Șaptezecii

Există perioade de timp de care-și mai aduce aminte din ce în ce mai puțină lume, pînă ce treptat mă tem că vor ajunge să dispară. Uite, de exemplu perioada anilor șaptezeci. Cine se mai gîndește la ei? Eu, care eram mic, și am nostalgia copilăriei, unii colegi de generație care-s abonați și ei prin FB la grupuri nostalgice, părinții mei și prietenii lor de generație, care aveau douăzeci și ceva de ani în anii șaptezeci și care acum sînt la pensie și regretă timpurile acelea, poate cîțiva antropologi care poate vor căuta cîndva ceva, nu știu ce, poate o utopie, asta dacă va mai exista o țară numită România, sau o limbă română. Ce vremuri! Mai vezi frînturi în filmele din acea perioadă, uitîndu-te cum era îmbrăcată lumea, (și se îmbrăcau mai îngrijit, nu ca acum), la mașini (poate și de-aia îmi plac acum mașinile vechi). Grătarele de întîi mai, emisiunile de la televizorul alb-negru, cu aceeași artiști, (îmi amintesc cum toată familia se oprea din lucru și fugea în camera cu televizorul cînd la o emisiune de divertisment apărea Anda Călugăreanu de exemplu), apoi șlagăre, filme cu aceiași actori, serialele de sîmbătă seara, almanahurile, discuțiile despre Campionatul Mondial din Mexic, cartierele nou construite în care se mută oameni optimiști ai muncii, Radio Europa Liberă, sticlele de lapte cu gît gros, patinele cu patru rotile, șamd. Cînd mă gîndesc la anii șaptezeci, îmi imaginez o epocă însorită, o epocă o lipsei de stres, în care fiecare avea un loc de muncă, la un iz de hippie. Dar știu că nu era chiar așa. La noi mai erau rus in urbe care tot soseau și soseau și mai coborau ștacheta. Dar starea asta de fapt exista nu numai la noi, ci și-n Occident. Dac-ar fi să-mi aleg o perioadă în care să trăiesc, aș alege indiscutabil anii șaptezeci, poate chiar și șaizeci, da, și șaizeci. Preferabil în Occident, și de și mai preferință în Franța, și da, la Paris. Sau, mai pe larg, în perioada trente glorieuses. Culeg avid de pe Net fotografii din acea epocă și mă uit la toate filmele franțuzești de atunci, nu mă interesează că-s slabe. Nu m-ar deranja lipsa Internetului, serios, nu prea cred că i-aș simți lipsa. Existența revistelor și posibilitatea materială de a ți le procura pot compensa fără probleme IT-ul. De altfel cred că vîrful civilizației umane s-a atins în anii 60 și 70. Apoi nu știu ce s-a întîmplat cu lumea. Au venit guvernele de dreapta în Occcident, Estul și-a dovedit falimentul. Asta să fie ceea ce i-a înrăit pe oameni? Filmele și cărțile violente? Oameni prea ocupați cu munca și-au neglijat copiii pînă au ajuns imbecili? Prostul gust promovat prin televiziunile prin cablu apărute? Fast-food-urile? Douglas Coupland spunea într-un interviu că dintre toate civilizațiile umane dispărute, cel mai mult regretă "the seventies". Și atunci cum să nu crezi în comunicarea sufletelor? Există o stare globală a omenirii, omenirea intercomunică, moda, curentele literare nu țin cont de granițe. Va ajunge cineva să spună peste ani și ani că e nostalgic după această perioadă de acum, anii 2000? Probabil că da, dar eu unul nu cred c-o să afirm vreodată asta.