Șaptezecii

Există perioade de timp de care-și mai aduce aminte din ce în ce mai puțină lume, pînă ce treptat mă tem că vor ajunge să dispară. Uite, de exemplu perioada anilor șaptezeci. Cine se mai gîndește la ei? Eu, care eram mic, și am nostalgia copilăriei, unii colegi de generație care-s abonați și ei prin FB la grupuri nostalgice, părinții mei și prietenii lor de generație, care aveau douăzeci și ceva de ani în anii șaptezeci și care acum sînt la pensie și regretă timpurile acelea, poate cîțiva antropologi care poate vor căuta cîndva ceva, nu știu ce, poate o utopie, asta dacă va mai exista o țară numită România, sau o limbă română. Ce vremuri! Mai vezi frînturi în filmele din acea perioadă, uitîndu-te cum era îmbrăcată lumea, (și se îmbrăcau mai îngrijit, nu ca acum), la mașini (poate și de-aia îmi plac acum mașinile vechi). Grătarele de întîi mai, emisiunile de la televizorul alb-negru, cu aceeași artiști, (îmi amintesc cum toată familia se oprea din lucru și fugea în camera cu televizorul cînd la o emisiune de divertisment apărea Anda Călugăreanu de exemplu), apoi șlagăre, filme cu aceiași actori, serialele de sîmbătă seara, almanahurile, discuțiile despre Campionatul Mondial din Mexic, cartierele nou construite în care se mută oameni optimiști ai muncii, Radio Europa Liberă, sticlele de lapte cu gît gros, patinele cu patru rotile, șamd. Cînd mă gîndesc la anii șaptezeci, îmi imaginez o epocă însorită, o epocă o lipsei de stres, în care fiecare avea un loc de muncă, la un iz de hippie. Dar știu că nu era chiar așa. La noi mai erau rus in urbe care tot soseau și soseau și mai coborau ștacheta. Dar starea asta de fapt exista nu numai la noi, ci și-n Occident. Dac-ar fi să-mi aleg o perioadă în care să trăiesc, aș alege indiscutabil anii șaptezeci, poate chiar și șaizeci, da, și șaizeci. Preferabil în Occident, și de și mai preferință în Franța, și da, la Paris. Sau, mai pe larg, în perioada trente glorieuses. Culeg avid de pe Net fotografii din acea epocă și mă uit la toate filmele franțuzești de atunci, nu mă interesează că-s slabe. Nu m-ar deranja lipsa Internetului, serios, nu prea cred că i-aș simți lipsa. Existența revistelor și posibilitatea materială de a ți le procura pot compensa fără probleme IT-ul. De altfel cred că vîrful civilizației umane s-a atins în anii 60 și 70. Apoi nu știu ce s-a întîmplat cu lumea. Au venit guvernele de dreapta în Occcident, Estul și-a dovedit falimentul. Asta să fie ceea ce i-a înrăit pe oameni? Filmele și cărțile violente? Oameni prea ocupați cu munca și-au neglijat copiii pînă au ajuns imbecili? Prostul gust promovat prin televiziunile prin cablu apărute? Fast-food-urile? Douglas Coupland spunea într-un interviu că dintre toate civilizațiile umane dispărute, cel mai mult regretă "the seventies". Și atunci cum să nu crezi în comunicarea sufletelor? Există o stare globală a omenirii, omenirea intercomunică, moda, curentele literare nu țin cont de granițe. Va ajunge cineva să spună peste ani și ani că e nostalgic după această perioadă de acum, anii 2000? Probabil că da, dar eu unul nu cred c-o să afirm vreodată asta.

Primăvară

Perioada primăverii trece cel mai repede. Parcă niciodată n-ai destul timp să te bucuri de aerul parfumat, de florile de pe alei, de energia din aer, de fetele frumoase pe care le vezi trecînd pe stradă. Îți vine să-ți petreci tot timpul în parc, pe o bancă, uitîndu-te cum curge rîul, îmbătat de mirosul ierbii crude și a copacilor în floare, a gardurilor vii înmugurite. Te bucuri cînd vezi în jurul tău oameni fericiți, îndrăgostiți care se plimbă îmbrățișați, sau femei care-și plimbă copilul cu căruciorul, (și parcă-s din ce în ce mai multe), vezi fete și băieți îmbrăcați șic discutînd relaxat, sau citind absorbiți o carte sub cerul de azur. Ai observat că primăvara cărțile pe care le citești ți se impregnează mai bine în subconștient? Uneori adormi cu o carte în mînă. Dar simți în jurul tău că lucrurile încep să se precipite și ești atras de tot felul de activități: proiectele de la servici se apropie de termenul limită, ai de făcut curățenia de Paști, începi să-ți faci planuri pentru concediul din vară. Și toate astea nu le faci cu mintea lucidă, ci îmbibat de energia naturii din jurul tău, de parcă seva vegetației exuberante te atrage hipnotic în curentul său. "Verde crud, verde crud... / Mugur alb, și roz și pur, / Vis de-albastru și azur, / Te mai văd, te mai aud!" (George Bacovia). Mai știi interpretarea Andei Călugăreanu? Cînd erai la facultă în perioada asta te gîndeai cu o parte a minții la examene, cu alta la lunga vacanța ce va veni, sau la cum o să fie cînd vei lucra, iar acum ai ajuns să trăiești numai pentru cele trei săptămîni de concediu din vară, pe orbita cărora ți se învîrte acum viața. Tempus fugit.

Vîrste

Totul a început odată cu terminarea facultății. Deodată, mi-am dat seama că nu mai am nici un cunoscut de vîrsta mea în jurul meu. Unde naiba s-au volatilizat cu toții, și-au găsit fiecare servicii pe undeva, (și unde, în România ultimei părți a anilor nouăzeci, că doar nu s-or fi făcut cu toții profesori?), sau chiar au plecat cu toții în străinătate? În schimb la toate job-urile pe care care le-am avut am întîlnit în general oameni mai tineri ca mine, doar rareori cîte unul mai puțin mai în vîrstă care de regulă pleca foarte repede dincolo, cîștigător al unei loterii a vizelor sau al unei burse ori cu "chemare" de la un prieten mai mare sau o rudă. De fapt exista un curent puternic de opinie privința asta. "Cum, tu nu ți-ai depus încă actele?" - m-a întrebat o fostă colegă cînd m-am întîlnit cu ea la facultă, venind să-și ia diploma. Era o situație de neimaginat, înțelegi. Scopul era să te cari naibii din țară, și asta cu cît mai repede, cu atît mai bine. Și astfel din toată Universitatea aia plină ochi, supra-aglomerată, cu ciorchini de studenți pe coridoare, în sălile de curs și de lectură, și pe trepte, am rămas puțini de tot. Poate din comoditate, din teamă, din complexe că nu sîntem pregătiți, din faptul că mai aveam aici ceva, totuși, sau poate că din optimism, în fond, să recunoaștem, nu era chiar rău. Astfel, prin acest exod s-a creat un gol generațional sau măcar semi-generațional. Apoi distanța asta dintre vîrste a tot crescut. În loc de un an-doi diferență între mine și colegi a ajuns de trei, patru ani la primul job mai serios, și tot continuă să crească, iar acum am chiar colegi de servici care s-au născut după nouăzeci. Și nu numai atît. La televizor și la radio începea să apară muzica aia proastă, diferită de șlagărele abstracte cu care se confunda muzica românească de pînă atunci, cîntată de tot felul de personaje mai tinere, din ce în ce mai tinere. La început nu-mi venea să cred cînd am văzut colegi ascultînd la căști porcăriile alea, dar puțin mai tîrziu nu m-a mai deranjat , ba chiar am descoperit cîteva hit-uri acceptabile (departe totuși de jazz-ul meu din suflet, dar cine mai asculta atunci jazz?). Terasele, pizzeriile, magazinele, tramvaiele, răsunau peste tot de astfel de muzică, ca și MTV-ul local. (Apropo, întotdeauna am preferat VH1 în detrimentul MTV-ului.) Așa că întotdeauna numărul celor născuți după mine mi s-a părut că a fost (și chiar este) covîrșitor mai mare. Pentru că nu prea mai văd oameni de vîrsta mea împrejurul meu. Cred (deși nu am date statistice) că numărul celor născuți după mine este covîrșitor mai mare. În fond baby-boomer-ii au apărut în România mai tîrziu decît în Occident, așa că X-erii au apărut și mai încolo, abia la finele anilor șaptezeci și-n anii optzeci. Mama îmi spunea că pe atunci lumea nu se prea grăbea să facă copii. Dar eu unul nu mă consider X-er. Nu mi se aplică nici una din caracteristicile X-erilor, ci mai mult cele din Generația Y. Așa că, deși mereu am avut (și încă mai am, recunosc) impresia că-s imatur, că arăt și gîndesc imatur pentru vîrsta pe care o am, și că arăt mai tînăr, iată că am trăit în general într-o societate cu oameni mult mai tineri ca mine. Toți cunoscuții cu care mă mai întîlnesc din cînd în cînd mi se par că arată acum prea îmbătrîniți, mult prea îmbătrîniți pentru vîrsta lor: fete cu labe de gîscă la ochi, cu ochii uscați, băieți cu părul albit. Iar acum văd mereu în jurul meu tineri care se descurcă mai bine decît mă descurcam eu la vîrsta lor. E și normal, există mai multe job-uri, există și Net-ul care informează. Din fericire, între mine și ei, nu există prăpastia asta psihologică, de tipul care există față de mai mari cu cinci, zece ani mai mari ca mine. Deși am dezvoltat chiar complexe. În general mă cam feresc să-mi spun vîrsta. La început din cauză că mă consideram prea tînăr, acum că-s prea mare ca vîrstă față de cei din jur. Astfel niciodată n-am fost la locul meu, în mediul meu. Am dezvoltat și un alt tip complex: după ce mă uit la un film și caut pe imdb actorii și văd că erau mai tineri ca mine, mă cuprinde de-a dreptul o depresie. Sau cînd aflu că actorii din filmele preferate aveau la momentul filmării aceeași vîrstă pe care-o am acum, sau chiar mai tineri. La fel cu scriitorii care-au debutat de tineri (de fapt toți au debutat de tineri). Parcă mai demult oamenii se maturizau mai repede. În fond, cînd se spune că "the thirties are the new twenties" nu la asta se referă? Asta e și o chestie personală, o problemă psihologică, nu generațională, dar în fond ăsta e un blog personal.

(Non-)Conspirație

Nu prea cred în conspirații, mai ales dacă-s mondiale. Nu a existat nici o perioadă în istoria modernă și contemporană care să fie total lipsită de convulsii, de crize, războaie, boli sau amenințări de tot felul. Deși mă gîndesc uneori că parcă există un plan global special făcut ca să țină lumea, omenirea, mereu preocupată și îngrijorată de ceva. Poate că motivul este că majoritatea oamenilor s-ar plictisi și le-ar veni tot felul de idei proaste dacă n-ar mai avea grija zilei de mîine, lucru care s-ar fi dovedit prin studii sociologice, n-am văzut nici auzit. În fine. Pe scurt, după căderea cortinei de fier s-au mai inventat cîteva războaie, apoi imediat terorismul. Apoi n-au mai știu ce să facă și venit (sau a trebuit să vină, sau "au inventat") așa zisa criză. Sau poate și pentru a gestiona cu prudență resursele Pămîntului. Deși la cît de ocupați sînt oamenii din era asta dot-com, cred că s-ar putea începe liniștit să se renunțe și la criză, fiindcă oricum mare parte din populației își petrece timpul cu ochii lipiți de un ecran, gata zombizați, din ce în ce mai incapabili de o acțiune. Pâine și circ, spuneau romanii, supermarket-uri și ecrane (gadgeturi, pc-uri, tv, net) spunem noi. Cam ăsta e un mod de a vedea lucrurile. Pe de altă parte, nu-s convins că astfel de lucruri s-ar putea totuși provoca. Economia nu e o știință, e un fel de șarlatanie, cum ne spunea un prof de la facultă, nimeni nu poate prevedea așa ceva, în genul să se aplice un algoritm, o formulă matematică pentru a se acționa la nivel mondial. Cine să hotărască, cîțiva oameni bogați care se întîlnesc la Davos, Bill Gates și alții de teapa lui? Nu cred că sînt suficient de inteligenți pentru asta, plus că într-o societate atît de deschisă, lucrurile ar ieși imediat la suprafață. Cred că e mai degrabă vorba de incompetență, amatorism, lucruri care se extind, cauzate de bolile societății: incapacitatea de a se concentra un timp mai îndelung, information-overload, ș.a. Pe măsură ce devin tot mai bun pe plan(ul meu) profesional, observ două lucruri: numărul incompetenților crește și că eu devin din ce în ce mai idiot în ceea ce privește celălalte lucruri.

Somnolență de vineri

Există zile cînd totul mi se desfășoară în fața ochilor ca într-un acvariu. Totul e mai lent și pe alocuri deformat. Și totuși, în același timp mă simt lucid. Funcționez cu o viteză scăzută care mă face să observ detaliile în alt mod decît într-o zi obișnuită. Azi-noapte m-am pus în pat cu puțin după miezul nopții, ca de obicei, dar am adormit cu greu, chiar m-am uitat la ceas pe la două, apoi am ieșit pe balcon, m-am uitat afară, era o noapte liniștită, senină, un pic cam rece, doar e aprilie. M-am tot învîrtit în pat cînd pe-o parte, cînd pe alta, cu vechile gînduri pe care le-am mai scris aici, dar și cu altele: cum a trecut timpul, la cît de ratat sînt, la cum să scriu, cum să-mi fac și eu o viață a mea, la ideal, foste prietene, etc. Dușul de dimineață nu m-a trezit, iar de la cafea încă mă abțin. Dar îmi amintesc tot ce mi s-a întîmplat ca și tot ce am lucrat azi. Am înregistrat spontan: mini-ședința de dimineață la care aveam speech-ul deja pregătit, apoi murmurele din birou pe care din fericire am reușit să le ignor, proiectul în care nu-mi ieșea ceva pîn-am început să elimin pe rînd toate cauzele, site-urile web pe care le-am răsfoit, ca să mă pregătesc pentru plecarea în Franța, mîncarea de la cantină, cam seacă și condimentată, cafeneaua dintre cuburi, unde n-am fost niciodată fiindcă o consider prea gălăgioasă, cearta din trafic între o yupperiță care perora vulgarități și nu-știu-cine aflat într-o altă mașină, apoi plimbarea pe partea însorită a străzii Paris, fetele țigănci care vindeau lăcrimioare, în centru cu terasele care parcă lasă din ce-n ce mai puțin spațiu pentru pietoni în fiecare an care trece, polițiștii masivi care vorbeau rîzînd la mobil, doppelgänger-ul cu femeia care stătea pe un fotoliu maro închis de piele, catedrala cu treptele în refacere, peste Bega (era să zic Sena) pînă la Piața Maria, unde-am traversat și m-am întors, reclame cu prețuri de criză, pe lîngă pomii în floare, înapoi spre Centru, pe lîngă buchiniștii de lîngă Modex, ce căutam eu mai demult astfel de cărți, am întîlnit un fost coleg cu care mă văd des în pauză, am trecut pe lîngă o agenție de turism și mi-a atras atenția reclama la Corfu, am stat vreo juma de minut uitîndu-mă la vitrină, ce atractiv, mi-am zis, copaci, nu ariditate, numai că anul ăsta n-am știu dacă am cu cine și nici eu nu-s sută la sută refăcut, m-am abținut cu greu să nu intru-n nici o librărie, deși am trecut pe lîngă două, tînăra decoltată care mătura treptele de la intrarea într-n magazin, aplecată, și căreia i-am văzut puțin sînii, m-am uitat la celular, mai aveam lejer vreo juma' de oră, așa că am intrat pe strada Mercy, partea de est plină de terase și restaurante în aer liber, am luat-o la stînga pe strada Savoya, cea mereu în construcție de enșpe ani, pînă la intersecția cu strada Ungureanu, devenită pietonală de puțină vreme, sînt convins că ți-ar fi plăcut, Tatane, căsuțele montate cu tîrgul de Paște, nu, nu cred că am voie plăcintele alea, să-mi fac întîi analizele, am văzut iepurași, și au mai fost atîtea, apoi drumul înapoi, am început să transpir, oricum n-am cum să cuprind totul, iar la servici, mi-am mîncat prăjitura dietetică, ce bine-i să lucrezi fără termene urgente, bine că mai există și astfel de perioade de respiro, orice proiect are un ritm, un șef bun trebuie să știe asta, la întoarcere am văzut că tîrgul de flori s-a terminat, oricum a fost doar un preview al celui care cică va veni în mai, am mers aici în cartier să-mi fac cumpărături deși mi-era somn, iar seara ascult jazz și bossa nova la radio, care-mi amintesc de visele mele din facultate, cînd nu bănuiam că viața este așa cum este și că nu-mi voi îndeplini nici unul din vise, dar pe de altă parte nu mă gîndeam că voi avea acces la toate posturile de radio din lume, de ce tot caut un dar, de ce tot învîrt totul pe toate părțile, risipindu-mă? Tre' să m-adun, să m-adun...

Evitări

Am cunoscut în carieră destui oameni cu care acum nu vreau să mai am deloc, dar chiar deloc, de-a face. Nu neapărat cu cei cu care aș fi avut ceva anume, de natură profesională sau/și personală la servici sau mai știu eu ce, eu fiind un om care în general ocolește conflictele, deși am avut parte și din acestea, dar îi evit și cei pe care i-am cunoscut tangent, și la care nu mi-au plăcut ideile lor, modul lor a vedea viața - și includ aici în principal materialismul, superficialitatea, ignoranța culturală, androidizarea (consideră omul un android și se forțează pe ei înșiși să devină androizi în numele unei idei despre perfecțiune luate din team-building-uri sau cursuri corporate, ori de dezvoltare personală), șamd. Ei bine, nici cu unii nici cu alții nu-mi face plăcere atît să mă întîlnesc pe stradă, sau într-un supermarket, unde-i pot evita ușor, prefăcîndu-mă grăbit (și mă consider expert în așa ceva), darmite să-i mai văd într-un local, cafenea, restaurant, sau la bazin. Cu unii locuiesc în același oraș din păcate, așa că mă mai întîlnesc din cînd în cînd cu ei și, fiind politicos, sau ținînd la eticheta socială, îi salut, dar cu răceală și reținere. Am dat și încă mai dau destule reject-uri la cererile de prietenie de pe FB (am foarte puțini "prieteni" pe-acolo). Sînt foarte exigent cu oamenii, intolerant chiar, iert rareori și cu dificultate, o recunosc. Ok, ca să fie clar, vorbesc aici despre un defect personal al meu, pe care-l mărturisesc, nu scriu ca să mă laud cu asta. Mă gîndesc uneori că poate ar fi trebuit să-i abordez altfel, să fiu mai tolerant, nu cu cei proști, desigur, dar mă refer aici cu ceilalți, cu care m-am intersectat sporadic, în fond și eu mai vorbeam uneori destule prostii, din stres sau din imaturitate, șamd. Și dacă totuși n-am greșit? În fond, unul din lucrurile pe care le regret cel mai mult este acela că n-am cunoscut mai mulți colegi cu caracter fain dar cum și unde să-i cunoști practicînd o meserie care te stoarce intelectual într-un oraș acultural?

Izolare

Am remarcat la majoritatea persoanelor pe care le cunosc, sau cu care am de-a face într-o așa măsură încît ajung să am ocazia să le observ și pe plan uman, nu doar profesional, tendința, obsesia asta de a acumula,de a strînge cît mai multe în jurul lor, atît de multe încît aspiră, pe termen lung, înspre o independență totală față de exterior. Mai mult, și mai grav, este că și-au făcut din asta un scop în viață. Există dorința asta de-a se izola, de a fugi din oraș și de a trăi într-o casă cu o cît mai mare autonomie, de preferat cu un generator propriu de energie, cu grădină/seră din care să se aprovizioneze, un fel de gospodărie-depozit în care să aibă absolut de toate. Și astfel tind să rupă cît mai mult legăturile cu exteriorul, cu societatea, cu lumea pe care o consideră dezlănțuită, improprie, în viziunea lor bolnavă, unei vieți sănătoase. Schizofrenie, neîncredere cronică în societate, stres, toate încurajate de o mass-media anxiogenică sau de filme care cultivă anxietatea. "Stați în casă și uitați-vă la televizor", par le să spună miliardelor de drogați-cu-informație, sau celor prea obosiți de cotidian ca să mai riposteze, și care ajung să le urmeze îndemnul ca niște zombi. La început, sau cînd lucrezi cu ei și comunici doar în planul job-ului, par normali, dar cum ajungi să dai un pic la o parte stratul subțire care le ține loc de etichetă socială, de fațadă, îți dai seama că ești de fapt înconjurat de bolnavi psihic. Și lucrul acesta mă îngrijorează. Poate că și din cauza asta orașele lumii sînt bolnave, pentru că o mulțime de oameni potențial capabili ajung să le părăsească, predîndu-se izolării, în numele unei ideologii izolaționiste. Cum ar arăta lumea viitorului, dac-am ajunge cu toții să trăim așa, locuind într-un fel de domuri separate și comunicînd cu unii cu alții doar virtual? Ar mai exista progres? Cu siguranță nu. Sper să se vindece de boala asta. Nu cred că în Occident este atît de des întîlnită ca la noi, de fapt sper că nu.

Momentele de dinainte

Aproape orice lucru mai importat aș dori să-l întreprind, simt că mai întîi de toate trebuie să mă gîndesc mult, să mă concentrez întîi enorm, să proiectez bine de tot desfășurarea acțiunii care urmează, să iau în cont toate riscurile, și așa mai departe, pînă în cele mai mici detalii, în care apoi, desigur, ajung să mă pierd. Asta poate și datorită job-ului meu în care totul trebuie întîi să fie minuțios planificat. Încerc să fiu altfel decît la servici, decît îmi cere job-ul: atent, cartezian, lucru pe care, în viața privată, îl consider a fi împotriva firii, androidizant. Nu o dată m-am întrebat, ca Rick Deckard, dacă nu cumva am ajuns și eu la fel, contaminîndu-mă într-o clădire infestată cu androizi. Sînt întotdeauna foarte atent cînd văd prin filme sau pe la tv cum arată, cum se comportă și cum se concentrează un atlet sau un pilot înaintea cursei, ori un cosmonaut înainte de lansare, un chirurg înaintea operației, un muzician înainte de-a intra pe scenă, un candidat înainte de-a ține maselor un discurs populist, un scriitor în fața unei foi albe, un pictor înaintea pînzei, un karateka înaintea unei cărămizi ce trebuie spartă. De fapt, ce mai, îmi închipui că toată lumea se focusează mai bine ca mine. Și atunci, cînd mi se pare c-a ajuns și eu la un astfel de moment, inițial mă complexez, apoi amîn, și iar amîn, pînă ajung să nu mai fac deloc acel ceva. Adeseori mi se instalează reveria, care treptat preia controlul, și astfel mi se răsfiră toată concentrarea, ca și cînd m-aș uita la nori. Nu știu de ce nu reușesc să mă las dus de val, de curent, să am suficientă încredere în mine însumi, în instinct, de ce mi-e mereu teamă că n-o să reușesc, că n-o să duc la capăt, că n-o să mă țină cureaua. Am rămas cu vechile complexe adolescentine, de care majoritatea au scăpat. Ce se întîmplă în acele momente de dinainte, ce-i face pe unii oameni să abandoneze și pe alții să meargă mai departe? Sau ce se întîmplă cu mine, de vină o fi oboseala asta cronicizată sau firea mea prea visătoare, sau lipsa încrederii în mine însumi datorită expunerii îndelungi la un mediu nemeritocratic, sau ce altceva? De fapt poate toate la un loc.

Non-clasic

În privința literaturii, toți îți recomandă să citești romanele secolului nouăsprezece, atît din cauză că au rezistat în timp cît și din cauză că, în general, lumea e circumspectă în privința valorii perene a tot ceea ce este nou apărut. Și totuși, de la clasicism la modernism, există atîția scriitori și cărți care au avut un mare succes inițial și peste care acum s-a așternut praful. N-aș da nume. Deși, gîndindu-mă mai bine, eu, nefiind o persoană publică, pot să mă fac de rîs fără nici o teamă afirmînd de exemplu că mă lasă rece atît Tolstoi cît și Zola. Hai, poate ca o mărturie a vieții sociale a acelor vremuri dispărute, a vieții de zi cu zi, dar în nici un caz ca fresce sociale. Chiar să-i credem? În fond, ce alte surse de informații avem la îndemînă din acele vremuri? Părerea mea e că dacă n-ai apucat să-i citești în adolescență, trebuie să te înarmezi cu o supradoză de răbdare ca să-i mai citești acum, ori să iei niște pastile, ceva. A, nu, nu sînt împotriva romanelor clasice. Cum să nu-mi placă Don Quijote de exemplu, una din cărțile mele preferate (deși aici să recunoaștem că fragmentarea textului are ceva postmodern, nu?). Dar cred că majoritatea sînt supraestimate. Și atunci se făceau compromisuri, ca și acum, de exemplu se publica în foileton (un fel de telenovele de astăzi), ceea ce încuraja grafomania (doar erau plătiți la cuvînt) și efectele forțat-artistice (Dickens), plus (auto-)cenzura de atunci (victorienii). Poate ar fi trebuit editate într-un mod major, adică luat un pix, o pană sau ce era atunci și tăiat paragrafe sau pagini întregi din ele. E drept, s-au păstrat personaje, ploturi, dar modalitatea lor de expresie le acoperă semnificația. Ideea trimiterii continue la secolul nouăsprezece îmi pare cumva împotriva firii. Mare noroc cu Mark Twain, care a însemnat o scuturare a tuturor ideilor învechite, mucegăite, aducînd prospețime a literaturii. Ideea asta a ruperii de trecut, a tăierii tuturor legăturilor cu trecutul, îmi pare fascinantă și fezabilă totodată. Consider că uneori tradiția te poate trage în jos. Și totuși, cînd mă aflu într-un oraș european, înconjurat de secole de istorie și de arhitectură veche, simt nevoia asta de a citi un astfel de roman. Și este și considerat de bun gust să stai pe o bancă în Paris de exemplu și să citești un roman clasic, așa cum este de prost gust să citești un best-seller într-un spațiu public.

Umor strofocat

Majoritatea oamenilor nu au simțul umorului. Dar nu asta-i partea cea mai nasoală. Partea cea mai nasoală e că se străduiesc să-l simuleze. Și așa apar glumele proaste. Și nu întotdeauna cei care le fac își dau seama de asta. Știi, unii vor cu tot dinadinsul să pară simpatici, condiție ce li se pare esențială cînd știu că nu poți răzbi de unul singur într-o societate total nemeritocrată, sau poate apărea și ca o conștientizare a faptului că ei înșiși au ștacheta profesională, intelectuală, culturală, foarte jos, și deci o gudurare, au văzut asta nu doar la cîini, poate da roade (măcar atît, își zic). (Măcar cîinii sînt loiali.) Mai poate apărea și ca o subliminare a frustărilor și a stresului zilnic, a presiunilor de la servici, (șefi proști, nesiguranța job-ului, etc.). Vulgaritatea transmisă la tembelizor prin talk-show-uri și sit-com-uri de prost-gust sau agregatoarele de tabloide, atît de la modă acum, este absorbită și ea în subconștient și transformată în comportament cotidian. Să nu uităm posturile de radio cu prezentatori ce recită vulgarități cu voioșie, o cauză majoră a nervozității în trafic. Chiar, nu se găsește nimeni să-i dea în judecată? Unii pur și simplu nu știu să se comporte în societate, iar timiditatea îi face să vorbească tîmpenii, să facă faux-pas-uri, din entuziasm sau din teama să nu piardă un momentum (l'esprit de l'escalier – oh!, ce mult mi-a luat să-mi aduc aminte termenul!). Este acest umor vulgar o supapă prin care violența se scurge, un fel de vaccin, sau un catalizator al violenței? Pentru că se discută în ultimul timp dacă ar trebui să începem să considerăm violența ca o boală contagioasă. Parcă mai degrabă așa. Și atunci nu mai vorbim de nici un cerc vicios aici.

Trasee alternative

Îți propui să mergi pe trasee diferite, chiar dacă-s mai lungi, atît atunci cînd pleci la servici, dar și, mai ales, cînd te întorci. Pe alte străzi, bulevarde, cu alte mijloace de transport, traversînd alte cartiere, spații publice, fără să te gîndești la timp. E interesant. Punctul de vedere ți se schimbă.

La plecare te simți ca și cum ai avea un servici nou, spre care te duci cu un soi emoție și curiozitate. Fără să vrei, îți creezi speranțe mari, începi să-ți idealizezi locul de muncă spre care mergi, de parcă nu l-ai ști foarte bine, și de la care acum aștepți atîtea, ca și-acum mulți ani, cînd te-ai angajat, și nu bănuiai că dezamăgirea ți va strecura încetul cu încetul în suflet. Vezi mame care-și duc copiii la grădiniță, pensionari încruntați, cu treburi serioase, cu plase în mînă, vezi trecînd multe mașini utilitare, mașini care iau gunoiul. Întreg peisajul urban e mai viu colorat în lumina dimineții: iarba, copacii, gardurile vii, marcajele drumurilor, fațadele blocurilor, totul.

La întoarcere de la servici ai mai mult timp să hoinărești. Totul pare mai nou, mai freș. Parcă te afli în alt oraș: locurile diferite dau oamenilor fizionomii diferite. Observi ceea ce pînă atunci ți se părea atît de banal încît pur și simplu ignorai. Mișcarea, mulțimile, oamenii. Cei mai mulți se întorc de la job-ul lor, stînd în stațiile de autobuz sau tramvai, sau pedalînd pe bicicleta cu coșuleț în față, traversînd docili pe la trecerile pietoni, ducîndu-se spre apartamentele lor, sau la cumpărături, la sală, cinematograf, sau la o întîlnire în oraș, cine știe. Cîteva terase încep să se umple, din magazine se intră și se iese încontinuu. Și femeile, ah! Femeile care ies de la servici par atît de sexy! Îți place să le privești cum merg pe bulevard, elegante, cu geanta pe umăr, mîncînd o înghețată sau un covrig, sau intrînd într-o librărie, în lumina aurie a înserării.

Infuzie de normalitate

Am citit atîtea aberații și ciudățenii literare postmoderniste, încît simt uneori că intelectul îmi ulcerează, și simt nevoia să fac pauze iar atunci cînd dau peste un roman mai ... hai să zic normal, nu clasic, simt că mi se cicatrizează. Cred în postmodernismul în literatură, dar nu în valorile lui extreme. Ne vom mai întoarce vreodată la clasicism, cum i-ar plăcea unui intelo-țestos românaș, pe care-l consider pietrificat (și clasicismul și intelo-țestosul)? Deși uite că în modă, ca și în muzică, s-a dovedit că se poate. Literatura nu se supune ciclicității însă. Sau este pe o altă lungime de undă, mai lungă, are o mișcare de revoluție mai mare? Oricum, postmodernismul are încă un drum lung de parcurs, căruia nu i se vede capătul, și are enorm de multe locuri de explorat, chiar și numai prin compilarea trecutului. Sa-l luăm pe Richard Russo de exemplu. Mi-l imaginez luîndu-și stiloul în mînă, fără complexe, zicînd: hai să v-arăt și cum văd eu lucrurile, bine? Aș zice că e chiar un fel de clasic, făcînd mai multe incursiuni în trecutul personajelor, un observator meticulos al vieții de zi cu zi, care înregistrează în formă narativă o epocă în care se regăsește, din ce în ce mai mult, întreaga omenire. Fără ciudățenii, fără fantasy, fără realism magic, fără paranoia sau ironii sau jocuri de cuvinte sau fără briz-brizuri gen intertextualități care-ți dau numai dureri de cap. Literatură care hrănește, hidratează, vindecă și te pune pe drumul cel bun. Nu văd asta ca o întoarcere, ci mai degrabă ca o infuzie de normalitate, o însănătoșire.

Monade artistice

Nu am găsit vreo legătură, sau o cale de comunicație între muzică și literatură, nici măcar puncte de convergență între ele, pe unde măcar ar putea măcar fuziona întrucîtva, dacă influența nu, în sensul creației artistice. Nimic. Nada. Există linii de demarcație clare, granițe bine stabilite între acestea sau există oare totuși sinestezii la acest nivel? Ce mi-ar plăcea de exemplu ar fi să regăsesc/creez starea pe care mi-o induce o piesă muzicală într-o ficțiune literară, narativă. Să fie vorba doar de vechea opoziție liric versus narativ? La fel, n-am găsit nici un curent, sau măcar un stil literar, care să se poată aplica, să aibă corespondent, în muzică, (nici reciproc). Ce vreau să spun, generalizînd un pic, e că personal, eu consider că impresionism a existat numai în pictură, postmodernismul nu-l văd în arhitectură, și nu are legătură cu punkul, Nouvelle Vague-ul nu seamănă deloc cu Nouvelle Roman etc., iar ceea ce se consideră a fi reprezentarea unei arte prin sau într-alta, sau expresia unui stil într-o altă formă artistică, mie nu-mi seamănă, nu mă convinge și nici nu-mi place, cu excepția (care confirmă regula a) expresionismului. Poate că fiecare artă este ca o monadă a lui Leibniz. Și totuși mă încăpățînez să caut. Sau încerc eu să raționalizez prea mult. Oricum, faptul că observatorul influențează fenomenul (Heisenberg) nu ne împiedică să-l căutăm. În fond arta o percepem dincolo de intelect, dincolo de cuvinte. (Deși se spune că prin cuvinte se poate exprima de fapt totul, afirmația nu trebuie luată mot a mot, ci se simte într-un alt mod, nu macro, ci la un nivel superior. Nu la nivel de frază, ci de roman, nu la nivel de note muzicale, ci de piesă, nu la nivel de trăsături de penel ci la întregul tablou.)

Idei insomniace

Unele din ideile care mă împiedică să adorm. De exemplu se afirmă mereu că gradul de civilizație merge mînă-n mînă cu nivelul de trai. Ei bine, eu consider că se poate și altfel. Cred că dacă poporul este bine cultivat, civilizat, citit, nivelul de trai poate trece lejer pe locul doi ca importanță. Sau este o consecință a primei. Dar este nevoie să existe o civilizație continuă, nefragmentată de timp. E suficient o pauză de o generație, de o verigă slabă, ca lanțul să fie rupt. Recunosc, sînt un idealist. Și nu cred deloc în liberalismul economic. Cred că favorizează oamenii oribili și scoate tot ce-i mai rău din oameni. Și în fond nu ține într-o mare măsură doar de noroc? Nu mă înclin mult nici înspre partea cealaltă, adică sînt de acord cu socialismul pînă cînd ajunge să pună uneori societatea deasupra individului, lucru la care eu spun un mare-mare "nu!", eu fiind un individualist îndîrjit. Consider că oamenii sînt ușor influențabili înspre rău, pot fi ușor drogați de mass-media, după cum se vede limpede, iar ideile bune se impun doar lent, în timp. De fapt mai există liberalism? În fond, cele mai mari afaceri se fac cu statul. Și atunci au dreptate francezii să spere în statul providențial? Nu-i face asta oare pe oameni să nu-și prea mai folosească imaginația, obișnuiți să primească totul de la stat, care în fond este format tot din oameni care, fiind puși în situații extreme, ajung tot în pană de idei? Este alternanța la guvernare, stînga, dreapta, apoi iar stînga, dreapta soluția? Dar fluctuațiile nu sînt prea dure și nu se dărîmă tot ce s-a construit anterior? Ce politică favorizează mai mult arta? Poate nici una, atîta timp cît există libertate, condiție primordială. Etc.

Citadinul în impas

Deși dintotdeauna m-am considerat un citadin, un adept ferm al traiului la oraș, de preferință cît mai mare, în ultimii ani, treptat, am început să-mi schimb punctul de vedere. Cred că totul a început cu acea conștientizare a zgomotului de fond, mergînd pe un bulevard parizian, seara, ieșind de la servici, într-un început de week-end. Deși îndrăgostit la nebunie de Paris, parcă nu reușeam să mai găsesc un ritm în freamătul din jur, în mulțimile care treceau pe lîngă mine, în mașinile care rulau fiecare pe tonul său, ca o orchestră prost dirijată. Muzica străzii, poezia străzii s-a transformat într-o masă de sunete distonante. Mi-am zis că poate-mi va trece. Și da, pe moment mi-a trecut, dar ulterior, în timp, a început să-mi revină, ca o boală pe care n-am tratat-o la momentul potrivit și care avansează, încet și treptat. Am început să am nevoie de mai mult spațiu, de aer, de liniște, din ce-n ce mai multă liniște. Marile orașe sînt bolnave. Se fac atîtea pentru mentenanța lor, dar materialul uman nu evoluează, sau parcă devine din ce-n ce mai subțiat. Asta în ciuda librăriilor, a bibliotecilor, muzeelor, expozițiilor, vernisajelor, concertelor, cinematografelor, tîrgurilor în aer liber, a cafenelelor și cluburilor. "Știința" urbanismului, dacă se poate numi știință, e în impas, n-a evoluat pe cît s-au dezvoltat orașele, nu s-a găsit o formulă scalabilă, ca să zic așa. Uită-te de exemplu la așa numita "Franță profundă", la "America profundă", cu valorile lor tradiționale, toate se găsesc în micile orașe. Ele au ajuns să ne reprezinte acum civilizația. Dacă nu-mi tratez maladia, va evolua (și am uneori asemenea vise) de la un oraș mic, înspre unul și mai mic, sau o stațiune (la malul mării), apoi un sat, un cătun în Africa cu prietenii elefanți, sau o insulă, oricum undeva cît mai departe de lumea dezlănțuită.

Colecții

Totul în jurul nostru este dispersat. Iar ceea ce simțim este nevoia de a strînge, de a ordona, de a colecționa, căutînd astfel să oprim entropia, și, într-un fel, dacă se poate, chiar timpul. Adunăm frînturi de idei, gînduri, pe care încercăm să le punem cap la cap într-un carnet, pe un blog, sau ne facem liste cu cărți, cu filme pe care le-am văzut, ne strîngem prietenii în liste, grupuri, pe Facebook, pe Twitter, ori colecționăm antichități, cd-uri, dvd-uri, benzi desenate, de toate, îngrămădim totul într-o casă sau într-un apartament sau între două coperți sau pe un site. Căutăm de fapt o ordine în haos, un sens al existenței, al vieții, ceva de care să ne agățăm sau să ne ținem ca să nu ne pierdem. Cîteodată, cînd sîntem prea extenuați, uităm să le mai folosim, ne uităm la ele ca-ntr-o vitrină, baleindu-le doar cu privirea, încercînd să ne aducem aminte sau să ne imaginăm cum sînt de fapt. Și ne gîndim: cînd voi avea mai mult timp, mă voi ocupa mai îndeaproape. Dar timpul acesta poate să nu mai vină niciodată. Iar cînd ne întoarcem dintr-o călătorie de exemplu sau sîntem în concediu, sau cînd facem o pauză mai lungă de la cotidian, ne odihnim privirea pe listele noastre de prieteni și colegi vechi (cu cît mai vechi, cu atît par acum mai buni, ca vinul), pe colecțiile noastre, ori ne place chiar să reluăm legătura cu cineva pe care l-am cunoscut mai demult, privindu-i ca pe niște vectori de interes potențial. Reascultăm un album pe care-l știm sau pe care credeam că-l știm bine și care în schimb ne stîrnește doar amintiri, sau îi descoperim sensuri noi, ne decidem să redeschidem – cărți, prietenii, doar pentru a ne da seama că s-au schimbat, sau îi vedem noi sub alți ochi, sau noi ne-am schimbat, sau toate la un loc, amestecîndu-se, învălmășindu-se toate împrejurul nostru, în vîrtejul vieții. Iar tot ceea ce ne dorim să facem este să ne reluăm legătura cu sinele, cu acel ceva adînc din noi cu care am pierdut contactul. Vai, ce siropos pot să scriu!

Despre cărți, cu ofuscare

Nu mă simt întreg dacă, întorcîndu-mă acasă, din oraș, de la servici sau de la shopping, nu-mi aduc și ceva de citit. Orice, o carte, sau măcar o revistă. Indiferent cît îmi este de foame sau cît de interesant e ce mi-am cumpărat, cel mai important lucru rămîne tot cartea sau revista. Altfel, simt că ceva-mi lipsește.

Nu mai suport să aud sau să vorbesc cu oameni care nu citesc cărți. Devin irascibil. Deja de două ori am făcut eforturi mari să m-abțin cînd vorbeam cu un coleg, deși am zis că n-o mai fac: odată cînd m-a întrebat de ce mai citesc, "de cînd cu televiziunea asta" (expresia lui) și a doua oară cînd mi-a zis ca el, cu crede că librăriile vor dispărea, sau în cel mai bun caz vor fi rămîne locuri pentru nostalgici. Probabil că lucrez eu la o firmă cu mulți proști. În fond n-am văzut niciodată un coleg de servici în Cărtureștiul din Mall. Sper ca prostia să nu fie contagioasă. Dacă-i așa, atunci ce să mai spun că trăim în țara cu cea mai scăzută cifră de afaceri din industria cărții din UE? Nu poți trăi normal decît izolîndu-te într-un fel.

Apropo de colegi românași. Unii chiar ar vrea, uneori, să-și ia ceva de specialitate de pe Amazon, și caută, și caută, zile întregi, și pîn la urmă sfîrșesc prin a considera că-i mai bine să-și ia un ebook reader, pe care oricum nu și-l iau că-i prea scump, deocamdată (adică niciodată nu-și vor lua o carte). Asta cum se numește? Nu superficialitate? Incapacitatea de a distinge între fațadă și substanță. Unii nu-și cumpără cărți (și nici reviste) din cauză că se gîndesc că se vor muta și n-au unde să le "păstreze". Sau nu reușesc să treacă de la ideea de a-ți cumpăra, adică a poseda, la aceea de a citi, adică a cheltui bani pe un serviciu, ca și cum mergi la cinema de exemplu (deși două bilete fac mai mult ca o carte, dar acolo, deh, măcar sînt văzuți în societate). Materialism tipic est european.

Îmi plac cărțile. Sună siropos ca o afirmație a unei fete snoabe care citește cărțile eterice apărute la Raftul Denisei. Însă în Ro apar atît de puține cărți care mă interesează! Ok, literatura e citită în general de femei. Înseamnă asta că femeile sînt mai deștepte la noi? În fond o femeie proastă nu va înțelege niciodată un bărbat deștept dar nici un bărbat stupid nu va înțelege niciodată o femeie inteligentă. Și de ce cărțile care mie-mi plac se vînd după puțin timp de la apariție la preț redus? Ce se petrece aici la noi? Cum se face că atunci cînd sînt într-o librărie engleză sau franceză mă simt mai bine, simt că AM ce răsfoi, pe cînd la noi vărs cînd văd rafturi întregi cu nume de profi universitari țestoși care scriu romane cu un aer de o răceală clinico-didactico-memorialistică?

Nu suport ebook-urile. Consider că pledoaria pro-ebook făcută de unii și alții reprezintă doar o modalitate de a atrage adolescenții cu creierul deja prăjit. Cînd țin o carte adevarată în mînă mă simt mai deconectat de la tehnologie, de la nebunia virtuală zilnică, departe de lumea dezlanțuită, simt c-am intrat în viața profundă, reală, organică, cu alte cuvinte mai aproape de natura umană. OK, poate sint eu un pic mai retro, mai vintage, sau mai dezamăgit/intoxicat de atîta tehnologie cîtă înghit zilnic, saturat de fluxul de informații la care-s expus, radiat continuu.

Se închid librăriile. Acum doi ani "Noi", anul trecut "Humanitas 2", anul ăsta deja "Diverta". Mă simt extraordinar de bine în librării, pot afirma că-mi fac bine, înăuntru mă simt purificat, hidratat, mă simt ca și cum ajung într-o oază, sau la un spa, respir mai bine, mă calmez de la tumultul de afară. Valabil și cînd sînt în străinătate. Cum dispar librariile, cum scade nivelul civilizației. Iar civilizația noastră se află acum sub asediu. E un război pe care nu știm cum să-l ducem. Un război de gherilă, împotriva terorismului, în care terorismul este înlocuit de prostia umană generalizată. Sper ca literatura să n-ajungă o artă "moartă", cum e considerat filmul mut.

Trecut involuntar

De fiecare dată cînd mă aflu la Paris, plimbîndu-mă sau stînd într-un local și uitîndu-mă la clădiri, nu pot scăpa de ideea asta că sînt înconjurat de istorie sau chiar că mă aflu într-o altă perioadă istorică. În mod involuntar mă gîndesc de exemplu la Belle Époque, imaginîndu-mi viața în acele timpuri, sau la perioada interbelică, sau la perioada mea preferată, les trentes glorieuses. Deodată mă simt transportat în acele vremuri, mă văd înconjurat de trăsurile din perioada de după cel de-al Doilea Imperiu, de oameni îmbrăcați în culori închise, sau de tot felul de artiști ori de scriitori ai generației pierdute, discutînd în cafenele, fie de mașinile anilor șaizeci ca-n filmele Nouvelle Vague. Oare de ce fac asta? Nu sînt genul de om interesat neapărat de relațiile cauzale între idei, dar parcă aș vrea să trăiesc mai mult în prezent. Și în fond ce știu eu, practic despre acele perioade? Doar din romane, din picturile impresioniste, din  filmele de artă, din fotografiile vechi. Scriitorii mari ai acelei perioade au reprezentat viața la Paris în culori sumbre. De la Balzac, Maupassant, Zola (ok, pe Zola nu l-am citit efectiv, ca să fiu sincer), Baudelaire, Flaubert, pînă la Proust, toți au prezentat societatea franceză contemporană lor într-un mod tenebros chiar. (Poate Anatole France ar fi o excepție). Nici Van Gogh nu s-a simțit bine la Paris, dar de fapt toți impresioniștii au fugit în natură, în exterior. În perioada interbelică a existat criza, să nu uităm, iar "cei treizeci de glorioși" au fost de fapt caracterizați de materialism și consumerism, ca de exemplu în filmul lui Godard, "2 ou 3 choses que je sais d'elle". Manu Chao declara într-un documentar "Envoyé spécial" că a locuit la Paris pînă la 25 de ani și a trăit cu un singur gînd: să se tireze de acolo. Exprimă artiștii realitatea, sau e un defect ori un truc necesar pentru a creea ceva, sau cum spunea Cioran, că orice operă de artă ca să dăinuie trebuie să fie violentă? Contradicția între realitate și ideal văzută cu o hipersensibilitate care (auto-)rănește. Sînt eu prea fascinat de decoruri, iar imaginația mea nu are nici o legătură cu realitatea istorică? Poate, dar de fapt nici nu intenționez să-mi imaginez realitatea cu exactitate, cum spune Woody Allen, și e treaba mea în fond.

Unitate de habitare

Deși orașul înseamnă umanitate, comunicare, mai concret: locuri de socializare, străzi, alei, parcuri, etc. cred totuși că trebuie să fie destul de cool să locuiești într-un bloc în genul "unității de habitare" a lui Le Corbusier. În fond ce altceva reprezintă acest tip de imobil decît un ideal uman, o formă de utopie, iar declinul acestui tip de construcții, înseamnă de fapt declinul acestui concept, fie că acesta se numește socialism, ceva după care a suspinat Saramago? Toate încercările utopice sfîrșesc prost, ca Oscar Niemayer cu Brasilia, concepții pentru care omenirea nu este încă pregătită și poate nici nu va fi vreodată. Chiar și Jan Gehl este un oponent al acestui tip de construcții, iar ideile sale, pe care le-a aplicat la Copenhaga și nu numai acolo, le consider minunate. Dar pe de altă parte îmi place și acest concept implementat de Le Corbusier. Poate părea prea artificial, dar nu tot ce e uman e artificial, arta, poezia, muzica, doar să privești o panoramă a unui oraș și automat te gîndești că tot ce vezi, absolut tot, străzi, blocuri, infrastructură, este creat de om. Ne influențează arhitectura viața? Mai degrabă în sensul unui catalizator sau, de ce nu, unui inhibitor. În secolul nostru, cu Net-ul, cu din ce în ce mai mulți oameni care petrec din ce în ce mai mult în interior, hm, poate s-ar potrivi. Sau mie unuia cel puțin, recunosc că da. (De dezvoltat cîndva această idee.) M-am amuzat recent citind că doi scriitori francezi care locuiesc la Berlin au ales să lucreze într-un apartament din acestui bloc. Am văzut în Courbevoie două astfel de blocuri gigant, par că le merge bine. Pot spune că am trăit și eu într-un fel de "unitate de habitare", în copilărie, într-un bloc cu opt etaje și cinci scări, în care toată lumea se cunoștea, se bîrfea, lucru destul de firesc fiindcă toți s-au mutat cam deodată (alt lucru pe care eu nu l-am experimentat). Nu avea străzi și magazine și grădinițe înăuntru, dar toate erau în apropiere. Fiind copil, cam majoritatea timpului îl petreceam pe acolo, primprejur, îmi cunoșteam toți vecinii și toți mă știau pe mine. Da, asta e. Îmi caut copilăria. Utopia mea este în copilărie, în imaginea pe care o păstrez de atunci, în ceea ce consideram eu că este viața, văzută dintr-un fel de unitate de habitare.

Belgrad 90

Înapoi pe firul amintirilor, dar pe scurt, că n-am deloc timp acum. Am să încerc un memory dump, o basculare a amintirilor. Era în 1990, tot cam pe vremea asta, pe la mijlocul lui aprilie. Prima mea ieșire din țară. La Beograd. Eram cu Mama și colegii ei de la servici și ne duceam să vindem în piață 'la sîrbi'. Așteptarea autocarului dimineața devreme în față la Hotel Timișoara, ajuns la vamă, și deși am presărat acasă niște pămînt peste valiză, ca să ne ferească chipurile, dar vameșul a zis, vesel, că trebuie să plătesc 100 de "țrvenka", nasol, n-aveam absolut nici un ban, niște colegi ai lui Mama ne-au împrumutat, am văzut răsăritul soarelui, în fine am ajuns la Beograd, șoferul care ne-a dus într-o piață, ne feream de polițiști să nu plătim amendă, ne-am aranjat ce aveam: sticlărie, cristale, prosoape, un redresor, jena de a vinde, ceva tot am vîndut, dar am făcut cam puțin, de cam o sută de mărci parcă, asta pînă după-masă pe la trei-patru, apoi ne-am dus puțin prin oraș, buticuri pline unde găseam ciocolată, portocale, blugi, am văzut primele clădiri de oțel și sticlă din viața mea, țin minte că totul parcă era/părea parfumat, de orașul avea un aer atît de occidental, ca de revistă străină, așteptat în autocar, oarecum nemulțumiți totuși că banii se fac greu, colecta pentru șoferul autocarului (cu mutra comunistă), oboseala, apoi drumul înapoi, seara, oprit la un magazin de pe autostradă, cumpăraturi, un meci la radio (echipa lui Lucescu eliminată în semifinalele unei cupe europene), și nu mai știu cînd am ajuns acasă.

Absență

Uneori, cînd sînt obosit sau surescitat după o zi plină la servici și cineva vorbește iar eu sînt nevoit să ascult, din politețe, complezență, nu numai că nu sînt deloc atent la ceea ce se spune, ci mă retrag undeva în mine, în interior, în lumea mea secretă, deși continui să mă uit în ochii celui care vorbește, mai făcînd uneori o remarcă de bun-simț. Din păcate, sau din fericire, nu știu, lucrez cu oameni sociabili, așa că întotdeauna se găsește cineva care să vorbească mult. Lumea spune despre mine că sînt un bun ascultător. Dar eu îi ascult doar razant. Mai mult îmi place să-mi imaginez, să-i inventez biografia celui care vorbește, prin gesturile care îmi aduc aminte de ceva sau de altcineva, prin șabloanele comportamentale, verbale, încercînd să leg ceea ce spune de modul în care spune și de ceea ce știu despre el, de motivațiile sale psihologice, să țes în jurul său o poveste. De fapt niciodată nu mă pot abține să nu fac asta. Atitudinea asta îmi servește și ca o acoperire, cînd mai ieșim în oraș de exemplu cu "echipa", un bun pretext pentru mine de a observa oamenii din jur, de la alte mese, fără a fi nevoit să fac conversație aiurea, sau să ascult aceleași bancuri și faze. Să fiu un fel de voyeur. Întotdeauna ceea ce este mai interesant mi se pare că se află în altă parte. Dar mai ciudat mi se pare că, mai apoi, îmi aduc aminte tot ce mi-a spus persoana respectivă, sau tot ce s-a discutat. Și compilez ulterior, în subconștient, nu în timp real. Și astfel "reușesc" să fiu absent. Nu știu, poate aș fi putea fi un bun spion, sau detectiv, deși cred că aș avea mai degrabă atitudinea lui Antoine Doisnel în "Sărutări furate". În realitate însă știu că nu e prea okay, așa că fac eforturi să nu fiu chiar neobservat, altfel chelnerul uită să mă servească, cum mi s-a întîmplat, și nu doar o dată. În societate, a fi un visător este un dezavantaj.

La un speech de milestone

Astăzi s-a celebrat un milestone al proiectului la care lucrăm la servici. Și am auzit cel mai prost speech din viața mea. Doi managerași românași se îmbiau unul pe altul care să vorbească iar pîn' la urmă s-au spus doar cîteva vorbe, niște platitudini, în vreo două, trei propoziții, cu pauze mari și stînjenitoare între ele, avînd paharele de plastic în mînă și degetele mînjite de fursecuri. Îi cunosc bine pe amîndoi. S-au angajat cam în aceeași perioadă cu mine dar au șoricul gros, calitate esențială pentru a urca în aerul rarefiat de sus, aer care parcă le-a lezat rău creierele. Totuși mi-i imaginez fragili. Mă gîndesc: dacă aceștia, așa prostuți și infantili cum sînt, au ajuns să conducă proiecte, nu mă simt foarte sigur nici pe viitorul companiei, de care sincer nici nu-mi prea pasă cine știe ce, și nici al meu personal, adică de facturile pe care trebuie să le plătesc. Mi-e să nu ne fugă clienții inteligenți ca naiba și să rămînem doar cu cei proști, cu care de altfel se pare că ei se înțeleg cel mai bine. Și cum să nu fugă, văzînd astfel de oameni, cu engleza lor vorbită folosind gramatica română și cu rrr-urile lor, cu incultura lor crasă, cu glumele răsuflate, cu psihologia adolescentină, cu exacerbarea metodologiilor agile în detrimentul proiectului, cu metricile de măsurare a performanței care obosesc angajatul, cu hărțuirea constantă prin costurile și cauzele cerute în buclă, cu falsa veselie, atît de evident falsă, cu stresul care răbufnește. Ce diferență față de interminabilele speech-uri pe care le auzeam cînd eram la sit-ul din Franța!

Spiritul de odinioară

Văd că tot mai persistă ideea asta falsă că spiritul Parisului de odinioară nu mai există. Belle Époque, epoca pictorilor, artiștilor, a jazz-ului, a scriitorilor de cafenea, trente glorieuses. Mie mi se pare nu numai că există dar și că trăiește chiar foarte bine-mersi, însă, e drept, doar în anumite locuri, nu știu exact cîte, poate chiar o sută, puține oricum. De fapt nici n-am de unde ști cîte astfel de locuri erau înainte, poate că existau chiar mai puține ca acum, mai știi? De exemplu nu știu dacă mai există atîtea restaurante care să aibă aceeași clientelă fixă - locuitorii cartierului. E clar că lumea s-a schimbat, micii comercianți fac față cu greu, și chiar firmele mari s-au mutat în afară, universități care s-au mutat în suburbii, viața e ultra-scumpă: chiriile, mîncarea, o băutură într-un bar șic, plus problemele cu imigranții africani și est-europeni. Însă, pe de altă parte, spiritul orașului este menținut, nu atît de municipalitate, care chiar se vede că se implică (curățenie, acțiuni organizate, locații de co-working, etc.) ci mai ales de locuitorii săi, de la cel tineri la cei în vîrstă, care ies la plimbare, iau masa în restaurante bune, nu în fast food-uri sau capcanele pentru turiști, care umplu seara terasele cînd ies de la servici, ies în parcuri și mănâncă pe iarbă din caserole la prînz, care scriu în cafenele (da, am văzut toate astea cu ochii mei), care intră adesea în librării, își cumpără cărți pe care le citesc stînd pe-o bancă ori pe malul Senei, se îmbracă de la casual spre elegant-firesc cu taior sau sacou, lucruri firești, dîndu-se cu parfum, conduc un vechi 2cv șic vopsit strident, autobuzele RATP au reclame la expoziții de pictură, se adună să danseze prin squaruri, își iau de mîncare din piețe, și se poartă civilizat și firesc, cu alte cuvinte care TRĂIESC, înțelegi? Majoritatea est-europenilor pe care-i cunosc nu înțeleg asta. Ei nu pot face nici unul din aceste lucruri fără a pune banii pe primul loc și se gîndesc ce discrepanță e între propria lor imagine pe care și-au format-o citind tabloidele sau uitîndu-se la știrile alarmiste din țările lor și animația de pe străzi, relaxarea de pe chipurile oamenilor, civilizația, viața adevărată.

Dungi

La îmbrăcăminte îmi plac dungile orizontale iar pe cele verticale nu pot să le sufăr. Pe acestea din urmă cel mai mult nu le pot suporta la pijamele de exemplu. Ce-i face pe oameni să prefere pijamalele în dungi verticale? Le dau așa un aer bătrînesc, conformist, ca și cum tratezi somnul ca pe o afacere la care trebuie să porți un costum special. Ca și costumele cu dungi verticale, care dau un parfum de epocă decadentă, de mult apusă, de fin de siècle balcanic sau chiar interbelică, de stat noaptea la o crîșmă bucureșteană, cu discuții rîncede despre politică și domnițe simandicoase, de ascultat romanțe dulcege cîntate de un tip slab avînd un trandafir veștejit la rever și părul dat cu briantină, de la care parcă deja simți un damf de naftalină, de o epocă a automobilelor mari și greoaie. Dungile orizontale însă, ah!, mă fac să mă gîndesc la spații deschise, la priviri în depărtare, la voiaje, la aventuri, la corăbii, la yacht-uri, la valuri, la plaje, mă simt transportat în perioada anilor șaizeci și șaptezeci, pe care-i ador din filmele din perioada celor trente glorieuses, la coasta mediteraneană însorită, la un drum șerpuind printre palmieri, printre clădirile crem sau roz, cu storuri albastre sau verzi, conducînd un coupé-cabrio, avînd o fată misterioasă în dreapta mea ce poartă ochelari de soare, avînd părul mîngîiat de briză, iar în stînga marea albastră strălucind, scînteind, cu ambarcațiuni albe ici-colo, iar deasupra cerul senin, ascultînd un chabada sau jazz la Radio Monte Carlo.

Anxietăți în iarna înaintată

Toată săptămîna asta am fost agitat și uneori chiar nervos. Cauzele sînt multiple. În primul rînd viitoarea operație a mamei, care nu știu cînd va avea loc, deocamdată a mai intervenit încă ceva care a făcut s-o amîne, dar bine că totuși, după analize, nu-i chiar așa grav. Oricum, sîntem într-o stare... Asta pe fondul iernii care continuă să se mențină, vremea umedă, rece și vântoasă, care mă face să merg pe stradă cu căciulă, răceala care mi-a revenit și care-mi dă un miros, un damf ciudat, faptul că anul ăsta nu mai primim AIP-ul, tot la servici am avut probleme cu niște calculatoare din rețea. Tot la lucru am fost irascibil, cum să nu fi cînd ai colegi care te întrerup oricînd se împiedică de ceva care necesită un pic de concentrare doar, fără să-și pună mintea cîtuși de puțin la contribuție, neputînd gîndi singuri, cred din cauza exacerbării lucrului folosind metodologii idioate, roboțești, de echipă, și care colegi cred că profită de mine, că-s băiat bun, adică fraier, apoi alți colegi care-s tîmpiți cu școală și care coboară nivelul discuțiilor pînă frizează infantilismul, sper că prostia nu se ia, deși nu-s prea convins de asta, mediul contează totuși. Lucrurile astea m-au făcut iarăși să-mi doresc iarăși plec naibii de acolo, reiterîndu-mi noaptea, stînd în pat, lista de motive pentru care să-mi iau sabaticul. Și a mai fost și tipa aia yuppisto-bucuristă pe care-am întîlnit-o și care m-a îngrețoșat la culme. Apoi mîncarea de regim, aceeași din 24 decembrie și pe care n-o mai suport, pur și simplu n-o mai diger, ca și transpirația în drum spre servici. Azi problemele cu conexiunea WiFi a noii multifunționale pe care mi-am luat-o. Acasă, ai mei se tot ceartă și se ceartă, probabil influențați și de tembeliziunile din țară la care se uită exacerbat de mult. Trebuie să plec în Franța, după Paște, pentru doar trei zile, însă mecanismul birocratic e atît de stufos, avem un soft nou care acoperă aproape tot procesul și pe care nimeni nu-l stăpînește. Plus că nu știu exact ce-o să fac acolo, sau dac-o să iasă cum vreau.

Utopio-yuppism

Totul a pornit de la faptul că am început să cunosc și oameni mulțumiți într-o companie multinațională din Ro. Știi, genul ăla de indivizi depersonalizați care se simt bine într-o hală-birou cu șaptezeci de oameni împrejur, care merg în Starbucks-uri, care își fac cumpărăturile, chiar și cele alimentare, numai de la firme cunoscute, sau care ascultă numai muzică "oficializată" întîi în show-uri televizate sau la MTV-ul național, care se uită doar la superproducțiile hollywoodiene, sau care citesc literatură străvezie scrisă de niște nulități consacrate susținute de profesori universitari bine plătiți, mai pe larg, oameni care adoptă imediat tot ceea este cultură oficializată mainstream. Toți au un zîmbet fericit și tîmp, spălați bine de tot pe creier de mass-media cu detergent, dar cum îi contrazici un pic și încerci să-i aduci puțin cu picioarele pe pămînt, imediat se închid și te resping, în bloc, cu o mentalitate de stup. La început am fost rănit, credeam că toți, cei tineri mai ales, gîndesc ca mine, apoi mi-am dat seama că de fapt ei reprezintă tipul de oameni pe care i-am disprețuit dintotdeauna, împotriva cărora mă revolt non-stop, fiind o cauză a greței și urii mele directe. Sînt dușmani personali în carne și oase, nu niște personaje din filme, sau despre care am citit în reviste și cărți. Contactul cu realitatea e dur de fiecare dată. Niciodată n-am fost ca ei și nici n-am încercat măcar. Mai demult, trăind, ca și acum de fapt, în această țară est-europeană îndobidocită, n-am înțeles atacurile împotriva yuppie-ilor. Îmi spuneam: în fond, nu acesta e scopul pentru care facem școală și lucrăm, ca să să cîștigăm bine, să ne cumpărăm de toate? Buzunarele goale din vremea studenției mă împiedicau să gîndesc mai încolo de asta. Doar că mi se părea firesc, visam la un fel de utopie. N-am înțeles și nu prea înțeleg prea bine nici acum atacurile împotriva utopiei. Într-un articol de anul trecut din "Le Magazine Littéraire", Miguel Abensour spunea că ar trebui să considerăm utopia ca o trezire, nu ca o iluzie. Aici însă este exact invers. Însă acum înțeleg definiția utopiei după Cioran: "grotescul în roz". Nu știu, acuma poate că-mi plac loserii, mi-am zis, poate de asta stau eu la firma asta care se clatină, și nu am dat bir cu fugiții ca șobolanii care părăsesc corabia la alte firme concurente, ca să-mi iau mașină nemțească și viloc. Pe de altă parte, poate că ei, deși așa idioți cum sînt, fiind totuși organizați, reprezintă o forță, un factor de progres social. Oricît de proști ar fi, poate dă naibii peste unu' vreo idee bună și apoi, cu forța turmei, că așa merg lucrurile prin Est, o duc cumva la îndeplinire. Departe totuși de revolta tinerilor de mai demult, care credeau într-un ideal. Dă-le o tabletă, un televizor mai deștept ca ei, Mall-uri, o excursie-n străinătate și o să asculte docil ce le spune șeful, iar treaba, ca și viața, va merge ca pe șine.

Acumulări

Pe de o parte cred că dacă-ți propui să te îndopi cultural, adică să citești cărți sau să te uiți la filme pînă să ajungi la un anumit prag, după care să-ți poți spune: gata, am citit/văzut destule, sau: nu mă mai interesează, sau: mi-am făcut o cultură, dacă-ți propui deci asta și ți se întîmplă întocmai, atunci ești ca și mort. Pentru că întotdeauna, undeva, poți să mai găsești alte lucruri interesante, extraordinare. Iar dacă n-o vei mai face, înseamnă că ceva s-a stricat în tine, acel sense of wonder, fără de care nu mai ești un om întreg. Pe de altă parte, dacă tot asta continui să faci, încontinuu, ani în șir, nu mai ajungi să realizezi nimic altceva în viață. Serviciul plus această acumulare de cultură îți ocupă practic tot timpul vital. Acuma, nu știu dacă viața are un scop anume, sau un sens și eu unul nu cred că sîntem făcuți pentru a ne da seama de asta. Unii spun că trebuie să acumulăm cît mai multe, și pare natural să fie așa. Însă nu în detrimentul vieții personale și nici în detrimentul întreprinderii unei acțiuni. Trebuie să existe pe undeva un echilibru totuși. A, și fără a cădea în mediocritate, desigur.

Multinaționalul românaș

Pe multinaționalul românaș nu-l interesează în primul rînd ca treaba să iasă bine, ci ca el însuși să iasă bine, adică să fie văzut bine chiar dacă lucrurile au ieșit de fapt prost. De fapt companiile-mamă din Occident cunosc prea bine inferioritatea intelectuală și sărăcia morală a est-europenilor și nu le dau proiecte critice încă de la început, așteptînd întîi ca oamenii să crească. Dar ei nu cresc. Făcînd parte dintr-un neam de celebri trădători și curve, românașii, cum văd că situația devine mai complicată, pleacă imediat la o altă firmă, de regulă concurentă, unde se cer oameni "cu experiență", chiar dacă acolo primesc o mărire de salariu de doar cinci la sută. Iar apoi se laudă cu asta, la terase, la mese colective cu un cît mai mare număr de ascultători. Afirmă despre el însuși, cu o superioritate nedisimulată, că e șmecher, fiindcă pentru el șmecheria este o calitate, echivalînd-o cu inteligența. Dă sfaturi împrejur rînjind ca un coiot, despre cum să te descurci în viață și te îndeamnă să faci și tu la fel ca el. Fiecare proiect nou venit în companie e privit cu neîncredere sau chiar e luat peste picior, nici n-au apucat să-l înțeleagă bine nici pe primul, pe care l-au făcut de fapt cu ajutorul angajaților de la compania-mamă. Imediat cum un lucru devine mai complicat (proiectul mai complex, etc.) devine nervos și înjură. În restul timpului tînjește să fie cît mai simpatic cu șefii de dincolo apelînd pentru asta chiar la glume de autobază, rînjind, gudurîndu-se, sperînd în secret că-l vor chema măcar pentru o săptămînă în Occident. Se străduiește pînă transpiră să-l facă să rîdă și pe un neamț. De fapt el e un automat cu două două stări: stres și bășcălie. Are o gîndire binară, adevărat-fals, alb-negru, fără absolut nici o nuanță intermediară și nu face distincția între fațadă și substanță. Nu posedă deloc gîndire strategică, nu poate vedea în perspectivă, nu poate planifica pe mai mult de șase luni. Nu suportă să stea singur într-un birou. Se plictisește imediat dacă nu are cu cine să vorbească în timp ce lucrează, iar acesta chiar poate fi un motiv serios care să-l determine să plece din firmă. Este mereu cu ochii pe firmele nou apărute în oraș iar cînd un prietenar al său se angajează acolo, nu mai poate dormi noaptea de ciudă. Se dă în vînt după agregatoarele de tabloide și după comentariile articolelor, și consideră asta o bună informare care poate înlocui perfect cititul revistelor și a cărților. Visele lui sînt să-și facă un viloc la marginea orașului, să-și ia o mașină străină nouă și cît mai scumpă. Vara i se pare firesc să meargă la un all-inclusive, iar apoi, la întoarcere abia așteaptă să se laude că știe prețurile și cunoaște lumea.

Non viteză

"N-am fost niciodată un fan al vitezei". Afirmație suprinzătoare ținînd cont că vine de la Alain Prost, cvadruplu campion mondial de Formula 1. Și mai important este că declarația, făcută chiar la începutul unui documentar despre viața lui, difuzat de Viasat History și preluat de pe France5, vine de la un pilot care nu numai că a terminat cariera întreg, dar nici n-a avut accidente serioase în viața lui. Și atunci, cum proceda? Simplu: creierul. În cele două zile de dinaintea cursei se antrena parcurgînd circuitul pînă-l învăța pe de rost, pînă știa cu exactitate cu cît să mergă pe fiecare centimetru de segment de traseu, cu cît să ia fiecare curbă, cum să abordeze fiecare șicană, unde e locul și cînd e momenul potrivit să începă să frîneze sau să accelereze. Iar apoi cursa era doar un algoritm aplicat cu precizie. Un adevărat spirit cartezian. Este și acesta un talent, mă refer în sensul flaubertian, acela că talentul înseamnă doar perfecționism și periere a fiecărei fraze. Bine, se poate spune și că dacă ar fi accelerat mai mult ar fi ajuns poate de mai multe ori campion (țin minte că-n '84 a ieșit la juma' de punct în urma lui Niki Lauda, dar la cum arată fața arsă a lui Lauda, titlul de campion poate fi pus lejer la "neimportante"). A avut parte de mașini bune, dar care echipă nu-și dorește un pilot care nu rupe o mașină la care lucrează atîția oameni, și mai ales care-și păstrează rațiunea, capul rece, pe tot parcursul cursei? Să fie oare acesta secretul tuturor succeselor? În fond care pilot are timp să admire traseul? Dar întrebarea mai importantă ar fi: îi inspiră acest mod de acțiune pe oameni? Poate fi și raționalitatea un model? Oamenii nu preferă nebunii, oamenii care ard, cum spunea Kerouac, ca artificiile? Cum era de exemplu rivalul său Ayrton Senna, care și-a sfîrșit viața săracu' chiar pe pistă. De fiecare dată cînd undeva se vorbește de Prost, automat e pomenit și Senna, și uite că și eu simt nevoia să procedez la fel. Pe atunci țineam cu Prost, nu-mi plăcea caracterul prea nervos al lui Senna. Deși aș fi preferat o combinație a celor doi: calmul lui Alain combinat cu geniul lui Ayrton. Poate de asta și există în fiecare dintre noi nevoia aceasta de a contrabalansa cumva două spirite contrare, două moduri opuse de a aborda lucrurile, de a vedea lumea.

Și totuși

De atîția ani în șir folosesc aceleași șabloane comportamentale atît la servici cît și acasă! La început mă simt super-lucid, fresh, energic, poate și de la aerul de dimineață și de la micul dejun pe care l-am digerat pe drum, îmi scot laptop-ul din stand by, îmi citesc mail-urile și-mi zic: ei, hai, nouă ore, cu tot cu pauze, în fond nu-i chiar așa rău, măcar am și internet, nu toate site-urile dar majoritatea, mai frunzăresc și ceva reviste online prin pauze iar seara am s-ajung acasă să mai citesc să mă uit la ceva sau să încerc să scriu, dar pîn-atunci stai aici, măcar ai cu ce-ți plăti facturile, ai și cu ce-ți cumpăra cărți, cu ce să mergi în concediu. Vezi ce-i în lumea asta, așa că nu te plînge. Și încep să răzbat pînă seara storcîndu-mi creierii într-un birou comun, fără privacy (bine măcar că am monitor de 24" după care mă mai pot ascunde un pic) în zumzet continuu de voci, cu colegi aflați în toate gradele de sărire de pe șine, cu toate tipurile de întreruperi posibile, mergînd la ședințe, brainstorming-uri, ocupîndu-mă și de probleme care vin pe bandă sau care se întorc, cu întrebări și răspunsuri pe mail sau la telefon, confirmări, negări și explicații. Cînd prind o juma' de oră fără să fiu întrerupt mă simt norocos. Și apoi seara ajung acasă, la început încă mai am un dram de energie, dar după ce mănînc, gata, s-a dus și ea. Și astfel nu mai apuc să mai lucrez ceva și pentru mine. Așa că în timpul zilelor lucrătoare viața e la servici, dacă asta poate fi numită viață. Însă adevărata viață, îmi zic, începe vineri seara. Însă în prima seară nu fac mare lucru, abia apuc să mă uit la un film, nu rezist să stau tîrziu în noapte, m-apucă somnul devreme, iar de citit nici nu mai e vorba, iar faptul că nu trebuie să mă scol dimineața devreme îmi dă așa o stare de euforie care mă face să picotesc și apoi să adorm. Lumea dezlănțuită e departe, sau poate că nici nu există și totul a fost un vis. În următoarea seară film, net și apoi eventual un pic de tv, dar tot nu-mi iese de-o noapte albă, pe la două, gata, vine Moș Ene. Iar în rest, cea mai mare parte a timpului o petrec citind. Citesc în general literatură, scriitori contemporani, postmoderni și mă uit la filme franțuzești. În week-end nu ies afară din casă și nici nu simt nevoia. "Omul care citește își asigură acces nelimitat la o infinitate de vieți și de aventuri", spune Radu Paraschivescu într-un interviu pe care l-am citit recent. Asta m-a făcut să rîd, dar și să mă-ntristez totodată. Halal viață! A, recunosc, sînt și leneș și nici n-am nici cine știe ce voință, e și vina mea în mare măsură, dar și epuizarea fizică de care vorbeam... De fapt nu știu. O fi adevărat că-n viața asta cei care reușesc să mai facă cîte ceva sînt insomniacii ori cei cărora le-ajunge să doarmă doar patru ore pe zi? Nici nu știu dacă există astfel de oameni, doar că așa i-am auzit pe unii că se laudă. Sau reușesc doar cei care-s lăsați naibii în pace? Ce să mai spun că unii mai reușesc să-și croiască și ceva ce se numește viață personală. Iar eu nu reușesc deloc. Ceva îmi scapă. Și totuși n-am înțeles niciodată pilda aia cu a-i da cezarului ce-i al cezarului. Hmm. Sună bine, dar cum? Nu știu... Mă duc să mă spăl pe dinți și-apoi să mă culc. Noapte bună!