Citadinul în impas

Deși dintotdeauna m-am considerat un citadin, un adept ferm al traiului la oraș, de preferință cît mai mare, în ultimii ani, treptat, am început să-mi schimb punctul de vedere. Cred că totul a început cu acea conștientizare a zgomotului de fond, mergînd pe un bulevard parizian, seara, ieșind de la servici, într-un început de week-end. Deși îndrăgostit la nebunie de Paris, parcă nu reușeam să mai găsesc un ritm în freamătul din jur, în mulțimile care treceau pe lîngă mine, în mașinile care rulau fiecare pe tonul său, ca o orchestră prost dirijată. Muzica străzii, poezia străzii s-a transformat într-o masă de sunete distonante. Mi-am zis că poate-mi va trece. Și da, pe moment mi-a trecut, dar ulterior, în timp, a început să-mi revină, ca o boală pe care n-am tratat-o la momentul potrivit și care avansează, încet și treptat. Am început să am nevoie de mai mult spațiu, de aer, de liniște, din ce-n ce mai multă liniște. Marile orașe sînt bolnave. Se fac atîtea pentru mentenanța lor, dar materialul uman nu evoluează, sau parcă devine din ce-n ce mai subțiat. Asta în ciuda librăriilor, a bibliotecilor, muzeelor, expozițiilor, vernisajelor, concertelor, cinematografelor, tîrgurilor în aer liber, a cafenelelor și cluburilor. "Știința" urbanismului, dacă se poate numi știință, e în impas, n-a evoluat pe cît s-au dezvoltat orașele, nu s-a găsit o formulă scalabilă, ca să zic așa. Uită-te de exemplu la așa numita "Franță profundă", la "America profundă", cu valorile lor tradiționale, toate se găsesc în micile orașe. Ele au ajuns să ne reprezinte acum civilizația. Dacă nu-mi tratez maladia, va evolua (și am uneori asemenea vise) de la un oraș mic, înspre unul și mai mic, sau o stațiune (la malul mării), apoi un sat, un cătun în Africa cu prietenii elefanți, sau o insulă, oricum undeva cît mai departe de lumea dezlănțuită.