Job sociabil

Job-urile sînt doar job-uri, și nimic mai mult, mereu mi-am zis asta, în ciuda retoricii companiei în care lucrez, care susține, într-un mod oarecum ideologizant, că trebuie să existe o legătură puternică între tine ca persoană și grupul din care faci parte, pretinzîndu-ți o dăruire de sine pînă la sacrificiu, cum sînt de exemplu lucrul peste program și în week-enduri sau în regim de multitasking. Arta cere sacrificii, de acord, însă dacă sacrificiul ți se pare auto-distructiv nu cred că se mai merită să continui. De fapt poate e vorba mai mult de un compromis pe care trebuie să-l faci, la nivelul suprafeței, măcar să dai impresia că-ți pasă, dar asta înseamnă să joci teatru și lumea își va da seama. Dar asta e în fond o problemă de afaceri, și ăsta e alt motiv pentru care nu subscriu la teoria asta a lor, așa că doar rareori mă împotrivesc cu voce tare. Alt motiv este că orice intruziune o resimt și în plan sufletesc și asta îmi dă senzația de invazie a spațiului privat, de amenințare la adresa propriei personalității. Ori firea mea introvertită, introspectivă, e incompatibilă cu un job care, ciudat (la urma urmei) necesită totuși atîta socializare. Prefer solitudinea, ce-i rău în asta? Întrebați-o pe Susan Cain. Și atunci nu mai sînt atent la training-urile care se fac în companie, nici măcar la cele care țin de proiect, nici la cele care țin de modul de organizare, fiindcă avem cel puțin o dată pe an organizări noi și re-organizări. Am zis avem, în loc de am, semn că sînt totuși influențat de retorica asta, că-mi imersez oarcum personalitatea în grup, sau grupul fuzionează cu conturul propriei personalități. Dar oare poți fi într-adevăr independent în gîndire, poți ignora cu totul mediul în care trăiești? Aș spune că pe de-o parte da, de ce nu? Îți vezi de cărțile tale, chiar dacă lumea se uită chiorîș la cei care citesc cărți, fiindcă timpul liber, nu-i așa, trebuie să ți-l petreci făcînd sport (tot de echipă preferabil), sau să asculți muzica ta, soundtrack-ul propriei vieți. Pe de altă parte, în realitate e mai greu din cauza stresului care radiază de peste tot parcă, sau cel puțin așa-l percep eu cu antenele mele, fiind și hipersensibil, un alt "defect" pe care-l am. Uneori cred că mi s-ar potrivi să lucrez la un observator astronomic, măcar acolo ar fi liniște și n-ar mai trebui să socializez atît sau măcar nu cu oameni obositor de hiper-sociabili. Și știu că nu sînt singurul, din fericire. Anul trecut un prieten din Germania mi-a zis că a vrut să plece o perioadă într-o expediție în Antarctica. Dar sînt convins că vom rămîne doar la nivel de vise.