Prima mea întîlnire cu Veronese a fost în perioada admiterii la facultate. Era anul 19... (cum se scrie în unele romane), în luna septembrie. Examenul următor avea loc după-amiaza tîrziu, nu mai știu dacă era al doilea sau al treilea, adică ultimul, iar eu mă aflam acasă, neliniștit. Urma să plec curînd spre Universitate. Nu eram mulțumit deloc de cum mă descurcasem pînă atunci. Subiectele erau dificile, cam de olimpiadă, necesitau concentrare și implicau conexiuni pe care nu le prea vedeam. Eram prea surescitat să mai recapitulez ceva, așa că am aprins televizorul. Era unul alb-negru, marca Sport, și am dat peste o emisiune culturală de la Tvr, fiindcă altceva nu aveam, nu exista cablu. Acolo se vorbea despre culoarea Albastru Veronese, nu Verde, după cum aveam să aflu mult mai tîrziu, după ce-am absolvit, și încercam să-mi imaginez cum arată. Erau imagini statice sau cu mișcare lentă din picturile cu scene religioase, care m-au uns la inimă și m-au făcut să mă gîndesc că mai există lucruri frumoase în lume și nu are rost să disper totuși. Ca să nu las povestea terminată trebuie să mai scriu că am intrat, am luat note din ce în ce mai mari la fiecare din cele trei examene, deși efortul m-a cam epuizat.
Cîțiva ani mai tîrziu, mă aflam cu serviciul la Paris. Era într-un week-end, venise ziua cînd am ajuns să vizitez Muzeul Luvru. Mă pierdusem, dar în mod voit, de colegii mei de servici cu care venisem, niște idioți absoluți cu toții. Era prima dată cînd mă aflam într-un muzeu din Occident dar mă simțeam foarte în largul meu, mult ca bine ca în oricare alt loc din oraș pe unde-am fost. Mă uitam la exponate și nu mă mai săturam. Am văzut un mic tablou care mi-a atras atenția, puțin luminat, înconjurat de un semiîntuneric. Era Nunta din Cana a lui Veronese. Pe un panou alăturat scria că reprezintă doar o copie și că tabloul original se află în restaurare pentru încă vreo cîțiva ani. Mi-a părut atît de rău, dar asta e, mi-am promis că oricum voi mai veni la Paris, de care eram fascinat și încă sînt și voi fi mereu, cît de des voi putea. Și mi-am adus aminte de admitere. M-am uitat cu atenție la pictură, se vedea verdele caracteristic iar mulțimile de oameni din tablou mi-au transmis o stare de stabilitate, de încredere, ca de fiecare dată cînd te afli în fața unor valori perene.
Peste cinci ani și jumătate, mă aflam din nou la Paris, de data asta am luat-o și pe Mama cu mine să-i arăt de ce eram fascinat. Am ajuns la Luvru într-o zi ploioasă, și parcă era și mai aglomerat ca data trecută. Am intrat în sala Giocondei, unde era mega-aglomerație, și la care se uitau majoritatea, ceea ce era totuși normal. Însă pe peretele opus al sălii, în toată splendoarea, se afla Nunta din Cana. Restaurarea s-a terminat, așa că era expusă acolo în toată măreția, gloria și splendoarea. Mai erau și alte tablouri frumoase pe pereții laterali ai sălii, însă, din nou, aproape nimeni nu se uita la ele. Nu știam că pictura e atît de amplă, aproape zece metri lățime. Se vedeau clar fețele personajelor, detaliile hainelor elegante, colorate. Privind un tablou, începi să înțelegi istoria. O senzație care te urmărește de fiecare dată de-atunci încolo cînd mergi pe stradă.
Am mai vizitat și alte muzee de atunci, în Italia, Germania, și am văzut alte tablouri ale lui Veronese, chiar anul acesta am fost de exemplu în Genova unde recent, din fericire, s-au redeschis Musei di Palazzo Rosso și Bianco. De fiecare dată cînd văd unul, mă gîndesc la cele de mai sus și la relația mea personală cu el. Păcat că nu găsesc cărți cu reproduceri de pictură ale lui Veronese. Mi-aș cumpăra una cît mai cuprinzătoare în care, stînd pe fotoliu sau în pat, să mă pierd în detalii, dar să conțină și un text consistent. Dar cei de la Taschen parcă îl ignoră, nu înțeleg de ce. La Imprimeria Naţională a Franţei a apărut o carte-album a unei scriitoare italiene, dar în condiții grafice de care unii useri de pe Amazon se cam plîng și care de altfel nu mai e în stoc de mult, iar în rest știu că mai există doar un catalog al unei expoziții care-a avut loc la Londra și cam atît.
