Infuzie de normalitate

Am citit atîtea aberații și ciudățenii literare postmoderniste, încît simt uneori că intelectul îmi ulcerează, și simt nevoia să fac pauze iar atunci cînd dau peste un roman mai ... hai să zic normal, nu clasic, simt că mi se cicatrizează. Cred în postmodernismul în literatură, dar nu în valorile lui extreme. Ne vom mai întoarce vreodată la clasicism, cum i-ar plăcea unui intelo-țestos românaș, pe care-l consider pietrificat (și clasicismul și intelo-țestosul)? Deși uite că în modă, ca și în muzică, s-a dovedit că se poate. Literatura nu se supune ciclicității însă. Sau este pe o altă lungime de undă, mai lungă, are o mișcare de revoluție mai mare? Oricum, postmodernismul are încă un drum lung de parcurs, căruia nu i se vede capătul, și are enorm de multe locuri de explorat, chiar și numai prin compilarea trecutului. Sa-l luăm pe Richard Russo de exemplu. Mi-l imaginez luîndu-și stiloul în mînă, fără complexe, zicînd: hai să v-arăt și cum văd eu lucrurile, bine? Aș zice că e chiar un fel de clasic, făcînd mai multe incursiuni în trecutul personajelor, un observator meticulos al vieții de zi cu zi, care înregistrează în formă narativă o epocă în care se regăsește, din ce în ce mai mult, întreaga omenire. Fără ciudățenii, fără fantasy, fără realism magic, fără paranoia sau ironii sau jocuri de cuvinte sau fără briz-brizuri gen intertextualități care-ți dau numai dureri de cap. Literatură care hrănește, hidratează, vindecă și te pune pe drumul cel bun. Nu văd asta ca o întoarcere, ci mai degrabă ca o infuzie de normalitate, o însănătoșire.