Dobitocie

M-am obișnuint să-i consider pe aproape toți colegii mei de servici dobitoci. Atît cei prezenți cît și foștii. Și fac eforturi, uneori destul de mari să m-abțin, să nu răbufnesc pe-acolo, să mă detașez, fiindcă motive de iritare și chiar de enervare ar fi în fiecare zi. Și la fel după aceea, cînd vin acasă sau merg întîi prin oraș să-mi limpezesc gîndurile, și mă gîndesc la toate alea care s-au întîmplat peste zi. Uneori mă gîndesc că oamenii se comportă diferit într-un mediu sub presiune, care la compania în care lucrez ține de peste doi ani, timp în care e clar că ajungi să te comporți măcar puțin ciudat, așa că poate nu-i bine să-i judec prea aspru. Sau mă gîndesc la ce scrie în începutul romanului Marele Gatsby: "ține seama că nu toți oamenii au avut avantajele de care te-ai bucurat tu" și prin asta mă refer la părinți iubitori, care au făcut totul pentru mine, nu la perioada de timp care-am trăit-o, fiindcă eu am început mai de jos decît mulți din cei mai tineri, care n-au cunoscut lipsurile de alimente, căldură, informație și care trăiesc într-o lume în care găsești mai ușor job-uri plătite decent. Alteori mă gîndesc dacă nu cumva ceva e-n neregulă și cu mine totuși. Probabil că este ceva.

În primul rînd toți sînt inculți și nici unul nu citește cărți. Unii se laudă că au tabletele pline cu cărți descărcate desigur ilegal de pe net, peste care nu au timp să se uite, sau pe care încep să se uite cîteva minute după care comutează automat pe Facebook sau pe site-uri cu știri pe scurt, cărora le citesc doar titlurile, în viteză. Poate de asta tableta e luată în derîdere azi și e considerată de foarte prost gust. Mai toți se uită doar la filme și seriale americane de acțiune, și cu cît sînt mai violente, cu atît sînt mai dobitoci. Sînt fascinați de exemplu de idioțenia aia de serial urzeala tronurilor, de efectele speciale care le iau ochii. Nu-i deranjează prea tare misoginismul din serial de exemplu, lucru poate normal într-o țară cu religie majoritar ortodoxă, care pe un munte declarat sfînt, Athos, nu se admite nimic de gen feminin, nici măcar o șopîrlă. Dar acolo mai există și lucruri ascunse, subtile. Cînd le-am zis că e ciudat că dispar personaje din serial, poate fiindcă autorul e prea idiot și nu poate dezvolta caracterul pînă la capăt, mi-au spus că asta e din cauză că trebuie să facă loc pentru ca acțiunea să meargă mai departe. Ceea ce denontă o mentalitate aș spune totalitaristă, pe care o promovează și companiile ca să manipuleze angajații. Adică, hei, nu contează că omul ăsta trage tare la lucru pînă crapă, importantă e acțiunea, adică proiectul, să meargă înainte, cînd nu mai avem nevoie de el, ne debarasăm imediat. Probabil serialul are mulți sponsori care plătesc bine inducerea unor astfel de mesaje subliminale.

Se citesc știri scurte, căutînd faze-faze pe care le comentează la țigară sau la masa de prînz, sau la terasele la care merg seara, unde behăie după aia în hohote. Iar politica o împart simplist, în bine și rău, fără nici o nuanță, fără nici o umbră. Ca niște bancuri de pești care-și schimbă brusc toți direcția după curent. Fetele se uită la TLC și imită vulgarități de acolo. Unele se îmbracă strident, cu bluză leopard de exemplu, altele ca la țară, cu pantofi de sport de piele de acum cinșpe ani și blugi cu o culoare uniformă și cară după ele o plasă folosită. Bine că n-au și batic. De fapt multinaționalele la noi sînt pline de țărani. Pline! Și mentalitatea de dinainte de 89 pare intactă. Compania descurajează orice acțiune individuală în detrimentul strict al celor colective, team-building-uri de exemplu. Noii angajați, cei tineri, noii absolvenți, cu caracterul încă neformat complet (oamenii se maturizează mai tîrziu în ziua de azi, o spun toți sociologii și psihologii) sînt automat zombificați, iar cei care-au rezistat trecerii timpului sînt retardați, încă se uită la filme Marvel sau seriale, o dovadă fiind ce-am scris în paragraful anterior.

Alții sînt workoholici. Unul a pățit-o, după doi ani de tras tare, 14 ore pe zi, șapte zile pe săptămînă, fără concediu, fără nici o zi liberă, nici de Paște nici de Crăciun, care se lăuda că a trimis mailuri și-n 31 decembrie, și care mormăia cînd lucra sau cînd scria mailuri ca un un nebun efectiv, și cu băuturile energizante pe care le avea tot timpul pe birou, și-a distrus pînă la urmă ficatul. Dar nu cred că se potolește, văd că lucrează la fel de mult. Și nu cred că regimul alimentar pe care-l urmează e suficient. Adevărata cauză e una psihologică, acolo trebuie vindecat, însă nu o va face. Mie mi se părea evident că la un moment dat va ceda, îmi părea chiar cel mai clar lucru din lume. Nu pot să nu am un sentiment de schadenfreude. Pentru că un astfel de om nu și-a făcut rău doar lui însuși ci și celorlați, nouă, mie, prin stresul pe care-l degaja, prin atitudinea lui uneori de reproș că nu sîntem la fel de maniaci ca el, că nu se sacrificăm viețile personale în numele proiectului. Și mai sînt și alții care-l vor urma. Cînd l-am avertizat pe unul că nu e firesc să stea atît la servici s-a rățoit la mine spunîndu-mi că ce, oricum n-are ce să facă acasă (decît dacă era un meci, desigur).

Chiar și cei care-au plecat în Occident, nu dau absolut nici o dovadă că s-ar mai fi civilizat. Cultura pare că nu se prinde nimic de ei nici acolo, au un creier de teflon. M-am întîlnit cu niște colegi care s-au mutat în Anglia și i-am întrebat, încercînd să-mi disimulez sarcasmul, fiindcă aveam și sarcasm, recunosc, ce scriitori contemporani britanici cunosc. Ori că s-au prins ori că nu, mi-au răspuns grosolan că ei sînt ocupați toată ziua și seara fac cumpărături la supermarket, nu citesc, că "aici așa e, ce crezi"? Bine, am spus, dar aici lumea citește cărți, nu ca la noi, care sîntem pe ultimul loc în UE la cărți citite pe cap de locuitor și pe ultimul în industria de carte. Folosindu-se de creierul lor primitiv, vizibil nervoși, mi-au răspuns că cei care lucrează nu au timp să citească și că la ei la firmă toți sînt la fel. Apoi i-am întrebat cîți de la ei din firmă sînt britanici și cîți străini și mi-au spus că majoritatea sînt străini, ruși, indieni, etc. Însă m-au surprins cînd am văzut ce la curent sînt cu situația din țară, într-un mod de gândire la fel de liniar și de binar ca și cînd erau aici. Ar vrea și nu ar vrea să se întoarcă, le este dor, au devenit mai patrioți, dar în același timp citesc presa din țară și nu le place ce văd, nu știu nici ei, parcă așteaptă o ofertă specială, ca să folosesc un termen consumerist, ca ei. De fapt cred că nu sînt capabili de o gîndire profundă nici în ceea ce privește propriile lor vieți.

În ultimele săptămîni am revăzut la televizor imagini de la Revoluție. Mulțimile acelea de oameni, majoritatea cu mutre de muncitori și țărani, nici nu-i de mirare că au putut fi manipulați și că nici după 30 de ani nu se știe cine a tras și ce s-a întîmplat de fapt. Și s-a văzut și mai clar după aceea, la alegerile din 20 mai, mineriade, Imeghebe face ordine. Tot timpul a fost așa la noi? Eram eu prea mic ca să văd? Țăranii proletarizați orășănerizați cu forța din anii 60, 70 au fost cei care-au distrus țara și și-au crescut după aia odraslele lor la fel de dobitoace care-au umplut multinaționalele? Dar unde sînt foștii mei prieteni din copilărie, colegii de școală care învățau bine, toceam cu ei manualul și culegerile, cu care citeam reviste de copii, mai apoi de adolescenți, cu care discutam despre cărți, expediții, știință, idealuri? Au plecat majoritatea în Vest, altfel nu-mi explic, și am rămas aici cu urmașii țăranilor proletarizați, care și ei văd că se re-țărănizează, făcîndu-și case în suburbii de exemplu. E ciudat ca atunci cînd se întîlnesc în străinătate se comportă frumos unul cu altul dar cînd vin acasă se disprețuiesc. Nici nu mă mir că nu ne vor în Schengen.

Din nou alegeri

Chiar m-au captivat alegerile de anul acesta. Spre deosebire de cele de acum cinci ani, cînd nici nu am ieșit din casă, avînd ulterior ușoare remușcări după aia, seara, la exit-poll, dar n-au durat mult, fiindcă pîn' la urmă a ieșit cel cu cine țineam, acum nu doar că am urmărit campania la televizor și am citit presa, dar am mai avut și emoții, și asta în ambele tururi de scrutin. De mult n-a mai ieșit cineva pe care să-l fi și votat în ambele tururi, din '96 încoace cred. (Ce vremuri!) De fapt mi-era destul de clar că-l voi vota pe Iohannis, însă am fost curios să-i urmăresc și pe alții.

Mereu m-am gândit că dacă se va ivi cumva vreun candidat care să susțină cultura sau măcar să pronunțe cuvîntul carte îl voi vota imediat, indiferent de culoare. Singurul care a făcut asta a fost de altfel și singurul intelectual, Theodor (sau Toader) Paleologu. Licențiat la Sorbona, doctorat la München. Nu e condiție sine qua non, dar oricum. Posibil francofil, deși n-am prea detectat decît urme vagi. Și nici nu prea pare el deștept - așchia a sărit foarte departe de trunchi - îl văd mai degrabă ca pe un măscărici. Oricum, dă din gură mult, poate asta l-o fi ajutat în Franța, în cultura cafenelelor, dar pare cam străveziu, nu chiar ca Ponta, dar cuvintele lui sînt cam goale. Și partidul său dubios care la alegerile din 2014 a suținut la prezidențiale... pe cine a susținut, și din care acum face parte Băse, un unsuros perfid, și cu un șef idiot m-a ținut departe.

Cam toți colegii mei de servici au votat cu Barna, dar mie nu-mi prea inspiră încredere. În primul rînd a fost retragerea din partid a lui Nicușor Dan, (fondatorul formațiunii Uniunea Salvați Bucureștiul, transformată apoi în USR, pe care a și dus-o în parlament) pentru un motiv destul de pueril - legat de alianța pentru familie, dar sînt sigur că în spate a fost și altceva. De altfel Barna a fost ales doar de trei sferturi din membrii din interior și contestat deschis de Cosette Chichirău. La care se adaugă dezvăluirile proiectului Rise din care a ieșit cam șifonat (moral, nu legal) cîteva gafe verbale în genul celor făcute de Beto în State (alt perdant, care s-a și retras) și, mai ales, refuzul asumării guvernării de după trecerea moțiunii de cenzură. Cum spunea Sebastian Lăzăroiu: "Se numesc USR, dar cînd momentul e greu s-o salveze PNL". E prea orientat pe viitor, n-a zis nimic de cultivarea tradițiilor. Oricum, a fost candidatul susținut de angajații multinaționalelor, ceea ce iarăși nu-mi sună a bine, fiindcă n-aș vrea un președinte care să conducă țara cu metodologii corporate și experimente sociale, de care mi s-a acrit, știu eu foarte bine ce zic. Nu vreau să aud de team building de exemplu.

Politicianul Mircea Diaconu diferă de actorul Mircea Diaconu în unele aspecte, ceea ce m-a dezamăgit. Adică OK, este împăciuitor dar se și enervează. Mai are cîteva polițe de plătit foștilor membrii PNL care l-au exclus acum cîțiva ani. Am detectat și un ușor misoginism. Țăran, dar în sensul bun totuși. Gospodar. Vrea o țară ca-năuntru, nu ca afară. Mă rog, la partea cu specificul local, cu tradiția, sînt de acord. Vorbește în volute și se pierde în vorbe iar explicațiile lui sînt egocentrice. A zis că el nu se vede la Cotroceni, fiindcă acesta este patrimoniu național dar a adăugat imediat că se va găsi cu siguranță alt palat pe care să-l recondiționeze și în care să stea. Plus susținerea lui de către o alianță cu trei foști prim miniștri mega-dubioși din ale căror mreje nu cred că are tăria de a ieși, părînd ușor influențabil, chiar naiv, precum caracterele pe care le joacă în filme.

Ceilalți candidați chiar n-au contat. Un om care vrea să schimbe țara de unul singur, ca Bruynseels, are egoul inflamat în așa hal că trece la patologic. Cătălin Ivan mi s-a părut decent, lucru rar la un fost pesedist - m-am uitat la un dialog televizat între el și Diaconu și m-am gîndit că există totuși un progres în politica din țara asta. Iar Vasilica Viorica Dăncilă a tot vorbit și l-a tot provocat în campanie pe Iohannis încît la ultima conferință de presă n-a mai băgat-o nimeni în seamă. L-a defăimat de una singură, și la tv, reiterînd acuzațiile de la precedentele alegeri, cu cele cinci case (deși ea are patru). Și are și vocea aia isterică, pisăloagă. Răspunsul ei la aria cercului va rămîne în istorie, deși eu nu-i văd relevanța, la fel ca gestul lui Iohannis cînd a arătat că nu are căști în urechi. Și faptul că tipa face parte dintr-un partid dubios, și fost înconjurată ca de niște minarete la conferințele de presă de infractorii ăia periculoși din cex, care și ei la rîndul lor se spune c-o jigneau în spate. Băse spunea despre ea că e un om bun la suflet, dar nu știu ce să cred. La care s-au adaugat greșelile gramaticale și cred că și misoginismul unei mari părți a populației.

Așa că înapoi la prima alegere, Klaus Iohannis. Aproape toată presa l-a atacat virulent pentru lipsa dezbaterii și că acea conferință după model american de la Biblioteca Centrală Universitară n-a fost de fapt chiar o conferință de presă, deși a făcut și asta, într-o miercuri după primul tur cînd tensiunea se acumulase. Cred că toată lumea se întreba: oare chiar va tăcea pînă la al doilea tur? Dar tactica asta a ținut. Probabil (mai mult ca sigur) a învățat-o de undeva. De la dezbaterile din Franța de exemplu, în care challenger-ul de obicei cîștiga mult sau chiar la cea din 2002 în care Chirac a refuzat orice dialog, sau tactica pe care mulți președinți francezi au avut-o mai ales la finele mandatului lor cînd s-au înconjurat de tăcere. La Gaudeamus a fost întrebat care-a fost ultima carte citită și a el a zis: '- O carte cu Un bărbat pe nume Ove'. E vorba de un tip mai în vîrstă și morocănos - oare l-o fi influențat într-atît încît de asta n-a mai dat interviuri? În fond a fost cinci ani președinte, cum să nu-l cunoască lumea? Pare puternic, are o platformă clară, simplă (poate prea simplă), ține cap-compas spre Occident. Și de altfel ce atîtea conferințe de presă? Bruce Springsteen nu dă interviuri decît foarte rar, cînd scoate un nou album și atunci probabil constrîns de contractul cu casa de discuri. Mark Knopfler face la fel. Și nimeni nu-i acuză, nici n-au de ce de fapt.

Escapism la servici

Din cînd în cînd am la servici sesiuni de pregătire continuă, în general la final de an, cînd compania se trezește că n-a cheltuit bugetul destinat training-urilor pe anul curent, ca de exemplu în ultimele săptămîni, ținînd cam o oră jumate - două pe zi. Însă atunci și acolo mintea mea, în loc să se focuseze pe subiectul prezentat, parcă devine mai ușoară și liberă să zboare. În loc să-mi ordoneze gîndurile, cursurile mi le transformă într-o mișcare browniană. De altfel acestea sînt cam singurele mele momente de liniște de la lucru, pentru că în rest în open space-ul în care vrînd-nevrînd trebuie să lucrez este un zgomot și o agitație continuă, cu toți stresații care parcă nu pot gîndi altfel decît dînd din gură și cît mai tare, să-și dea și importanță, sau plimbîndu-se printre mesele de birou spre bucătărie sau afară la o țigară sau la automatul de cafea, sau, mai nou, la mini-market-ul care s-a deschis în apropiere. Dar e greu să te concentrezi la un training ținut de cineva care nu știe bine limba engleză, sau nu la nivel conversațional și care tot repetă un cuvînt sau grupuri de cuvinte cu accente diferite pînă-i iese, sau i se pare lui că sună bine, punctate des cu "ăă"-uri și "mm"-uri care chiar mă enervează și mă îndepărtează de la sensul frazei și atunci, cu ochii-n laptop sau la imaginea de pe ecranul proiectorului, simulînd atenția, mintea îmi fuge la tot felul de lucruri escapiste, mă gîndesc mult la trenuri de exemplu, la gări, sau la unde-am fost astă-vară (despre care n-am scris încă aici) și în general la călătorii, mă văd mereu fiind oriunde altundeva nu aici, făcînd altceva nu ce fac aici, dar nu numai la astea, de exemplu la cărțile pe care tocmai le-am citit sau tocmai le citesc acasă serile sau în week-end-uri sau la Brexit sau la actuala expoziție Leonardo da Vinci de la Luvru și la alte lucruri, multe alte lucruri. Nu știu exact cît timp durează toate astea, destul de puțin oricum, pentru că îmi revin și oricum, încerc să recuperez, iar în subconștient mai reușesc zic eu să prind cîte ceva, deși îmi dau seama că mi-au scăpat multe, după întrebările pe care i le pun prezentatorului unii din colegii mai atenți. Însă apoi, treptat, o iau de la capăt și tot așa de mai multe ori. La final ies din sală pe de o parte mai freș, mai sigur pe mine, ca de la un film, dar pe de altă parte și puțin angoasat fiindcă știu că trebuie să reiau slide-urile, care poate nu par complicate la prima vedere, dar știu că-s concentrate și ascund multe chichițe, fiecare cuvînt e important, se poate expanda, ca un lucru la microscop, și va trebui să le studiez ulterior solo, deși nu-mi prea găsesc timp. Sînt atîtea lucruri complicate în mod inutil, artificial, în totală opoziție cu principiul lui Occam dar care dau totuși de lucru la atîția oameni. Am descoperit că secretul este de fapt să mai lucrezi și acasă, în plus. Am cîțiva colegi workaholici care vin dimineața mai devreme ca să prindă măcar o oră de liniște la servici și fie stau peste ora șase seara, după ce majoritatea pleacă, fie își iau laptop-ul cu ei acasă, unde se conectează vreo oră sau mai mult ca să aibă liniște, fiindcă o oră de lucrat în liniște face cît cel puțin opt de lucrat în gălăgie. Eu nu fac însă nici una nici alta, țin prea mult la viața asta care este așa cum este, cum se spune, deși dacă ar fi altfel tot s-ar putea spune că este așa cum este.

Final sau început de an

Am impresia că mă aflu la finele unui an, cînd de fapt nici nu am intrat încă în Octombrie. Cînd eram student, aveam impresia că mă aflu la început de an, ceea ce era și firesc. Nu cred că starea de acum e doar din cauza oboselii. Doar anul ăsta am fost în plecat în concediu o săptămînă în primăvară și două în vară, de fiecare dată în străinătate, ceea ce în facultate nu numai că nu-mi permiteam, dar nici nu-mi trecea prin minte c-aș putea face. De fapt toate vacanțele mele din timpul studenției le-am petrecut acasă. Citeam, ascultam muzică, mă uitam la televizor, mă mai plimbam prin oraș prin puținele librării și prin anticariat, unde nu prea găseam mare lucru, și mai făceam mici chestii la calculator. Mai aveam o prietenă, sau credeam că mi-e prietenă, dar care mă înșela, cred, și considera asta firesc, așa cum toată lumea consideră firesc ca în facultate să-ți faci cît mai mult de cap, nu și eu, așa că n-am mai putut continua. În fine, poate și vina mea, fiind prea aerian. Joburi nu se găseau. Astea au început să apară mai încolo, cînd economia a început să mai crească. Mă gîndesc uneori că m-am născut prea devreme, și nu doar eu, toată generația mea ar mai fi putut aștepta vreo 10-15 ani, cel puțin, pentru a se naște. N-ar mai fi suferit lipsurile și conflictul între generații de pe piața muncii și am mai fi beneficiat mai repede de apariția și accesibilitatea pc-urilor, de editurile apărute, poate și de burse în străinătate, care atunci se acordau exclusiv pe pile. Astea nu sînt lucruri pe care să le spun cu voce tare. În societatea în care trăim sînt considerate slăbiciuni și lumea te etichetează imediat și te calcă în picioare. Sînt acestea totuși vremuri mai bune de trăit? Mă întreb adesea dacă oamenii sînt mai civilizați acum decît erau pe atunci. Avînd în vedere că există atîtea modele, pe care le vezi în librării, la tv, pe internet, ai zice că da. Totuși lipsa de acces la cultură de mai bine de jumătate de secol, adică îndobidocirea populației, își arată și acum colții. Mulți dintre tinerii și copiii de azi, majoritatea de fapt, sînt tot produsul inculturii părinților lor, țărani la prima sau a doua generație, care bineînțeles n-au știut nici ei la rîndul lor să-i educe. Atunci cînd politicienii ne-au spus în campanii că nu vom mai avea generații de sacrificiu, am crezut că se referă la noi, dar nu, imediat au revenit și au precizat că o generație ține de fapt 25 de ani. Cred că de asta nu mai am încredere în ei. Societatea e ca o grădină, dacă n-o îngrijești cîțiva ani se transformă repede, foarte repede, în bălării. Dacă nu mai investești în educație, blochezi accesul la informație și cultivi materialismul, cum s-a făcut și-n anii '90, și cum se face și acum, aici se ajunge. Îmi pare că lumea s-a divizat. Unii se civilizează, alții se sălbăticesc. Alții stau la mijloc, ceea ce n-am încredere că înseamnă civilizație, poți aluneca ușor într-o parte, probabil pe partea greșită, atrași de gravitație, de majoritate. În fine. Divaghez prea mult. Mă uit la studenții care sosesc în oraș zilele astea, cu părinții, cu trolerele (care pe vremea mea nici nu existau), de la gara aia de nord, dubioasă, plină de aurolaci și hoți și țărănoi, iau autobuzul sau tramvaiul și se duc să studieze într-un loc mai civilizat, mi-i imaginez umplînd amfiteatrele și sălile de seminarii, băncile din parcuri și cafenelele, cu ochii în edițiile de clasici de la Penguin și Oxford, sau cel puțin așa-mi place să cred, unii energici, alții temători, dar toți radiază - acesta e cuvîntul, radiază și parcă îmi dau și mie un imbold să citesc, să lucrez, să nu consider că după concediu gata, anul s-a terminat, ci că e într-un fel ca un început de capitol, firesc.

Trădări

Cum să iertăm atunci cînd cineva greșește față de noi, ne înșală chiar și numai o singură dată încrederea, la modul grav, ne calcă în picioare sentimentele? Chiar dacă apoi își revine sau își cere iertare. Mi-e greu să cred în caracterul schimbător al omului. Există și oameni cu caracter fluctuant, am văzut destui din aceștia, dar de la ei te aștepți la orice, însă de la ceilalți, majoritatea, cine îți garantează că nu te vor mai trăda și altădată? Doar dacă nu cumva toți oamenii au din cînd în cînd fluctuații de caracter, lăsîndu-se conduși de diverse curente toxice, de hormoni, de mode trecătoare, etc. Nu știu. Mie-mi vine atunci s-o iau de la zero, așa sînt eu, dar nu poți lua viața de la zero mereu, fiindcă trecutul face parte din tine și îți va reveni în minte după mulți ani, ca un gînd care te influențează în viața de zi cu zi, și nu-ți dă pace oricît vei încerca să-l alungi, și asta am observat că se întîmplă la toți oamenii după un timp suficient de lung. Și atunci de ce, după ce întîlnim pe altcineva, despre al cărui trecut nu știm prea multe, însă cumva îl intuim, ca toți oamenii cu care petrecem un timp mai îndelungat, tindem să ocolim subiectul, fiindcă ne gîndim că nu ne-a înșelat pe noi, deși de fapt destul de ușor am fi putut fi noi acolo, sau dacă nu, ar putea-o face. Și atunci pe de-o parte nici n-avem timp să excavăm trecutul, fiindcă viața trece din ce în ce mai repede, și parcă nici nu dorim cu adevărat, fiindcă e dureros și parcă abia ne-am vindecat de vechea rană și astfel ne continuăm să ne cultivăm noua relație, mai fragilă, dar în același timp cu maturitate, și astfel viața merge înainte.

Spre Hallstatt și-napoi

Cînd am tras draperia la cameră a doua zi dis-de-dimineață, am văzut un cer cenușiu din care cădea o ploaie fină. Clar! Nicio o șansă de soare, așa că probabil voi merge la Hallstatt. Mă gîndisem că dacă era timp însorit să mă duc la St. Gilgen și la St. Wolfgang - sate pitoreși așezate pe malul unui lac cu ape cristaline și care nu erau pline de turiști americani și asiatici. Dar încă mai aveam o mică speranță-n mine. Am coborît la micul dejun (excelent, variat, bogat chiar) și asta mi-a mărit într-un fel optimismul. Am luat-o spre gară, de data asta știam drumul, și apoi spre stațiile de autobuze. Mi-a luat ceva pînă m-am prins unde să m-așez. Grupuri de asiatici erau peste tot. Am stat într-o stație de pe partea sudică a Südtiroler Platz, și 150-ule a venit imediat. Bine că șoferul vindea bilete, am luat o legitimație de o zi spre Bad Ischl. Îmi ziceam că dacă se vor ridica un pic norii, oricum cobor la St. Gilgen, iar dacă nu, merg cu puhoaiele de turiști la Hallstatt, asta e, e și mai simplu, și nici nu e rău, oricum Rick Steves îl recomandă.

Autobuzul mergea rapid, a mai oprit în cîteva locuri prin Salzburg și în felul ăsta am avut ocazia să văd și altă parte din oraș, cu magazine normale, nu de lux, dar cu străzile tot atît de curate. Am oprit prin multe stații prin sate și chiar cătune cu stații mici ca niște adăpoturi de ploaie din lemn. Începea să-mi placă. Abia după o noapte de somn bun începeam să apreciez unde mă aflu și astfel să-mi justific venirea în aceste locuri. Mult verde, păduri din care ieșea ceața, cabane de vacanță, unele în construcție, destul de puțini oameni. Am trecut pe lîngă două lacuri. Chinezii mai în vîrstă care sforăiau în locul din spatele meu (cum de puteau dormi cînd pe geam era un peisaj așa de spectaculos?) au coborît la stația de telegondole de la St. Gilgen, din fericire. Numai privind pe geam și te simțeai mai bine, mai calm, mai ușurat, deși nu știu exact de ce, din cauză că nu stăteam în ploaie și în frig sau pentru că știam că afară imediat e o gură de aer proaspăt la care ai oricînd acces? În fine, am ajuns la Bad Ischl. Gara e chiar lipită de stația de autobuz și era un panou cu o săgeată pe care scria Hallstatt, să priceapă tot semi-analfabetul. Mi-am luat un bilet de la chioșc, fiindcă la automat se juca fiul unor indieni. De la bufet mi-am cumpărat un ștrudel cu mere (mai mult de poftă) și un cappuccino (mai mult ca să mă-ncălzesc) și am așteptat unul din trenurile regulate, cam jumate de oră. Din tren peisajul era ușor diferit de cel din autobuz, munții începeau să devină mai înalți, am trecut pe lîngă niște rîuri, torenți, în rest același tip de case/cabane/vile, cu mașini parcate, un peisaj adormit din prisma oamenilor dar spectaculos din punctul de vedere al naturii. Hallstatt se vede și din tren, pe partea dreaptă a direcției de mers. Am filmat mult cu aparatul meu, nu știu de ce tot filmez că oricum nu mă uit decît o dată cînd vin, cînd le arăt alor mei și atît. Din gărișoară am coborît un pic spre feriboat, mi-am luat bilet și un tip foarte simpatic ne-a salutat pe fiecare-n parte, foarte deschis, spre deosebire de salzburghezi. De fapt aici nu mai eram în landul Salzburg și religia majoritară era cea protestantă. Interesant cum protestanții se dovedesc mai primitori decît catolicii, sau poate este ceva specific aici.

În feriboat, care, desigur, era plin, erau aburi deși era un geam deschis așa că n-am prea văzut prea multe. În fine, iată-mă la Hallstatt, simplu de ajuns, fără nici un efort. Păcat că ploua. Am sunat-o pe Mama pe WhatsApp și i-am arătat live peisajele și ea tot mă bătea la cap să-mi cumpăr o haină mai groasă, de parcă acolo erau magazine C&A și nu doar buticuri pentru turiști. Da, cred că arată mult mai fain cînd e soare. Ploaia e romantică la oraș, nu în stațiunile de la munte, unde are ceva gotic, ca biserica evanghelică de acolo. Ce să mai spun? Cred că drumul a fost mai interesant. Aici doar m-am plimbat încoace și încolo pe malul lacului, cu umbrela în mînă, am urcat puțin pe străduțele din sat pînă la un cimitir. De acolo se vedea satul cam ca la Salzburg de pe colină, cu acoperișul bisericii la nivelul ochilor. Am și mîncat un șnitzel la un restaurant cu terasă - mi s-a părut ciudat că am prins un loc la o masă ținînd cont de aglomerația de turiști. Existau și cîteva hoteluri, am văzut un grup de asiatici ieșind de la unul dintre ele. Multe autocare parcate. Am admirat lacul cu picăturile de ploaie care cădeau fără oprire, și lebedele nepăsătoare, și munții împăduriți acoperiți de nori din depărtări. Mi s-a făcut frig, așa că n-am mai intrat la mina de sare, și oricum nu mă prea dau eu în vînt după spațiile închise, nu știu dacă a fost bine sau nu. Acum parcă îmi pare puțin rău, dar atunci mi-era teamă și să nu se întețească ploaia încît să nu mă mai pot întoarce.

Drumul efectiv înapoi a trecut parcă mai repede. Spun efectiv pentru că am stat în gară vreo jumate de oră iar în Bad Ischl aproape o oră și m-am plimbat puțin și pe acolo. Autobuzul s-a oprit vreo 10-20 de minute odată din cauza ploii care a devenit foarte puternică. Apa curgea efectiv în șiroaie pe geamul pe care priveam. Călătoreau și mai mulți localnici, unii își lăsau biciclete în portbagajul de dedesubt și după cîteva stații coborau și le luau înapoi, salutînd șoferul. În fine, am ajuns în Salzburg, m-am dat jos mai repede de gară, m-am mai plimbat puțin prin partea aceea de oraș, apoi mi-am luat un sendvici și m-am îndreptat spre hotel. Sper să nu răcesc, mi-am zis, să fac un duș fierbinte și mîine voi vedea, în funcție de timp, dacă mai fac dimineața o tură prin oraș (slabe șanse) sau merg direct la gară ca să ajung cît mai devreme la München.

Salzburg

Luna trecută am fost într-o călătorie scurtă la Salzburg, plus împrejurimile sale, și prin München, trei zile jumate în total. Nu sînt un fan al city break-urilor, fiind obișnuit mai mult cu Italia, cu Cittaslow, unde viața se savurează încet, nu pe avans-rapid, dar nici n-am mai fost prin Austria nici în Germania, despre care am intuit că ar fi totuși mai diferite. Așa că am luat cu mine doar un bagaj de mînă și m-am suit în avionul de la 6:10 dimineața.

Nu eram foarte freș și călătoria cu avionul nu m-a înviorat. Anul ăsta nu-mi luasem nici o vacanță, asta ca să economisesc zile pentru călătorii și pentru la vară, lucru care nu știu dacă a fost bun sau nu, vom vedea, și în plus serviciul a devenit foarte, foarte exigent. De la aeroportul din München la Hauptbahnhof am luat un S-Bahn și călătoria m-a fascinat pentru că am avut ocazia să văd tipologii de nemți atît privind pe geam, în gările prin care-am trecut, cît și în vagon: oameni civilizați, mergînd la servici sau la școală, îmbrăcați curat, citind cărți, oameni de absolut toate vîrstele, pensionari ferchezuiți, ca figurile fericite din cataloagele germane la care mă uitam cu jind în anii optzeci. De la stația de metrou n-am găsit un drum subteran spre gară, deși am urmai semnul cu trenul, așa c-am urcat la suprafață și-am mers pe jos cam 200 de metri pînă la gară. Mi-am luat bilet de la un automat DB. Bine că m-am informat în prealabil de acasă că trenurile spre Salzburg, operate de Meridian, pleacă din oră-n oră de la liniile din stînga, peroanele 1-5, spre care trebuie să mai mergi cîteva minute bune. Gara nu prea are semne în engleză, cum eram obișnuit în Italia. Pe peron nu era nimeni, doar un tren care părea pustiu și un panou electronic pe care scria Salzburg. M-am tot uitat la o schemă, am înțeles c-ar fi două trenuri legate, și trebuia să merg în cel mai din față, dar nu eram sigur. Un asiatic între două vîrste m-a întrebat dacă acesta e trenul spre Salzburg și am zis că nu sînt sigur, la care el a mormăit ceva, dezamăgit. Cînd mă îndreptam spre partea din față, ușa de la locomotivă s-a deschis și am văzut o tînără tatuată, dar n-am întrebat-o, fiindcă în final m-am prins care-i schema. Am întrebat totuși pe cineva cînd am urcat în vagon, care mi-a confirmat și că biletul nu mai trebuie validat fiindcă avea data și ora trecute pe el, lucru pe care de fapt îl știam de pe internet, dar voiam să fiu sigur. Erau puțini oameni, dar la Ostbahnhof a început să urce lume mai multă, se pare că munchenezii preferă altă gară, nu pe cea centrală, și apoi și pe parcurs din ce în ce mai mulți, dar lîngă mine locul a fost gol pînă la Salzburg. Mi-era oarecum somn și eram și surescitat în același timp că iată, merg în țări în care n-am mai fost, și-n plus mi-e greu în general să dorm în ziua precedentă zborului, dar nici nu voiam să dorm acum, prefer să mă uit pe geam, să sorb cu ochii fiecare priveliște. Intram în modul setat pe călătorie. Trenul nu mergea foarte repede, și am oprit în destule stații. Vremea era închisă, nu ploua, dar părea inevitabil. Multă verdeață, case îngrijite, pășuni pe care pășteau vaci, păduri, oameni care vorbeau cu Ja-Ja! împrejur, apoi am întrezărit munții cu piscuri înzăpezite, mi-a zis automat sper să nu fie frig și să nu răcesc. Îmi place să merg cu trenul. A fost de cînd mă știu și rămîne mijlocul meu preferat de transport.

De la Centrul Turistic din gară mi-am luat un Salzburg Card pt. 24h, apoi m-am îndreptat spre partea opusă Südtiroler Platze și am luat-o spre hotel. M-am rătăcit de cîteva ori, uitasem drumul și oricum pe hartă arată întotdeauna diferit față de teren. Erau și niște drumuri închise pentru ceva construcții, așa c-am ocolit și pînă la urmă am scos celularul, am activat gps-ul (consumă baterie) și am mers cu el în mînă. M-am cazat (plătisem în plus ca să fac check-in-ul devreme, altfel ar fi trebuit să aștept pînă la pe la 3), am sunat acasă și am ieșit imediat. N-am stat chiar în centru, dar nici departe și totuși m-am rătăcit și aici, nu știu cum fac. Normal mi-ar fi luat un sfert de oră maxim ca să ajung pe jos la rîu, dar mie mi-a luat mai mult. Ce m-a frapat a fost Kapuzinerberg, care este o stîncă, nu un parc, așa cum am văzut pe hărți cu verde, și arată destul de amenințător. În fine, am ajuns la Mirabellgarten, plină de turiști, un loc cu fîntîni și peluză și flori, acestea din urmă tocmai erau aduse cu camionul și plantate. Ar fi arătat mai frumos într-o zi însorită, dar prinsesem zile ploioase, care țineau de vreo lună de zile în toată Europa. Unele locuri arată frumos și pe ploaie, dar acesta cred că pierdea mult din frumusețe. Troleibuzele sînt de-a dreptul urîte. Asta e. Însă asta cumva m-a făcut să mă obișnuiesc mai repede cu locurile.

Am intrat în orașul vechi puțin înainte de ora 12. Orașul mi s-a părut că miroase pe alocuri a bălegar și nu cred că doar de la cîteva trăsuri turistice, fiindcă la fel era și sus la Fortăreață. În rest: aceleași mirosuri ca-n toate orașele turistice: mirosul specific ce iese de la magazinele de pielărie, cel de parfum fin amestecat cu fum de țigară, pui prăjit. M-am îndreptat spre liftul de la muzeul modern. Era un lift obișnuit, dar cînd mă gîndeam că e în stîncă, mi-am zis: sper s-ajung cît repede. Priveliștea de acolo e de carte poștală. Acoperișurile par atît de aproapeși străzile atît de îndepărtate! Cel mai mult mi-a plăcut că de acolo începea un traseu prin pădure, Mönchsberg. Am văzut oameni echipați pentru mers, bocanci, rucsac, și mi-am zis uite că mai sînt și alții ca mine, doar că eu aveam pantofi de mers obinșnuit, nu de munte. Și ce? Hai o vreme prin pădure. Aer curat, miros de foioase, pe lîngă marginea stîncii se văd străzile orașului, piețele, omuleții, dar și turnul Domului cu clopotele negre. M-am îndepărtat puțin, mi-era să nu vină ploaia. Am trecut pe lîngă zidul unei cetăți. Pînă la urmă n-am făcut tot traseul, ci am venit spre oraș, am coborît treptele (de cînd or fi fost trepetele în stîncă acolo? sute de ani?) și am ajuns din nou în oraș. Am vizitat Domul, dar am văzut atîtea în Italia, că nu m-a mai impresionat, însă tot timpul intru într-o biserică atunci cînd am ocazia. Casa lui Mozart - mi s-a părut interesant să intru în camera în care s-a născut. Muzeul Panorama - unde un om în vîrstă destul de fioros m-a întrebat de unde sînt, pentru statistică - era format în principal dintr-un tablou de 360 de grade cu orașul în secolul XIX. Bisericuța St. Peter, cu cimitirul și grota de lîngă el, la care-am urcat de asemenea. Am trecut pe lîngă Universitate, care era un loc obișnuit și pustiu, mă întreb dacă se fac cursuri acolo, sau e doar clădirea administrativă. Fîntîna de la Kapitelplatz care nu are nici un farmec atunci cînd plouă, iar cea de la Rezidenzplatz era împrejmuită cu un gard total inestetic. Mi-am luat ceva de barbierit, deodorant și pastă de dinți de la un magazin Billa, așa e cînd călătorești light. Am remarcat cîți tineri americani vin la supermarket să-și ia alcool, fiindcă vîrsta legală aici e mai mică. Și-i vezi cu plasele cu vodă și baxuri de bere. Am urcat și la Fortăreață, cu funicularul, ca să economisesc timp, cel mai rapid funicular cu care-am fost, dar chiar nu prea ai ce face acolo, în afară de o biserică, un muzeu rarefiat, și în afară de privit orașul de la înălțime, desigur. Și acolo aveau loc reparații, zgomot de polizoare și altele.

Mi-am luat o înghețată mare, fiindcă, în ciuda vremii, aveam poftă, servită de chelnerițe foarte afabile. Acolo restaurantele nu prea au terase la frontul stradal, cam ca la la noi pe Alba Iulia - vezi un semn, o săgeată în sus pe care scrie restaurant. Sau intri în niște ganguri și ieși la o curte interioară cu terase - care erau pustii din cauza ploii, cred, care a început pe la patru și nu s-a mai oprit. Celebra stradă Getreidegasse, pe care ghidurile te avertizează că e mereu aglomerată, nu acum era defel așa, tot din aceeași cauză. Mulți turiști asiatici, veniți în grupuri. De altfel din cauza ploii care părea că vine din ce-n ce mai tare n-am prea stat mult și n-am fost la celebra mănăstire de maici Stift Nonnberg, deși era aproape, dar am intrat puțin la Mănăstirea Franciscană, la intrarea căreia era pus un anunț în engleză și în română privitor la comportamentul civilizat. În fine. Am sperat totuși că ploaia se va mai potoli și m-am plimbat încolo și încoace pe niște străduțe medievale drăguțe, cum umbrela în mînă. Îmi închipui c-ar fi fost fain să merg la sala de concerte, să urmăresc o operă, - asta da, mai autentic decît orice altceva, dar nu aveam timp, mi-am notat mental s-o fac cît mai curînd în Timișoara. Începeam să obosesc, așa c-am deci să mă întorc la hotel, am luat-o la pas pe străzile din nordul orașului, pe Linzer Gasse și împrejurimi, și am fost suprins, mi s-a părut la fel de interesante, chiar dacă nu atît de încărcate de istorie, ca și cele din Sud: aceleași clădiri cu fațada perfectă, fără să se vadă nici o stîncă amenințătoare, multe buticuri de bun gust și, cel mai important, mult mai mulți oameni pe stradă. La hotel mă simțeam frînt. Trebuia să fac un duș fierbinte, să mă gîndesc unde merg a doua zi, depindea cît va ploua, La Wolfgangsee cu autobuzul, la Hallstatt cu trenul și autobuzul, sau niciunde, doar să fac partea a doua în oraș, dar am adormit. E ok și un sejur scurt, dar este mai greu în prima zi atunci cînd călătorești și cu avionul și cu trenul și ai mers și mult pe jos.

Amintiri din 99 - 09

Amintirile sînt de fapt ... totul. Abia după ce trece suficient de mult timp începem să înțelegem ce-am trăit, iar nefericirile de atunci ne apar ca învăluite într-o aură mai blîndă și le acceptăm ca parte integrantă din noi. Nu credeam că mă voi gîndi cu nostalgie la deceniul trecut, dintre anii 1999 și 2009, credeam că vor fi mereu o perioadă destul de goală a vieții mele, așa cum se credea pînă nu demult și despre Evul Mediu. Lăsînd la o parte călătoriile la Paris, cele cu serviciul și mai apoi cu Mama, rămîne marea parte a timpului și întrebarea: eram mai fericit atunci? Nu știu, dar cu siguranță nu mă simțeam prea bine în pielea mea. Cum era viața în vremurile acelea?  Cîteva relații groaznice, cu cîteva fete, de la care și acum am coșmaruri și alte sechele. La servici nu mă simțeam adaptat, darămite împlinit. Colegi inculți - chiar zero cultură, prost-crescuți, imbecili de-a dreptul, cu mentalitate de muncitori într-o fabrică, și extrem de materialiști. Cam absolut nimeni nu citea cărți. Nu puteam să mă împrietenesc cu ei - nici nu vroiam de fapt. Cei cîțiva, extrem de puțini, cu care am reușit sau început să creez o legătură, au plecat. Nici măcar cu fetele nu se putea comunica normal, erau cam la fel. Toți și toate aveau în cap doar apartamente, credite, mai apoi parcele și case. Eventual cîte-un all inclusive, ocazional. Am trecut și eu o perioadă prin ceva asemănător, cînd mi-am mobilat apartamentul - umblat prin magazine, luat gresie, comandat de la un magazin mobilă de calitate din Polonia, mașină de spălat, fier de călcat și tot tacîmul.

Parcă toată lumea se pregătea să emigreze, era ca o datorie, de la studenții din ultimii ani care considerau un pas obligatoriu după ce-ți luai licența, la șoferul de taxi cu care mergeam uneori la servici. Am lucrat la început într-o firmă care te plătea la negru, de fapt la gri, și care apoi s-a desființat și apoi o vreme am rămas cam pe drumuri. Apoi m-am angajat într-o companie mare în care n-am fost prea fericit. Modul de lucru într-o multinațională - abia apăruse termenul - cu întreruperi justificate ca să te mențină cică-n priză, să fii dinamic și să-ți taie orice gînduri. Mari ședințe anuale în care ne asigurau că afacerea merge ca pe roate și sîntem pe un drum bun, deși lucrurile nu stăteau chiar pe roze, dar nici rău. A urmat sperietura cu criza de la finele lui 2007. Proiecte stresante, deși nu chiar ca acum, cînd se cere să fii conectat tot timpul - lucrurile au involuat din punctul ăsta de vedere. Nu mergeam în concedii în străinătate, nu aveam curaj, trebuie să recunosc. Am fost într-o vară la Sinaia cu o prietenă, și asta m-a făcut să pun punct relației, deși am mai tărăgănat-o un timp, prea mult din păcate. Apoi am fost singur pe litoral, la Jupiter și cam atît, pînă la marea excursie cu Mama la Paris, prima dintr-o trilogie.

În rest colindam librăriile, și făceam lungi plimbări prin centrul istoric am orașului, profitînd de faptul că pe atunci lucram într-o zonă centrală. Zona Pieței Unirii nu era pietonală, nu apăruseră încă terasele pe lîngă care acum abia ai loc să treci, clădirile nu erau refăcute - nici acum nu sînt toate. De fapt abia atunci am început încetul cu încetul să observ frumusețea Pieței Unirii și a cartierului Cetate. Aveam un coleg care după ce s-a întors de la Paris a strîmbat din nas la vederea Timișoarei, și a plecat după doi ani, ca mai apoi, după vreo zece ani, să se întoarcă în vizită și să-mi spună că de peste tot unde-a fost în lume cel mai mult i-a plăcut aici, cluburile și barurile una lîngă alta. Îți trebuie timp să înțelegi un lucru, aici nu e ca la tehnologie, unde te prinzi cum merge și zici c-ai înțeles. A, o vreme am mers prin cluburi, nu doar în week-enduri, dar m-am oprit, n-am întîlnit oameni ca lumea nici acolo. Unde-s oare acum toți oamenii de atunci? Mi se pare ciudat că în fiecare zi trec prin oraș și văd mii și zeci de mii de oameni pe care apoi îi uit imediat. Sînt oare printre ei și cei pe care îi vedeam și acum zece, douăzeci de ani?

În prima parte a perioadei nu aveam smartphone, nici rețele de socializare, nu existau mall-uri și nici supermarket-uri, cumpăram din Ociko, același ca-n anii optzeci, iar centrele comerciale Kappa și Terra ne păreau de nivel occidental, deși erau pline de turcisme. Depărtatul Metro în care mergeam mai mult ca să-mi spăl privirea, făcîndu-mi planuri pentru cînd aș începe să am o viață de familie, să-mi iau chestii de mers în vacanțe de exemplu. Boom-ul economic în cei doi-trei ani care-au precedat intrarea în UE. Librăriile erau în număr mai mic ca acum și cu și mai puține cărți, toate foarte serioase, recomandate de intelectuali scorțoși la televizor, destul de prost traduse. M-am lăsat de tot de citit sf. Nu existau canale cu documentare la tv, lumea se uita la canalele generaliste cu filme proaste și seriale locale și mai proaste. Apoi a început să apară și net-ul accesibil, dc, torenți, forumuri. Țin mine și acum cînd mi-am luat primul celular. Sau primul laptop. Apoi am început să mă uit la filmele descărcate și pot susține că am văzut ceva, de la filme clasice la Nouvelle Vague, Wes Anderson și altele - am recuperat ceva aș zice, poate prea în viteză, dar ăsta se pare e destinul nostru, mereu trebuie să recuperăm civilizația occidentală. Am continuat treptat să descopăr scriitori noi și să continui să citesc în engleză pe cei pe care-i știam dar care n-au fost traduși.

O altă întebare care-mi vine deseori în minte este dacă lumea s-a mai civilizat față de anii aceia. Sau măcar dacă se poate vorbi de progres. Există destule modele bune, asta-i clar, televiziunea e cel mai simplu exemplu, la îndemîna oricui, și a inculților, dar tot prostul gust primează, ca pe Facebook, unde se iau așa zisele faze, decupate din context, și se postează. Plus știrile false, agențiile de știri intoxicante. În librării apar mai multe cărți accesibile, de la young adult la noutățile internaționale - cele care nu-s așa noi și peste care s-a sărit, nu s-au tradus la noi trebuie să ți le iei tot de undeva de pe net. Și totuși sînt nostalgic după acea perioadă, cînd eram mai tînăr și aveam un viitor larg în fața mea.

Mediu cultural apropiat

Mereu mă plîng de influența nefastă a mediului în care trăiesc, a orașului, serviciului, și despre ce bine-ar fi fost să locuiesc în altă pare a lumii, mai civilizată, mai citită, mai curată. Se spune, și la un anumit nivel cred asta, că peste tot vei da de tot felul de oameni, și buni și proști. Realizezi asta de exemplu atunci cînd dai peste oameni minunați care se află chiar împrejurul tău, dar pe care-i observi cu greu, nu din prima, fiindcă se află mereu în minoritate. Dar de ce zic asta? Păi s-o luăm cu începutul.

Era o după-amiază tîrzie de vineri, cu vreme mohorîtă, eram super-obosit, și mă gîndeam cum să mă fofilez ca să plec naibii mai repede de la servici și să mă duc la Bookfest, că workaholicii ăia în stare avansată cu care lucrez n-ar da nici în ruptul capului o jumătate de zi liberă, cum vezi prin filme că se zice, pînă și la americani: Get the rest of the day off!. Nu, niciodată nu am auzit asta pe unde-am lucrat. Deh, firmă de est-europeni, unde munca e mai importantă decît omul, într-atît sîntem influențați lipsa de cultură și civilizația inferioară. Pînă la urmă am reușit să mă strecor, prefacîndu-mă grăbit, și am luat autobuzul. Un autobuz expres interesant, cu care merg rareori, care-a luat-o prin față pe la Universitate și apoi pe strada Cluj (locuri dragi) și unde-am coborît și am luat-o pe jos la stînga spre Centrul Regional de Afaceri. Merg atît de rar pe acolo, încît mă simt parcă în vacanță, cînd vizitez un oraș străin, numai că acesta nu-i străin, dar nici la fel parcă, zona se schimbă puțin cîte puțin, și n-aș zice chiar în rău, ba din contră.

În fine, am ajuns chiar cînd începea să picure. Înăuntru - lume multă, neașteptat de multă, aglomerație aș zice, oameni de toate vîrstele, deși piesele "greucene" (adică oameni-care-apar-la-televizor) urmau să vină de-abia a doua zi, sîmbătă, dar nu aceștia mă interesau. Întotdeauna mă simt bine printre cărți, și înconjurat de oameni care citesc cărți, se creează parcă o aură invizibilă dar vibrantă care-mi transmite o energie pozitivă. Bun. Ce voiam să văd în primul rînd, erau edituri ale căror cărți nu le vezi prin librării, edituri timișorene care nu știu de ce nu reușesc să-și facă reclamă. Am aflat că există o editură timișoreană nou înființată, de fapt am aflat ulterior de pe Net că de acum cîțiva ani cică s-a înființat, care publică și literatură, și sf și mainstream. Și aveau un stand de prezentare măricel. Dar eu n-am auzit, nu sînt așa de branșat, poate dac-aș avea prieteni sau colegi care sînt interesați de cărți și nu de seriale infantile aș fi aflat, așa cum n-am aflat pînă acum nici că s-a reînființat librăria Humanitas, și încă de anul trecut, din decembrie.

Dar ce mi-a plăcut cel mai mult a fost un stand în care erau mai mulți scriitori, majoritatea din Timișoara, dintre care unii au scos un volum colectiv și care mi-au dat autografe. Nu-mi amintesc să-mi mai fi dat cineva vreodată o carte cu autograf. Erau toți veseli și deschiși, prietenoși. Scriitori prietenoși, ca să vezi! În total contrast cu cei care vorbeau în colțul de conferințe, profesori universitari cu aere de snobi, triști, și care foloseau cuvinte ca deontologic (niciodată n-am folosit cuvîntul ăsta, nu-mi place deloc), ca două lumi distincte. Apoi tot la standul acesta mi-am mai luat o carte fantasy scrisă de o scriitoare care era și ea prezentă acolo, tot de la o editură de care n-am mai auzit. Ce ciudat trebuie să fi fost pentru ea să-i ia un străin o carte în mînă, să se uite peste coperți, s-o răsfoiască, și să dea un autograf! Apoi am văzut o carte a cărui autor mi se părea că-l cunosc, și cînd am luat s-o răsfoiesc i-am văzut poza pe coperta a treia, l-am recunoscut, era un fost coleg de servici, am lucrat la două firme cu el, și iată-l acum scoțînd o carte thriller. Nu era prezent, așa că n-am avut timp să vorbesc cu el. Bine, el nu era idiot ca ceilalți colegi, era pasionat de politică și istorie, dar oricum, nu m-aș fi așteptat. E interesant să descoperi pasiunile ascunse ale unor colegi, atît de rare, dar cu atît mai surprinzătoare. Așa cum de exemplu am aflat acum cîțiva ani de un fost coleg că după ce s-a întors din State, unde-a plecat cu o mentalitate de ahtiat după bani să lucreze la o firmă mare, a ajuns înapoi cu o mentalitate total schimbată, a mai lucrat puțin undeva, apoi s-a lăsat de servici și acum pictează. Dar pictează la greu, are expoziții, critici de artă vorbesc despre el la vernisaje, etc. Bine, nu trăiesc într-un mediu artistic, sau boem, nici măcar nu l-aș numi cultural, dar întîlnesc uneori și oameni deosebiți, rareori e drept, dar așa e peste tot, nu dai nicăieri în lume des peste astfel de oameni, însă viața artistică există împrejurul meu, așa că să nu mă mai lamentez, mi-am zis în timp ce luam autobuzul spre Poșta Mare, cu capul plin de gînduri și cu plasa și rucascul pline de cărți, deși îmi zisesem că n-o să-mi mai iau anul ăsta așa multe, că nu mai am unde să le pun, și apoi tramvaiul 4, același pe care-l iau de cînd eram la liceu, și la facultate, înapoi spre casă, să dorm.

Complexitate

Există o limită umană în tot și în toate peste care nu cred că e bine să se treacă, din nici un punct de vedere, fie estetic, fie științific ori de altă natură. Orașele prea mari devin greu, aproape imposibil de administrat, instituțiile și companiile mari la fel, software-ul scris în ultimul sfert de secol e din ce în ce mai greu de menținut șamd. Și în plus apar mereu probleme noi, chiar cînd te gîndeai că cele vechi s-au rezolvat, sau măcar s-au peticit. În campania precedentă pt. prezidențiale, Macron i-a replicat lui Fillon, referitor la pasiunea acestuia din urmă pentru deceniile așa zis glorioase ale Franței, că nu se pot rezolva problemele secolului 21, apelînd la soluțiile secolului trecut. Poate nu la nivel concret, adică la nivelul percepției imediate, dar la nivel principial eu cred totuși că da, ținînd cont de tradițiile socio-culturale, care reprezintă esența unui un stat, valorile sale perene. La fel cum e șasiul și motorul unei mașini - carcasa se poate înlocui, dar nu e esențială pentru ca un automobil să fie omologat. Altfel tot ce faci de fapt este să reinventezi roata. Și în fond problemele sufletului uman nu sînt cam aceleași ca pe vremea filozofilor greci? Platon îl cita pe Protagoras: "Omul e măsura tururor lucrurilor, a celor care există, așa cum există, și a celor care nu există, așa cum nu există". Așa că nu văd ce rost are să se complice lucrurile, să construiești teorii ca să ajungi tot la locul de unde-ai plecat. Asta spune și Principiul lui Occam, entitățile nu trebuie multiplicate în mod ne-necesar. Pe de altă parte, așa e firea omului, să fie neliniștit, să construiască mereu, chiar dacă se împrăștie în toate direcțiile. Nu văd nici o soluție. Unii au idei revoluționare, vrînd să șteargă cu buretele totul și s-o ia de la zero, renunțînd la orice tradiții, dar ideea asta s-a dovedit nu doar periculoasă dar și falsă, pentru că e în firea omului să se revolte dar și să revină apoi, chiar cu mai mare convingere, la trecut. Și în plus a lua ceva de la început va lua generații întregi. Și numai timpul va spune dacă va fi făcut ceva durabil și estetic, sau nu. Artiștii și oamenii luminați își dau seama de asta din timp, dar ei nu sînt și nici n-au fost niciodată ascultați, și nici nu vor fi. Nu era greu de anticipat unde va duce  futurismul și construcțiile din Berlinul interbelic și apoi cele din perioada Cortinei de Fier. Nici cu metodologiile de management ale companiilor mari, taylorismul, fordismul, care-l robotizează pe om, care se aplicau în fabrici de mai bine de-un secol și se aplică și acum chiar în companiile mari care au departamente creative, de cercetare, care încearcă să cuantifice creativitatea, spiritul uman, punînd de fapt mai multe baraje, îndepărtîndu-l pe om de umanitate și care duc la aceeași alienare exprimată încă de la început de artiști și scriitori. Cum spunea Shekespeare in Macbeth: "Mă încumet să înfăptuiesc tot ce e potrivit pentru un om. / Cine se încumetă la mai mult e mai prejos." Chiar nu era nevoie de un vas imens ca Titanicul sau de un software atît de complex încît necesită patch-uri în avioanele Boeing-urile 737, sau ca mari aglomerații urbane cum sînt Mexico City sau Chicago să se extindă într-atît în detrimentul altor regiuni. Unii oameni consideră asta progres și se adaptează, ajunge să le și placă. Eu consider că a te adapta la rău înseamnă să treci de partea răului, și dacă o faci, ești pierdut, pentru că nu te mai poți dezadapta. Totul se petrece în timp și timpul are o influență ireversibilă și cum viața e scurtă, la un moment dat ceva se poate strica în om într-un fel, și nu mai poate fi reparat.

După-amiezile de odinioară

Îmi amintesc după-amiezile liniștite și libere de mai demult, din vremea marilor vacanțe, cînd stăteam în apartament și citeam sute de pagini de literatură pe zi, neîntrerupt de nimic, sau ascultam cîte-un album de muzică de la început la sfîrșit și aveam suficient timp să gîndesc în voie, să visez cu ochii deschiși la viitor, la lumea pe care o percepeam bine determinată, în care oameni pricepuți muncesc la servici pentru menținerea societății. Zilele treceau una după alta, fără să sesizez vreo schimbare și fără să simt vreo nevoie de schimbare, așa cum n-o simt nici acum de altfel, dar acum încerc să mă adaptez la ea din considerentele sociale la care trebuie să te conformezi atunci cînd lucrezi în colectiv și vrei să ți se umple cardul periodic. Călătoream cu imaginația și aveam lîngă mine tot ce-mi trebuia: părinți, mîncare, cărți, un casetofon, căldură iarna și un ventilator vara. Mă uitam pe balcon uneori la puținele Dacii și puținii oameni care treceau, majoritatea în vîrstă sau șomeri. O după-amiază are fazele ei: începe imediat după prînz, o perioadă de liniște, de pasivitate, cînd simți că mulți oameni se culcă, (eu n-o făceam, fiindcă mă sculam tîrziu dimineața), pînă pe la trei, care e un moment pivotal și ziua pare că atinge frumusețea maximă, ca o floare care se deschide, sau ca o ilustrată splendidă, după care urmează etapa de după-amiază tîrzie cînd parcă gîndurile curg mai în viteză și cînd parcă simți freamătul oamenilor care se pregătesc să revină la casele lor, bucuroși, energici. Cînd se apropia seara, Mama ajunga acasă cu plasa de cumpărături și mă întreba ce-am făcut azi, așa cum mă întreabă și acum de altfel, și eu îi răspundeam că nimic, și ea zicea cum nimic? la care eu îi răspundeam doar am citit, și prezența ei mă dinamiza, o ajutam să pregătească masa în timp ce-mi povestea de la servici, apoi citeam ziarele și ne uitam la televizor. Nu eram pregătit pentru zgomotul și nebunia care-au urmat cînd am început mai apoi să lucrez, și care m-au făcut să mă simt o rotiță neînsemnată în civilizația fragilă a societății vulgare de la noi. Există unele momente cînd mi se pare că ies din timp sau că timpul e static, nu curge, lucru de care mi-am dat seama atunci cînd am ajuns prima dată să mă plimb pe străzile pietruite din orașe franceze sau italiene, sau care mi se întîmplă atunci cînd intru într-o librărie și mă uit la clasici, sau cînd mă plimb toamna pe aleile dintr-un parc sau ascult Mark Knopfler, lucruri care mă fac să mă simt reînnodat cu trecutul, cu normalitatea, să văd din ce în ce mai multe legături între trecut și prezent, să redevin eu însumi adică.

Bilanț și călătorii literare

A trecut deja atîta timp de la sărbători și eu parcă tot nu m-am desprins de acea stare de spirit. Afară e frig, a și nins în ultimele zile și s-a așternut un strat de zăpadă subțire, am desfăcut pomul, căsuțele din centru au fost demontate, raliurile s-au terminat, am reluat stresul serviciului, dar cînd vin acasă tot mă bag în pat cu o carte sau mă uit la un documentar și mă simt cam la fel. Un început care nu e chiar un început.

Am citit destul de puține cărți anul trecut, poate și din cauză că acum citesc mai mult în engleză, fiindcă în română nu prea apar multe cărți care mă interesează. Anul trecut am citit cîteva cărți de călătorie, și cred că voi continua să o fac. De exemplu am văzut de sărbători un documentar despre The Innocents Abroad a lui Mark Twain și săptămîna trecută am citit-o (după ce mi-am procurat o ediție cu ilustrațiile originale). Mă mir că n-am citit-o pînă acum, poate mă temeam de engleza de secol XIX, dar e am găsit că e perfect accesibilă. Înțelegi sensul abia după ce citești întreaga frază. Ce m-a suprins în carte sînt observațiile pe care de altfel le-am făcut și eu în viață: că natura umană e cam la fel peste tot. (De altfel și W. Maugham spunea în Summing Up că există puține tipuri de caractere în lume.) Sau cînd era Paris și prefera să se uite la oameni decît la obiectele inanimate de la expoziția universală. Și pe mine cel mai mult m-au surprins cînd am ajuns prima dată în Franța nu deosebirile, care erau evidente, ci asemănările dintre caracterele oamenilor. Nici unul din pelerinii de de Quaker City n-a mai călătorit și deci s-au condus după instinctele naturale, nu s-au împiedicat de convenționalisme. Și la final cînd spune că oamenii care călătoresc în mod obișnuit se plîng mereu de cîte ceva care li s-au întîmplat odată. Sau însemnări despre cum lua notițe, chiar și cînd nu era nimic de remarcat. Și, desigur, incorectitudinea politică a lui Mark Twain, care m-a uns la inimă. Păcat că trece repede de la Lecco la Veneția, fără să zăbovească în Verona și Padova sau nu spune nimic despre zilele petrecute în Sevilla sau cum au colindat Andalusia. Și că n-au intrat în Malta și Sardinia din cauza carantinei impuse de cei de pe țărm. Mda. E interesant să vezi locurile în care ai fost și tu prin ochii unul scriitor bun, chiar dacă, sau mai ales dacă din alt secol. Există atîtea cărți de călătorie, Robert Louis Stevenson - tot anul trecut am citit Călătorii cu măgărușul în Ceveni, și tot în engleză, și tot în stilul lui Mark Twain. Și de Paul Theroux am citit The Happy Isles of Oceania și The Old Patagonian Express - e un scriitor dur care evită locurile frecventate, clasice și merge și-n locuri chiar periculoase. Tipul e destul de solid, așa că își permite. Mă gîndesc să citesc Călătoriile în Italia ale lui Goethe - o am de atîta timp lîngă mine, chiar în camera în care dorm, dar am tot amînat-o fiindcă o consideram monotonă. Poate chiar este, dar și ce? Mă mai uit și peste ghiduri turistice. Anul trecut n-am prea călătorit, am scris în vară de ce, dar sper ca anul acesta să-mi iau revanșa, însă totuși mă gîndesc să pun pe primul loc odihna, nu explorarea culturală.

Mă uitam la Carnets de routes de François Busnel (mi-am luat în sfîrșit coffret-ul cu cele 8 dvd-uri - în total sînt peste 20 de ore!). Face geografie literară, deși nu-mi amintesc să fi pronunțat termenul, de altfel terminologia nu e importantă, chiar mă complexează. Sînt călătorii literare de-a lungul și de-a latul Statelor Unite întîlnind scriitori importanți cărora le ia interviuri în mediul în care trăiesc, în general acasă la ei. Mai văzusem cîteva fragmente la Grande Librairie, pe TV5 Monde, unde-au și fost difuzate inițial, și pe YouTube, dar de acolo au cam fost șterse. America de azi are o literatură serioasă. Se publică mult și pe gustul meu, care diferă fundamental de ceea ce apare la Polirom sau la Humanitas. Au un story solid și multă substanță. Nu doar scriitorii americani sînt astfel. Elena Ferrante de exemplu, căreia i-am citit ultimele trei cărți din faimoasa ei tetralogie anul trecut, care mi s-a părut extraordinară. Eram atît de pasionat de America cînd eram mic, chiar și-n facultate și puțin după ce-am terminat! Visam să ajung acolo cînd voi fi adult, de fapt toată lumea visa atunci la asta. De-a lungul timpului am văzut destui dezamăgiți, care s-au trezit imediat după ce și-au găsit un job nesatisfăcător și și-au dat seama că-s prinși în capcana mersului la servici. (Fac o paranteză: vărul meu a stat vreo 15 ani acolo, ilegal, apoi s-a întors.) Plus dorul de casă. Nu am regretul ăsta, din fericire. Dar în același timp mă interesează și o parte din Europa, zona Mediteranei și, mai general, aș spune regiunea fostului imperiu roman. De fapt locul unde mă aflu acum, Timișoara, aparținea imperiului roman! Ca de altfel toată partea sudică a Mureșului. De fapt mă atrag zonele neindustrializate, satele și orașele mici, dar autentice, din Italia sau Franța de exemplu, în care însă nu prea cred că mi-aș putea găsi de lucru, așa că nu mă pasionează să plec, adică nu cu sensul de a mă muta. Întotdeauna am găsit interesant că în locurile mai puțin populate oamenii nu doar au o legătură mai strînsă cu natura, cu instinctele, cu viața, dar și relaționează mai strîns cu alții, în piețe, cafenele. De fapt ce mă pasionează acum e să stau în casă, să mănînc, să dorm, să ascult muzică sau să văd un film, să citesc o carte sau să frunzăresc o revistă. Iarna parcă nu ești atît de distras de mediul înconjurător.