Unitate de habitare

Deși orașul înseamnă umanitate, comunicare, mai concret: locuri de socializare, străzi, alei, parcuri, etc. cred totuși că trebuie să fie destul de cool să locuiești într-un bloc în genul "unității de habitare" a lui Le Corbusier. În fond ce altceva reprezintă acest tip de imobil decît un ideal uman, o formă de utopie, iar declinul acestui tip de construcții, înseamnă de fapt declinul acestui concept, fie că acesta se numește socialism, ceva după care a suspinat Saramago? Toate încercările utopice sfîrșesc prost, ca Oscar Niemayer cu Brasilia, concepții pentru care omenirea nu este încă pregătită și poate nici nu va fi vreodată. Chiar și Jan Gehl este un oponent al acestui tip de construcții, iar ideile sale, pe care le-a aplicat la Copenhaga și nu numai acolo, le consider minunate. Dar pe de altă parte îmi place și acest concept implementat de Le Corbusier. Poate părea prea artificial, dar nu tot ce e uman e artificial, arta, poezia, muzica, doar să privești o panoramă a unui oraș și automat te gîndești că tot ce vezi, absolut tot, străzi, blocuri, infrastructură, este creat de om. Ne influențează arhitectura viața? Mai degrabă în sensul unui catalizator sau, de ce nu, unui inhibitor. În secolul nostru, cu Net-ul, cu din ce în ce mai mulți oameni care petrec din ce în ce mai mult în interior, hm, poate s-ar potrivi. Sau mie unuia cel puțin, recunosc că da. (De dezvoltat cîndva această idee.) M-am amuzat recent citind că doi scriitori francezi care locuiesc la Berlin au ales să lucreze într-un apartament din acestui bloc. Am văzut în Courbevoie două astfel de blocuri gigant, par că le merge bine. Pot spune că am trăit și eu într-un fel de "unitate de habitare", în copilărie, într-un bloc cu opt etaje și cinci scări, în care toată lumea se cunoștea, se bîrfea, lucru destul de firesc fiindcă toți s-au mutat cam deodată (alt lucru pe care eu nu l-am experimentat). Nu avea străzi și magazine și grădinițe înăuntru, dar toate erau în apropiere. Fiind copil, cam majoritatea timpului îl petreceam pe acolo, primprejur, îmi cunoșteam toți vecinii și toți mă știau pe mine. Da, asta e. Îmi caut copilăria. Utopia mea este în copilărie, în imaginea pe care o păstrez de atunci, în ceea ce consideram eu că este viața, văzută dintr-un fel de unitate de habitare.