat că trebuia să plec la Paris și totuși nu eram așa sigur că fac bine. Unii îmi spuneau să mai aștept, dar mă gîndeam, ah, dar mi-e atît de dor, trebuie să merg acum. Pe drumul spre aeroport, am trecut pe un pod boltit peste un rîu, ca cel din Calea Șagului. Apoi peisajul a început să se degradeze, clădirile deveneau din ce-n ce mai părăginite, apoi erau doar schele. Nesiguranța a crescut pînă am ajuns aproape de aeroport, și acesta era la fel de părăginit că dac-ar fi bătut vîntul mai tare, s-ar fi destrămat, și mi s-a făcut teamă, am zis hai să întoarcem. Așa că am întors și după ce-am trecut iarăși podul, peisajul revenea la normal pe măsură ce ne mergeam mai mult, am văzut și copaci, am cotit-o la dreapta, și m-am liniștit. (Ăsta s-a dovedit a fi un vis premonitoriu, avusesem ocazia să plec în Franța pentru cîteva luni, dar nu treaba s-a mai concretizat).

Am ajuns prea devreme la Vélizy, era noapte și sit-ul era încă închis, am așteptat în hol, era o mică braserie, am mîncat ceva, era ca într-un aeroport. Am decis să mă mai plimb împrejur, era și o pădurice, am urcat puțin, m-am uitat în jos și de acolo sit-ul luminat semăna cu o ilustrație SF cu o stație lunară, iar împrejur am văzut că mai sînt multe altele, la fel.

Acesta l-am avut recent. Eram la București și mai aveam suficient timp pînă pleacă trenul. Era seară și m-am decis să caut un restaurant. Peste tot era ocupat și aglomerat, pînă la urmă am găsit unul, avea pereții de sticlă și-mi plăcea că puteam să văd peisajul mizer dimprejur, ce părea neschimbat din ultimii patruzeci de ani. Deodată, un bloc turn, cu multe scări, a început să se clatine și a căzut, dar mi-am dat seama că era doar fațadă, oricum, m-am speriat și am vrut să fug însă oamenii de la masă, majoritatea tineri yuppie, mai tineri ca mine, păreau calmi, de parcă era un fenomen normal, obișnuit. Nu era fum, nimic, totuși m-am grăbit să ies și să plec repede de acolo.

Eram într-o gară pustie de țară, o haltă, și așteptam un accelerat. Mă plimbat încolo și-ncoace pe peron, era ziuă și cald, soarele sus pe cer. Trenul a sosit, am urcat, era aglomerație, oamenii stăteau pe culoare, discutau, părea că toți se cunosc între ei. Mi-am dat seama că mergeam în direcție greșită, eu voiam spre Timișoara. Am coborît la prima stație, tot o haltă, prin Oltenia. Am luat alt tren, care mergea în sens invers, același tip de oameni și acolo, la fel, se cunoșteau toți, mă uitam pe geam, șantierele de lîngă Porțile de Fier. Cineva mi-a povestit ce frumos e în Banat, în Caransebeș, și mi-am zis ce-ar fi să mă opresc puțin acolo.

Mergeam cu mașina undeva în Nord, spre Arad, pe autostradă. La o bifurcație, în preajma urcării unui deal, trebuia s-o luăm la stînga, dar am luat-o la dreapta, deși știam că ne poate paște un pericol acolo. M-am uitat în spate și ne gîndeam că nu-i prea tîrziu să ne întoarcem, așa că ne-am întors, dar apoi, ajungînd la aceeași intersecție, am luat-o tot la dreapta. De-acum vom vedea, mi-am zis. Am condus prin niște serpentine abrupte, fără parapeți pe margine, cum am văzut în munții din Provence. Am ajuns într-o stațiune, semăna cu Moneasa, dar nu era ea. Lume multă, mașini. Ar fi fost bine să rămînem aici, lumea era la picnic, la plajă, caming, dar am vrut să megem mai departe, undeva în jos unde nu erau oameni, și peisajul era mai înfricoșător. Ne-am întors (nu mai știu dacă eu conduceam și nici cu cine mai eram în mașină) la stațiune, dar lumea începea să plece. Am mai stat puțin,, am găsit deschis și un chioșc de unde ne-am luat ceva (nu mai țin minte ce) și ne gîndeam la pericolele drumului de întoarcere acasă.

Eram la Mare, ajunsesem dis-de-dimineață și nu eram sigur c-am să găsesc cazare. Stăteam cu bagajele pe faleză, mă uitam la lumea care începea să sosească la plajă, pîn-a venit șeful, directorul firmei, să ne spună să mergem cu el. Am ajuns în niște galerii, la subsol, ca într-un mare centru comercial, însă underground, care avea și camere de hotel, și ne-am găsit fiecare o cameră unde să stăm. Mi-am zis că nu e rău, ba chiar treptat începeam să mă simt din ce-n ce mai bine. M-am dus iar pe plajă, lîngă o parcare, și i-am sunat pe ai mei, le-am spus că sînt bine. Mă uitam la mare, de data asta mai liniștit și mă gîndeam la cîte-aș putea face în următoarele luni. Perspectivele îmi păreau bune.