Oricît de mult îmi displace ieșitul în grup, mai ales la o terasă, am ales s-o fac totuși în special fiindcă unul din colegi pleacă din companie, lucru care nu-i atît de deosebit, doar trăim într-o societate în care se încurajează schimbarea de orice fel, asta fiind considerat un semn al dinamismului, deși nici cu asta nu-s de acord. Mi-am zis să mă mai întîlnesc cu colegii după atîta vreme în care-am comunicat cu ei doar online, o dovadă și a respectului, la servici ochii care nu se văd încep încet-încet să se disprețuiască, așa cum oamenii se jignesc repede pe rețelele de socializare, dar și să dau un semn că-mi pasă. De fapt chiar îmi pasă, chiar dacă știu c-ar trebui s-o arăt mai des. S-a ales o locație de pe malul Begăi, peste drum de Universitate, lucru cu care iarăși n-am prea fost de acord, și asta nu din cauze morale ci ține tot de respect, peste drum e un loc important de cultură în care am studiat și eu și am petrecut momente memorabile iar acum iată-mă aici la o băută proletară, la bere, care, evident nici ea nu-mi place. Dar în sfîrșit, traiul și lucrul în societate implică și multe compromisuri.
Îmi pare că lucrurile s-au schimbat în ultimii douăzeci de ani, în privința ieșitului "cu echipa". Oamenii sînt alții, evident. Unii s-au schimbat. Dar e și o altă generație. Oameni care trag tare, lucrează peste cincizeci de ore pe săptămînă pentru ca în restul de timp rămas să se distreze, și doar cam atît, ieșind în oraș, la ștrand sau, într-un week-end mai liber, mergînd într-o drumeție, totul făcut împreună, serviciul ținînd loc și de casă și de lucru, de fapt asta se confundă și din cauza telework-ului. Dar de ce zic diferit. Mai demult lumea vorbea la aceste ocazii exclusiv despre plecatul la lucru în străinătate, lucru care s-a cam domolit acum, sau despre imobiliare, iar acum lumea e mai focusată pe distracții sau pe privitul serialelor de pe Netflix, la care nu mai e cazul să subliniez că nu mă uit. Au rămas la fel bîrfele legate de servici, povestitul amintirilor din facultă precum și fumatul excesiv. Nu există nici o restricție, nici o autocenzură de bun simț, fiecare bîrfește prima persoană care-i vine în minte, apoi ceilalți își amintesc o întîmplare asemnănătoare cu acea persoană sau cu alta, și tot așa, că-mi vine să amețesc. De fapt întotdeauna de cînd sînt în firma asta m-a frapat faptul că ceea ce are omulețul în cap la momentul 't', aia îi și iese pe gură, imediat. De felul meu sînt mai retras, mă abțin și mă gîndesc de mai multe ori înainte de a spune ceva. Și în plus nu-mi place să mă gîndesc la problemele de la servici, aș prefera să vorbesc despre cărți de exemplu dar evident că n-am cu cine, sau despre muzică. O colegă spunea că merge la Untold an de an, dar muzica electronică e atît de departe de mine că mai bine nu-i amintesc de asta. Aveam mai demult un coleg care se lăuda că ascultă muzică din anii șaptezeci dar era atît de snob că nu l-am crezut. Odată am întrebat o colegă drăguță cu care vin în autobuz ce muzică ascultă, mi-a răspuns că ascultă un post de radio fm, dar nu mai știu care, oricum nu contează, și de-atunci nu-mi mai place de ea. Băieții nu prea vorbesc despre muzică. Altcineva se lăuda cum a fost în concediu în străinătate și a stat la un airbnb, vai, groaznic, mi-am zis în gînd, oamenii chiar nu-și dau seama de cît rău face comunităților locale acest site, chiar sînt atît de ignoranți, chiar nu gîndesc? S-a mai vorbit de sport, de mașini, motociclete, faze. Într-un fel, mi-a făcut bine, o doză de realitate materialistă care m-a coborît din norii unde îmi aveam capul. De exemplu un coleg mi-a arătat pe smartphone un soft cu criptomonede, ceva unde face licitații, acțiuni. Și tot el mi-a mai spus că urmează să-și facă o pensiune prin Apuseni, mi-a arătat zona în Google maps, în detaliu. Asta mi-a plăcut, în sfîrșit ceva de perspectivă, dar nu m-aș băga în afacere, nu pot face mai multe lucruri în același timp, nu-mi prea iese nici la servici, unde multitasking-ul este încurajat, ceea ce, evident, e o mentalitate greșită care produce enorm de mult stres. M-am uitat împrejur. Majoritatea oamenilor de acolo erau mai tineri ca mine, și chelnerița, dar chelnerii sînt oricum tot timpul mai tineri, am observat asta de peste douăzeci de ani. Și la fel colegii, în afară de unul care e de aceeași vîrstă cu mine, și de alți trei sau patru, care-s cu un an, doi, trei mai mici. Și ceilalți clienți păreau mai toți sub treizeci. Unde sînt ceilalți de vîrsta mea, acei mulți colegi în mijlocul cărora am petrecut anii de Universitate? Poate mulți sînt în străinătate, pe vremea aceea îți găseai foarte greu de lucru aici, deși nu cred că toți. Și atunci de ce nu prea văd aproape deloc quadragenari, nici în localuri, nici pe străzi?
Cînd am plecat de acolo deja se înserase, era cald și îmi vîjîia capul, deși n-am băut deloc alcool, iar fumul de țigară mi-a intrat cred pînă sub piele. Am urmat același drum înapoi spre casă pe care-l făceam și în facultate și m-am gîndit cum au trecut anii aceștia, cum s-au schimbat lucrurile în lumea asta, dar eu am rămas, cred, la fel. Dar m-am simțit bine.
