Realitatea strică filmul

Recunosc că-mi plac acele filme romantice în care ea și el stau despărțiți, și se gîndesc unul la altul și suspină dar nici unul nu ia inițiativa să ia legătura cu celălalt, crezînd că celălalt sau cealaltă nu vrea sau se gîndește că celălalt/cealaltă poate e cu altul, sau eventual au la un moment dat intenția să acționeze, să sune, dar se răzgîndesc și tot așa, iar spre final, cumva, întîmplarea, hazardul, serendipidatea acționează și îi adună. Însă în ceea ce mă privește, viața mi-a dovedit că-n realitate lucrurile se petrec exact pe dos, indiferent dac-aș face ceva sau nu. Dacă mă gîndeam de exemplu la prietena mea că ar fi cu altul și totuși, nemaiputînd de dor, îmi luam în cele din urmă inima-n dinți și-o sunam, chiar se dovedea că era cu altul. Dacă continuam să stau în pat gîndindu-mă mereu la ea, suferind în tăcere, sperînd în secret că poate mă va suna cînd va fi pregătită, după cum îmi spusese, ea pînă la urmă își găsea pe altul, și asta destul de repede. Sau cînd mă duceam undeva, unde știam că poate am să dau de ea și am putea schimba o vorbă și aș putea încerca o apropiere, ajuns acolo o vedeam la braț cu altcineva și trebuia să mă prefac că nu-mi pasă. Cînd mă gîndeam că poate nu e fericită cu prietenul ei, aflam că este de fapt fericită, că au fost împreună în vacanță, sau în club. Toate astea îmi amintesc că m-au zdruncinat rău de tot. Într-o zi am aflat, și asta cu totul întîmplător, că s-a măritat. Fiind încă îndrăgostit de ea, am primit vestea ca un pumn în plex, total nepregătit. Sau eram eu incredibil de ghinionist, sau n-am ales niciodată persoana care să merite, sau greșeam undeva de fiecare dată și nu știu unde, sau toate la un loc. Ok, pe de altă parte, trebuie să recunosc că odată, dar doar o singură dată, cu o fată, mi s-a întîmplat să fie ca-n astfel de filme, și asta atunci cînd chiar nu mai aveam absolut nici o speranță în privința ei. Dar asta, repet, mi s-a întîmplat doar o dată, o altă șansă n-am mai primit de atunci de la viață. De asta se spune, clișeistic, că o minune se întîmplă doar o dată-ntr-o viață de om. Filme sînt mai multe, dar parcă toate se concentrează să prezinte doar acea unică șansă. Oricum, știu că viața nu e ca-n filme, viața e mult mai rea, mai lipsită de strălucire, însă eu totuși continui să mă uit la astfel de filme, știind că totuși sînt false, știind că-mi acolo-mi sînt prezentate excepțiile. Poate că oamenilor care au noroc și charismă chiar li se întîmplă des astfel de lucruri bune. Lumea nu stă pe loc, universul nu acționează niciodată în favoarea ta chiar dacă tu îți dorești cu adevărat ceva, ba din contră, face tot posibilul ca să-ți fie împotrivă. Toată chestia e să nu rămîi doborît, cred, și la asta te ajută poate să vezi astfel de filme. Pentru că ești cu adevărat înfrînt atunci cînd nici nu-ți mai vine să încerci ceva, fiindcă știi că oricum n-ai să reușești, așa cum ți s-a întîmplat sau ți se întîmplă uneori.

La ce m-am gîndit azi

Astăzi n-am făcut mare lucru, doar mi-am lăsat gîndurile să plutească liber. M-am gîndit cum ar fi dac-aș fi un fluture și aș avea de trăit doar o singură zi. Toată viața de pîn-atunci aș fi trăit învelit într-un cocon și la final, m-aș fi trezit transformat într-un fluture și aș zbura din floare-n floare. Poate aș fi prins o zi senină și atunci aș fi crezut că toate zilele sînt așa, însorite sau poate c-aș fi prins o zi ploioasă și m-aș fi bucurat de strălucirea stropilor de ploaie, sau aș fi prins o zi nici însorită nici ploioasă, dar tot m-aș fi bucurat de ea. Și atunci m-am gîndit că de fapt, poate că sînt fluture. Cine spune că ziua de mîine există și nu ne naștem de fapt în fiecare zi din nou.

Și apoi, plimbîndu-mă, m-am gîndit că parcă totuși orașul arată mai bine ca acum douăzeci de ani, totul, și copacii, și tramvaiele și spațiile verzi plantate cu atîtea flori și chiar și oamenii. Și ce mult mă chinuiam mai demult ca să face ceva, orice și că eram atît de prins de viața mea măruntă, atît de înfășurat în mantia-mi singurătății, atît de plin de griji despre viitor, și nu eram atent la lume, la prezent, la natură și toate acestea au trecut pe lîngă mine, în viteză și n-am văzut nimic din frumusețile lumii. M-am plimbat pe străzi, pe bulevarde, prin parcuri m-am uitat la oameni, la flori, și în loc să mă-ntreb ce caut eu de fapt aici pe o zi frumoasă ca asta, cum făceam mai demult, m-am gîndit: hei!, ce bine că sînt aici! M-am plimbat pînă n-am mai știut cît este ceasul și mi-am imaginat că am lîngă mine foști prieteni, cu care azi am pierdut legătura și am încercat să port discuții în gînd cu ei. Cu fosta mea prietenă cu care mă plimbam mai demult prin tot orașul, cu un fost coleg de facultă sau cu un coleg bun de servici care azi sînt cu toții departe dar toți m-au asigurat că sînt bine și m-am bucurat pentru ei. Și apoi m-am gîndit că trebuie să fac și eu ceva în viață. Dar ce? Și că-mi trebuie timp, mult timp ca să gîndesc mai bine la toate astea. Și m-am mai gîndit la oameni în general, la ce viață au oamenii normali, care merg la servici, vin acasă, se bucură de familie, de copii, pleacă în concediu, își fac planuri de viitor, cu siguranță visează și ei cu ochii deschiși, poate chiar mai mult ca mine. Mă întreb dacă am petrecut cu bine ziua sau dacă am făcut ceva ce mi-a plăcut. Dar mi-am dat seama că asta nu e important de fapt.

Și m-am mai gîndit că mă uit în fiecare zi la fețele oamenilor necunoscuți de pe stradă dar niciodată nu-i recunosc. Mereu diferiți, niciodată aceiași. O lume nouă în fiecare zi, o lume nouă care și-a pierdut legăturile cu trecutul, pe care l-a uitat. Ce e timpul? E o iluzie? Iar scrisul nu este o metodă de a-ți aduce aminte? Ar trebui ca toți să ne păstrăm toate amintirile undeva, pe un suport de rezervă, ca să nu le uităm. Și m-am mai gîndit cum ar fi arătat viața mea acum dacă aș fi făcut alte alegeri, sau dacă lucrurile s-ar fi desfășurat după un alt fir narativ. Aș fi fost mai fericit? Aș fi putut oferi mai mult? Oricum, iată-mă aici, neștiind încotro să mă-ndrept, dar meditînd la toate astea.