Modernism

Nu-l cred că-l înțeleg pe Brâncuși. Cred că este supraapreciat, overrated, dacă totuși sună mai bine, de fapt parcă totul sună parcă mai bine uneori în engleză din păcate. De fapt cred că am o problemă de înțelegere a modernității în toate domeniile artei. Și mai cred că arta, prin individualități, influențează societatea mai degrabă decît este un produs al societății. De asemenea nu-mi place deloc Picasso, aici chiar nu înțeleg de e considerat un mare artist. Bine, e clar că nu se mai putea picta la fel ca înainte, nici măcar ca impresioniștii sau post impresioniștii, care se părea că au epuizat subiectul repede, totul mergea pe avans-rapid în acele vremuri, mașini, trenuri, așa că s-a trecut repede peste. Trebuiau găsite alte forme de expresie și tipul ăsta a zis, gata, mă plictisesc, nu mai am răbdare, așa că ce și-o fi zis, hai să pictez chipuri din profil cu ochii pe aceeași parte a feței. Hm, dar asta e artă? În lipsa a altceva nou, poate fi trecut ca artă. Și poate că nici privitorii nu mai aveau timp de evaluare. Eu la cubism spun nu, mulțumesc, prefer curbele, la fel cum îmi displac mașinile anilor șaptezeci și șaizeci, deși asta e altceva. Și lucrurile au evoluat așa, pînă la Mondrian, oh! Iar Brâncuși e mai degrabă un decorator, unul vizionar, decît artist.

Apoi literatura. Hemingway, care a redus totul la esențial, tăind absolut toate zorzoanele și totuși frazele lui curg într-un mod expresiv, păstrînd totuși, din fericire, acțiunea. Nu sînt un fan al lui Joyce, deloc, ceea ce poate fi un sacrilegiu pentru fanii anglo saxoni care-l idolatrizează, deși cred că mai mult pentru că a întins marginile limbii mai departe, nu pentru literatură. Sînt totuși un fan al Virginiei Woolf, și a lui Proust dar îm cazul lor nu s-a pus problema de economisire a mijloacelor stilistice proprii. La Brâncuși însă suprasimplificarea a mers la extrem, pînă la esență, la simbol. Sînt mai degrabă adeptul briciului lui Ochkham (deși nu el l-a inventat, mă rog) sau de fapt nu se știe cine a spus Lucrurile trebuie făcute cît mai simplu cu putință dar nu mai simple. Ori aici cred că Brâncuși a depășit limita artei însă doar pentru a o aduce la o simplă decorațiune. Poate tot modernimsul e o reacție la curentele precedente, de la baroc la victorianism. Sartre? Zero pe mii de pagini! Camus? Cultură de învățător, cum zicea Cioran. Dar partea pe care o detest în literatura modernistă este absența acțiunii. Se considera că literatura care are de spus o poveste este destinată copiilor, și un roman trebuie doar să exploreze psihologia personajelor și să acorde o importanță stilului și cam atît. Unde a dus asta? Două războaie mondiale și dictatura proletariatului. Abia odată cu postmodernismul au început să apară schimbări, s-a redescoperit că povestea e motorul din spatele literaturii, degeaba negăm asta.

 A mai existat arhitectura, Corbusier cu betonul său care are un aer amenințător. Și să nu uităm ce planuri sinistre avea pentru Paris! Nu mai zic de Bauhaus, deși se pare că toate sediile mari de companii sînt tributare cumva stilului Bauhaus. Încă o data, asta nu e artă. Dar un lucru care mă intrigă este Sagrada Familia. E greu de explicat în cuvinte. Respectă niște proporții, niște principii, e clar, și totuși are ceva de bolnăvicios, ca să nu zic amenințător, fiindcă toate catedralele gotice sînt amenințătoare. De fapt poate n-ar trebui să comentez pînă nu e finisată, și nici nu am fost acolo, deși am văzut macheta, cum va arăta. Oricum, sculpturile, cel puțin deocamdată, arată ca unele care psoslăvesc clasa muncitoare, le lipsește sufletul parcă. Sau poate și-l vor dobîndi cînd Catedrala va fi gata, cine știe?