Vîrste

Totul a început odată cu terminarea facultății. Deodată, mi-am dat seama că nu mai am nici un cunoscut de vîrsta mea în jurul meu. Unde naiba s-au volatilizat cu toții, și-au găsit fiecare servicii pe undeva, (și unde, în România ultimei părți a anilor nouăzeci, că doar nu s-or fi făcut cu toții profesori?), sau chiar au plecat cu toții în străinătate? În schimb la toate job-urile pe care care le-am avut am întîlnit în general oameni mai tineri ca mine, doar rareori cîte unul mai puțin mai în vîrstă care de regulă pleca foarte repede dincolo, cîștigător al unei loterii a vizelor sau al unei burse ori cu "chemare" de la un prieten mai mare sau o rudă. De fapt exista un curent puternic de opinie privința asta. "Cum, tu nu ți-ai depus încă actele?" - m-a întrebat o fostă colegă cînd m-am întîlnit cu ea la facultă, venind să-și ia diploma. Era o situație de neimaginat, înțelegi. Scopul era să te cari naibii din țară, și asta cu cît mai repede, cu atît mai bine. Și astfel din toată Universitatea aia plină ochi, supra-aglomerată, cu ciorchini de studenți pe coridoare, în sălile de curs și de lectură, și pe trepte, am rămas puțini de tot. Poate din comoditate, din teamă, din complexe că nu sîntem pregătiți, din faptul că mai aveam aici ceva, totuși, sau poate că din optimism, în fond, să recunoaștem, nu era chiar rău. Astfel, prin acest exod s-a creat un gol generațional sau măcar semi-generațional. Apoi distanța asta dintre vîrste a tot crescut. În loc de un an-doi diferență între mine și colegi a ajuns de trei, patru ani la primul job mai serios, și tot continuă să crească, iar acum am chiar colegi de servici care s-au născut după nouăzeci. Și nu numai atît. La televizor și la radio începea să apară muzica aia proastă, diferită de șlagărele abstracte cu care se confunda muzica românească de pînă atunci, cîntată de tot felul de personaje mai tinere, din ce în ce mai tinere. La început nu-mi venea să cred cînd am văzut colegi ascultînd la căști porcăriile alea, dar puțin mai tîrziu nu m-a mai deranjat , ba chiar am descoperit cîteva hit-uri acceptabile (departe totuși de jazz-ul meu din suflet, dar cine mai asculta atunci jazz?). Terasele, pizzeriile, magazinele, tramvaiele, răsunau peste tot de astfel de muzică, ca și MTV-ul local. (Apropo, întotdeauna am preferat VH1 în detrimentul MTV-ului.) Așa că întotdeauna numărul celor născuți după mine mi s-a părut că a fost (și chiar este) covîrșitor mai mare. Pentru că nu prea mai văd oameni de vîrsta mea împrejurul meu. Cred (deși nu am date statistice) că numărul celor născuți după mine este covîrșitor mai mare. În fond baby-boomer-ii au apărut în România mai tîrziu decît în Occident, așa că X-erii au apărut și mai încolo, abia la finele anilor șaptezeci și-n anii optzeci. Mama îmi spunea că pe atunci lumea nu se prea grăbea să facă copii. Dar eu unul nu mă consider X-er. Nu mi se aplică nici una din caracteristicile X-erilor, ci mai mult cele din Generația Y. Așa că, deși mereu am avut (și încă mai am, recunosc) impresia că-s imatur, că arăt și gîndesc imatur pentru vîrsta pe care o am, și că arăt mai tînăr, iată că am trăit în general într-o societate cu oameni mult mai tineri ca mine. Toți cunoscuții cu care mă mai întîlnesc din cînd în cînd mi se par că arată acum prea îmbătrîniți, mult prea îmbătrîniți pentru vîrsta lor: fete cu labe de gîscă la ochi, cu ochii uscați, băieți cu părul albit. Iar acum văd mereu în jurul meu tineri care se descurcă mai bine decît mă descurcam eu la vîrsta lor. E și normal, există mai multe job-uri, există și Net-ul care informează. Din fericire, între mine și ei, nu există prăpastia asta psihologică, de tipul care există față de mai mari cu cinci, zece ani mai mari ca mine. Deși am dezvoltat chiar complexe. În general mă cam feresc să-mi spun vîrsta. La început din cauză că mă consideram prea tînăr, acum că-s prea mare ca vîrstă față de cei din jur. Astfel niciodată n-am fost la locul meu, în mediul meu. Am dezvoltat și un alt tip complex: după ce mă uit la un film și caut pe imdb actorii și văd că erau mai tineri ca mine, mă cuprinde de-a dreptul o depresie. Sau cînd aflu că actorii din filmele preferate aveau la momentul filmării aceeași vîrstă pe care-o am acum, sau chiar mai tineri. La fel cu scriitorii care-au debutat de tineri (de fapt toți au debutat de tineri). Parcă mai demult oamenii se maturizau mai repede. În fond, cînd se spune că "the thirties are the new twenties" nu la asta se referă? Asta e și o chestie personală, o problemă psihologică, nu generațională, dar în fond ăsta e un blog personal.