Absență

Uneori, cînd sînt obosit sau surescitat după o zi plină la servici și cineva vorbește iar eu sînt nevoit să ascult, din politețe, complezență, nu numai că nu sînt deloc atent la ceea ce se spune, ci mă retrag undeva în mine, în interior, în lumea mea secretă, deși continui să mă uit în ochii celui care vorbește, mai făcînd uneori o remarcă de bun-simț. Din păcate, sau din fericire, nu știu, lucrez cu oameni sociabili, așa că întotdeauna se găsește cineva care să vorbească mult. Lumea spune despre mine că sînt un bun ascultător. Dar eu îi ascult doar razant. Mai mult îmi place să-mi imaginez, să-i inventez biografia celui care vorbește, prin gesturile care îmi aduc aminte de ceva sau de altcineva, prin șabloanele comportamentale, verbale, încercînd să leg ceea ce spune de modul în care spune și de ceea ce știu despre el, de motivațiile sale psihologice, să țes în jurul său o poveste. De fapt niciodată nu mă pot abține să nu fac asta. Atitudinea asta îmi servește și ca o acoperire, cînd mai ieșim în oraș de exemplu cu "echipa", un bun pretext pentru mine de a observa oamenii din jur, de la alte mese, fără a fi nevoit să fac conversație aiurea, sau să ascult aceleași bancuri și faze. Să fiu un fel de voyeur. Întotdeauna ceea ce este mai interesant mi se pare că se află în altă parte. Dar mai ciudat mi se pare că, mai apoi, îmi aduc aminte tot ce mi-a spus persoana respectivă, sau tot ce s-a discutat. Și compilez ulterior, în subconștient, nu în timp real. Și astfel "reușesc" să fiu absent. Nu știu, poate aș fi putea fi un bun spion, sau detectiv, deși cred că aș avea mai degrabă atitudinea lui Antoine Doisnel în "Sărutări furate". În realitate însă știu că nu e prea okay, așa că fac eforturi să nu fiu chiar neobservat, altfel chelnerul uită să mă servească, cum mi s-a întîmplat, și nu doar o dată. În societate, a fi un visător este un dezavantaj.