Umor strofocat

Majoritatea oamenilor nu au simțul umorului. Dar nu asta-i partea cea mai nasoală. Partea cea mai nasoală e că se străduiesc să-l simuleze. Și așa apar glumele proaste. Și nu întotdeauna cei care le fac își dau seama de asta. Știi, unii vor cu tot dinadinsul să pară simpatici, condiție ce li se pare esențială cînd știu că nu poți răzbi de unul singur într-o societate total nemeritocrată, sau poate apărea și ca o conștientizare a faptului că ei înșiși au ștacheta profesională, intelectuală, culturală, foarte jos, și deci o gudurare, au văzut asta nu doar la cîini, poate da roade (măcar atît, își zic). (Măcar cîinii sînt loiali.) Mai poate apărea și ca o subliminare a frustărilor și a stresului zilnic, a presiunilor de la servici, (șefi proști, nesiguranța job-ului, etc.). Vulgaritatea transmisă la tembelizor prin talk-show-uri și sit-com-uri de prost-gust sau agregatoarele de tabloide, atît de la modă acum, este absorbită și ea în subconștient și transformată în comportament cotidian. Să nu uităm posturile de radio cu prezentatori ce recită vulgarități cu voioșie, o cauză majoră a nervozității în trafic. Chiar, nu se găsește nimeni să-i dea în judecată? Unii pur și simplu nu știu să se comporte în societate, iar timiditatea îi face să vorbească tîmpenii, să facă faux-pas-uri, din entuziasm sau din teama să nu piardă un momentum (l'esprit de l'escalier – oh!, ce mult mi-a luat să-mi aduc aminte termenul!). Este acest umor vulgar o supapă prin care violența se scurge, un fel de vaccin, sau un catalizator al violenței? Pentru că se discută în ultimul timp dacă ar trebui să începem să considerăm violența ca o boală contagioasă. Parcă mai degrabă așa. Și atunci nu mai vorbim de nici un cerc vicios aici.