Și totuși

De atîția ani în șir folosesc aceleași șabloane comportamentale atît la servici cît și acasă! La început mă simt super-lucid, fresh, energic, poate și de la aerul de dimineață și de la micul dejun pe care l-am digerat pe drum, îmi scot laptop-ul din stand by, îmi citesc mail-urile și-mi zic: ei, hai, nouă ore, cu tot cu pauze, în fond nu-i chiar așa rău, măcar am și internet, nu toate site-urile dar majoritatea, mai frunzăresc și ceva reviste online prin pauze iar seara am s-ajung acasă să mai citesc să mă uit la ceva sau să încerc să scriu, dar pîn-atunci stai aici, măcar ai cu ce-ți plăti facturile, ai și cu ce-ți cumpăra cărți, cu ce să mergi în concediu. Vezi ce-i în lumea asta, așa că nu te plînge. Și încep să răzbat pînă seara storcîndu-mi creierii într-un birou comun, fără privacy (bine măcar că am monitor de 24" după care mă mai pot ascunde un pic) în zumzet continuu de voci, cu colegi aflați în toate gradele de sărire de pe șine, cu toate tipurile de întreruperi posibile, mergînd la ședințe, brainstorming-uri, ocupîndu-mă și de probleme care vin pe bandă sau care se întorc, cu întrebări și răspunsuri pe mail sau la telefon, confirmări, negări și explicații. Cînd prind o juma' de oră fără să fiu întrerupt mă simt norocos. Și apoi seara ajung acasă, la început încă mai am un dram de energie, dar după ce mănînc, gata, s-a dus și ea. Și astfel nu mai apuc să mai lucrez ceva și pentru mine. Așa că în timpul zilelor lucrătoare viața e la servici, dacă asta poate fi numită viață. Însă adevărata viață, îmi zic, începe vineri seara. Însă în prima seară nu fac mare lucru, abia apuc să mă uit la un film, nu rezist să stau tîrziu în noapte, m-apucă somnul devreme, iar de citit nici nu mai e vorba, iar faptul că nu trebuie să mă scol dimineața devreme îmi dă așa o stare de euforie care mă face să picotesc și apoi să adorm. Lumea dezlănțuită e departe, sau poate că nici nu există și totul a fost un vis. În următoarea seară film, net și apoi eventual un pic de tv, dar tot nu-mi iese de-o noapte albă, pe la două, gata, vine Moș Ene. Iar în rest, cea mai mare parte a timpului o petrec citind. Citesc în general literatură, scriitori contemporani, postmoderni și mă uit la filme franțuzești. În week-end nu ies afară din casă și nici nu simt nevoia. "Omul care citește își asigură acces nelimitat la o infinitate de vieți și de aventuri", spune Radu Paraschivescu într-un interviu pe care l-am citit recent. Asta m-a făcut să rîd, dar și să mă-ntristez totodată. Halal viață! A, recunosc, sînt și leneș și nici n-am nici cine știe ce voință, e și vina mea în mare măsură, dar și epuizarea fizică de care vorbeam... De fapt nu știu. O fi adevărat că-n viața asta cei care reușesc să mai facă cîte ceva sînt insomniacii ori cei cărora le-ajunge să doarmă doar patru ore pe zi? Nici nu știu dacă există astfel de oameni, doar că așa i-am auzit pe unii că se laudă. Sau reușesc doar cei care-s lăsați naibii în pace? Ce să mai spun că unii mai reușesc să-și croiască și ceva ce se numește viață personală. Iar eu nu reușesc deloc. Ceva îmi scapă. Și totuși n-am înțeles niciodată pilda aia cu a-i da cezarului ce-i al cezarului. Hmm. Sună bine, dar cum? Nu știu... Mă duc să mă spăl pe dinți și-apoi să mă culc. Noapte bună!