În aeroport

M-au atras aeroporturile cu mult înainte de-a zbura pentru prima oară, lucru care s-a întîmplat acum mai bine de unsprezece ani. Întîi imaginile din filmele vechi, cu oameni eleganți, îmbrăcați la costum, care purtau pălării și fumau în sălile de așteptare. Acum oamenii merg și în șlapi, și n-am văzut asta doar la zborurile low-cost. De fapt n-am zburat niciodată cu un low-cost, cred că senzația ar fi inferioară. În aeroport oamenii sînt civilizați și par distanți. Îmi place să mă plimb pe coridoare, să fac ture înainte și înapoi, să mă uit la vitrinele magazinelor, făcîndu-mi planuri pentru cînd voi avea bani. Mă regalez de fiecare dată cu o cafea și ceva de mîncare, îmi iau o revistă, pe care-mi place s-o aleg acolo dintre mii de alte reviste, sau citesc o carte. Mă uit la magazinele care vînd genți, mereu am impresia că a mea e jerpelită, bine că stă în cărucior. Mereu am impresia că n-am luat destule suveniruri. Stau pe bancă și trag cu ochiul la cei dimprejurul meu. Tot felul de oameni. Oare unde merg? În vacanță sau în călătorii de afaceri? Cei trași la costum, cu geantă de laptop, încruntați, sau cei care stau în fața laptop-ului sînt oare chiar oameni de afaceri, cum par, sau escapiști, care au părăsit o vreme viața corporate? Oare călătoresc des, au un venit atît de mare pe cît par? Cu ce se ocupă? Par eficienți, focusați, androidizați, dar în același timp fără să fie încruntați. Oare chiar lucrează, finalizează ultimele grafice, completează excel-uri, sau scriu mailuri familiei sau se dau pe FB? Atîția oameni care stau sau trec pe lîngă mine, la fel și totuși par atît de diferiți. Mă uit la cei cu familii, chiar trebuiau să-și ia și copiii, e atît de grav? Cel mai mult îmi plac cei care călătoresc fie singuri, fie în doi. Cei singuri/singure cu siguranță speră, deși n-ar recunoaște-o, că vor afla la capăt o aventură romantică. Cei în doi se simt bine că nu mai sînt singuri. Mai mult ca sigur că n-o să mă mai întîlnesc niciodată cu ei și am să le uit chipurile imediat, dar știu că vor continua să existe, să facă parte din umanitate. Apoi mai e și așteptarea avionului, privitul pe geam la avioanele care decolează sau aterizează sau la mașinile de remorcare, autobuzele, cisternele de alimentare, cărucioarele de bagaje, personalul care semnalizează, avioanele care încep să se miște încet, încet. Niciodată nu mă satur să privesc acest spectacol. Avioanele par atît de fragile, cu aripile lor ca de jucărie, cu siglele desenate pe coadă. Unde vor fi peste cîteva ore? Unde-au fost acum cîteva ore? Se aude zgomotul surd făcut de un motor. Panourile care anunță clipocind plecările și sosirile și pe care am tendința să le verific des, să fiu iarăși și iarăși sigur că mă aflu în locația corectă. Trec stewardese mereu bine dispuse, îmbrăcate în culorile companiilor aeriene, piloți cu trase aurii, oameni cu badge-uri care vorbesc la walkie talkie. Personalul aeroportului e atît de eficient, de asertiv, politicos (nu și în Ro, unde e bășcălios). Te simți respectat. O utopie! Așa ar trebui să arate lumea viitorului, peste tot, nu doar aici, o lume croită după standardele din revistele companiilor aeriene. Ce mă neliniștește nu e zborul în sine, nici măcar decolarea, cît ceea ce mă așteaptă după aterizare. Oare or să-mi vină bagajele? (veșnica obsesie). Oare voi găsi pe cineva la hotel sau, în caz că mă-ntorc, un taxi liber? Mă voi descurca acolo unde mă duc, cu serviciul, cu afacerile (veșnicele mele sentimente de inferioritate est europene vis-à-vis de cultura superioară din Vest, de gradul de civilizație, firești, aș zice, într-o măsură, cînd mă uit din ce fel de țară vin). Așteptarea poate fi mai plăcută decît drumul în sine sau decît destinația.