Peisaj central în schimbare

Mă plimb des prin zona Centrală, prin Unirii și Libertății, în pauzele de prînz și uneori chiar și seara. Îmi place să mă uit la oameni, pe care-mi place să-i cred normali, nu stresatoizi materialiști ca la mine la servici. Cine știe, poate chiar există servicii normale cu oameni normali. Nu cunosc, dar sper că există.

În primul rînd, vreau să spun că m-a rănit dispariția librăriei Humanitas. Pentru mine, chiar era un reper, o bornă culturală, o oază, și cred că și pentru mulți alții. O știu de atîta timp în acel loc, încă din secolul trecut, mi-am cumpărat de atîtea ori cărți de la ei! La început, cînd eram student, îmi păreau atît de scumpe! Uneori doar intram înăuntru, răsfoiam cîteva și mă gîndeam să mai aștept pîn' la bursă. Cînd am rămas fără servici în 2001, îmi făceam planuri pentru cînd voi avea un job, și asta mă mîngîia. Avea tavanul de cărămidă, rămășiță a construcțiilor vechi de sute ani. Cînd eram stresat de la servici, și, grăbit fiind, treceam pe lîngă ea, automat mă simțeam mai bine, asigurat că există și oameni care citesc și care scriu, care au și alte preocupări în afară de supraviețuirea zilnică. Și acum, nu mai e. Arată ca o cameră goală cu geamuri. În interior se vede praful. Nici măcar rafturi nu mai sînt. Nici nu știu care a fost motivul și nici dacă se va deschide o alta, eventual în alt loc, în acest oraș de inculți și de yuppies cu creierul prăjit. Apropo, Timișoara se vrea capitală culturală europeană dar cred că i s-ar potrivi mai degrabă capitală europeană a inculturii. Acum doi ani s-a desființat librăria Noi, anul trecut Humanitas 2-ul, apoi Diverta din Libertății, anul ăsta a venit și rîndul librăriei Humanitas "Emil Cioran". Care urmează? Mi-e groază să mă gîndesc. Poate o să mă obișnuiesc, sau poate nu. Oricît de patetic sună, simt un gol în suflet cînd văd că nu mai e acolo, ca o persoană care a murit. De fapt toată strada Mercy s-a împuțit. E plină e yuppies futuți care ies în pauza de prînz la terase. De la distanță, pare cam ca-n Occident însă cum te apropii puțin le vezi figurile încruntate, ușor bășcălioase, și mereu cu un smartphone în mînă. În apropiere, strada Mărășești a devenit pietonală. Însă nu prea sînt localuri, nici magazine, nici nu e încadrată de pomi. Mai mult, pe trei sferturi din ea, în Vest, se află două spitale, așa că majoritatea pietonilor o reprezintă pacienți în halate care stau pe bănci și se uită la oameni. Instinctiv, îi ocolesc, cine știe de ce boli contagioase suferă. De cîteva ori pe an se organizează un tîrg de antichități sau de produse tradiționale sau naturiste. Sper că lucrurile vor progresa, să vedem ce produce liberalismul, imaginația. Deocamdată au apărut pomii în ghivece și cîteva terase. E un început.

Colegul

În facultate am fost colegi buni, destul de apropiați. N-aș spune chiar prieteni, pentru că eu unul n-am avut prieteni în studenție, și cred că nici el nu avea. Plus că eu nici n-am stat în Cămin, fiind din oraș. El venea din Sebeș, Alba, un oraș cu oameni cumsecade, harnici și bine-crescuți. Aveam destule lucruri în comun: pasiunea pentru cărți, pentru science fiction, muzică și benzi desenate. Era mai mult citit decît mine, avusese parte de o bibliotecă mai mare acasă - ai săi i-au pus la dispoziție una mai mare (bibliotecile publice erau destul de goale cînd eram noi copii). Se uita la mai multe filme decît mine - se ducea săptămînal la cîte-un film, pe cînd eu am fost cred doar de cîteva ori la cinematograf în toată facultatea. Bine, eu mă uitam și la filme la televizor. Citea  fără nici un complex de inferioritate cărți de aventuri, de la capă și spadă la romane de război, ceea ce pe mine nu mă pasionau, dar de asemenea și SF. Se considera războinic. Mi-a spus că unul din modelele lui în viață e un personaj din cărțile lui Sven Hassel, un aventurier fără scrupule, adaptabil la absolut orice. Își cumpăra fără nici un complex toate cărțile cu coperți colorate de aventuri care se găseau la tarabele din centru, și asta uneori chiar în detrimentul mîncării. Și le citea pe bandă rulantă. Îi plăceau colecțiile, avea toate numerele dintr-o colecție, nu concepea să piardă vreunul și făcea asta de cînd era mic, cu revistele de copii.

Apoi ne-am întîlnit într-o zi, imediat după terminarea facultății, cînd trebuia să ducem o adeverință la centrul militar zonal – cred că pentru foia de terminare a facultății. Doamne, ce teamă-mi era de armată! Spunea că se căsătorește. Știam că are o prietenă, o colegă de la aceeași facultate, mai mare cu un an ca noi, cu care era prieten de mai mulți ani, dar nu mi-a venit să cred - el, care poza în misogin, care se lăuda că nu se va căsători niciodată. Nu știam pe atunci că oamenii își pot schimba radical concepțiile. Mai tîrziu am aflat că asta se numește maturizare.

L-am întîlnit apoi, după vreun an, lucram la aceeași firmă cu el. Și atunci avea o cu totul altă atitudine față de cum îl știam. Foarte sociabil, vorbăreț, dezinvolt, zgomotos, expansiv, familiarizat cu viața. Într-o așa mare măsură încît îți era uneori greu să stai cu el în birou. Asculta muzică la boxe, povestea amintiri din complex, din copilărie. Căsătoria, serviciul au avut o așa mare influență asupra caracterului său sau au scos la suprafață talente sociale ascunse? Avea o poreclă, din Star Wars, deși n-am înțeles atunci de ce un personaj negativ. Mai tîrziu m-am gîndit că poate era o treabă gîndită. Știa, a înțeles sau a învățat că pentru a te descurca aici, într-o țară de șmecherași, trebuie să dai din gură, să dai din coate, să faci valuri, altfel n-ai ce mînca, cu tot cu facultatea pe care-ai făcut-o. Nu știam pe atunci treaba asta, nu eram deloc pregătit pentru viață. Nu m-am prea înțeles cu el, am avut și o discuție înainte de a pleca, i-am spus că nu-mi place amatorismul de acolo, că se pierd fișiere modificate, că e haos, că se stă prea mult la servici inutil, că trebuie venit și-n week-end-uri. Era o firmă în care oamenii se se simțeau bine, cred, dacă asta urmărești la un job cînd ești tînăr și vrei distracție. Erau zile în șir la rînd în care nu se lucra nimic, toată lumea jucîndu-se pe calculator în rețea. Se stătea și doișpe ore la servici, din care doar o oră era lucru, în rest joacă. Mi-a zis: acasă mergi să te antrenezi, la servici vii să joci. Inutil să spun că am căutat o altă firmă, concurentă, și nici n-am mai vrut să mai aud de ei.

Și timp de mai bine de-un an n-am mai auzit nimic de el. Însă am dat întîmplător de el așteptînd tramvaiul pe o bancă, într-o după-masă de vară, eu petrecîndu-mi concediile (și) atunci tot pe-acasă, plimbîndu-mă sau citind. Atunci am mai discutat, n-am mai așteptat tramvaiul, am luat-o pe jos, și parcă l-am regăsit pe acel coleg al meu pe care-l știam din facultă. Mi-a zis că la servici nu-i nici bine nici rău, dar îi place că se poate juca, că a fost în Germania cu firma, că nu i-a plăcut cum s-au purtat acolo nemții cu el. Nu mai știu ce-am povestit. Asta a fost ultima oară cînd l-am văzut. Era în anul 2000.

Viața mea a luat-o în altă direcție, perioada petrecută în Franța mi-a schimbat perspectivele și foștii colegi i-am pierdut. Peste trei ani, mergeam la bazin, și am dat peste un fost coleg, pe care l-am mai întrebat cum e pe la lucru, ce mai fac colegii, și mi-a zis că el, cel despre care vorbesc, a cîștigat la Loteria Vizelor și plecat în State. M-am cam mirat pentru că-mi amintesc că întotdeauna a vorbit negativ despre America și despre emigrare în general. O fi fost și această atitudine o chestie gîndită? În fond la servici nu-ți spui deloc planurile, dar  nici nu trebuie că pari că ai ceva de ascuns în același timp. Sau pur și simplu a fost o oportunitate pe care n-a vrut s-o piardă, deși, totuși, deja înscrierea la loterie spune multe. Un fost coleg de facultate, bun prieten cu el, și care mi-a fost și coleg aici la firma la care lucru acum, dar la alt departament mi-a spus că e în Chicago, dar că a pierdut legătura cu el, adică la un moment dat n-a mai răspuns la mail, lucruri care se întîmplă de fapt destul de des cu cei care pleacă în Vest. M-am întrebat de cîteva ori ce mai face. Uneori, cînd treceam prin Occident printr-un magazin de bd, mă gîndeam la el și mă întrebam: oare mai citește acolo, în State? Are colecții de filme, de cărți, comics-uri? Probabil că da.

Am dat de el, întîmplător, pe site-ul linkedin, un site serios, de relații profesionale. În fotografia de profil arăta puțin încruntat (în general oamenii arată joviali în pozele de servici). Am aflat că e manager de proiect la o firmă serioasă, de succes, în chiar centrul Chicago-ului (am căutat-o pe Net). Soția lui la fel. Nu știu de ce mi-a reținut atenția și de ce mă gîndesc la asta. În fond nu am avut amintiri prea plăcute de la serviciul la care-am lucrat împreună. Și mai e ceva. Prin comparație eu el, mă simt așa un loser, pentru că n-am făcut nimic în viață, mai nimic. Nu-s însurat, am un job mediocru într-un oraș mediocru, într-o țară de mediocri, n-am familie și-n general n-am realizat nimic. Mi-am petrecut viața visînd, citind, uitîndu-mă la filme. El în schimb s-a descurcat. A avut și noroc, dar, cum se spune, norocul și-l face și omul și el chiar a lucrat la asta. A știut ce-a vrut, nu ca mine, și-a planificat succesul, nu și-a pierdut niciodată încrederea în sine, spre deosebire de mine. Și-a urmat instinctul, ritmul lui interior. Din colegii de bancă de la laborator care-am fost, el a ajuns în centrul unui oraș de zgîrie-nori iar eu am rămas tot în acest mean old town, mișcîndu-mă tot prin aceleași locuri. El e un model de urmat pentru mine, într-un sens. Și totuși am această impresie, nu știu de ce, că povestea nu se sfîrșește aici. Dar... cine știe?

În Franța, pro și contra

Contra: ierarhiile sociale, cartezianismul, problemele sociale, șovinismul, raționamentul discursiv, formalismul (vous), literatura, istoria încărcată de prea multe fapte reprobabile, imobiliarele, birocrația, impozitele foarte mari, metro-boulot-dodo, presa panicardă, dezbateri care generează în certuri considerate ca normale, joburi greu de găsit, șomajul, neintegrarea africanilor, snobismele (bobo), socialismul de caviar, vinul băut la masă, curățenie deficitară, o oarecare decadență.

Pro: gradul înalt de civilizație și cultură a populației, timpul liber (concedii), sistemul de securitate socială, filmele, mulțimea de librării, cărți, joie de vivre, disprețul arătat bogăției, simțul comuniunii, gusturi artistice, cosmopolitismul parizian, clima, geografia, arhitectura orașelor, femei frumoase, croasanții, camembertul, tradițiile dezbaterilor publice, investițiile în cultură (l'exception culturelle), oameni care citesc, gîndirea adultă, bunul gust, prețuirea intimității și a individualismului, rolul scăzut al televiziunii și internetului în detrimentul presei și revistelor.

Întoarcerea

Am rămas dator cu relatarea ultimei zi și a drumului de întoarcere. Și, de ce să nu recunosc, cu ceea ce am făcut la servici, dar despre asta nu încă. Însă o voi face rapid, în goana tastaturii, și brut, ca de obicei. Nimic deosebit, doar ca exercițiu de memorare. Așadar, vineri dis-de-dimineață m-am trezit ca de obicei, la șapte, am făcut un duș, m-am îmbrăcat cu hainele alese atent de cu seară, mi-am aranjat bagajele frumos astfel ca atunci cînd mă-ntorc să-mi rămînă doar să le înșfac (etichetele le-am pus în seara precedentă) și să cobor. Planul era să petrec puțin timp prin Défense, pînă la 11, cînd era ora de check-out, să cumpăr cadouri, să beau în liniște o cafea și nu în ultimul rînd să mă uit detașat la oamenii care merg la servici. Era mai aglomerat ca de obicei. Primul autobuz l-am lăsat să treacă. Țin minte și acum atmosfera din autobuz, înghesuiala. Deși parcă eu păream mai stresat ca ei. Am intrat în magazinul Virgin, am răsfoit cîteva cărți. Mi s-a părut ciudat că n-aveau decît un titlu de Modiano. Asta din vreo șapteșpe cărți cîte-a scris tipu'. În librărie erau mulți clienți și la fiecare casierie erau cîțiva oameni la coadă. Am intrat în Mall, poate-poate aș găsi ceva deschis. Nimic în afară de McCafé, cu chelnerii (ușor-)impertinenți. Toate magazinele aveau storurile trase. Oameni împingînd cărucioare cu baghete la patiseria Paul. N-avea rost să zăbovesc fiindcă aș fi părut suspect. Mi-am scos de pe card și ultima sumă din diurna la care aveam dreptul, apoi am ieșit afară și m-am așezat pe trepte. Era destul de rece și umed, așa cum îmi place mie și m-am uitat la oameni. Am intrat și am băut o cafea, după ce-am stat un pic la coadă, ca întotdeauna în ultimii ani. Apoi am văzut c-au deschis la Paul și în sfîrșit am putut mînca și eu o baghetă de la Paul, care era cam tare însă. La ora nouă fix s-a deschis Auchan-ul și am cumpărat ciocolată pentru colegi (asta ca să nu mă invidieze). Apoi s-au deschis treptat și celălalte magazine, am intrat în două trei, dar din nou aveam impresia că arătam suspect, singur, atît de dimineață. Pînă la urmă m-am dus la Fnac și am stat acolo vreo oră, răsfoind benzi desenate și uitîndu-mă peste cotoarele de DVD-uri.

Am luat un taxi, condus de un șofer alb, cărunt, care semăna puțin cu Anthony Hopkins de acum douăzeci de ani. Am vrut să fac poze pe drum cu celularul, dar n-am găsit nimic demn de fi tras în poză. Ah, senzația de plecare! Nerăbdare și regret totodată. Un pic de ușurare dar și neliniște. Frînturi de amintiri de la dățile cînd am fost aici. De ce nu scap de ele? În fond pe atunci nu era grozav, doar că atunci perspectivele îmi apăreau mai optimiste și orizontul mai larg și mai luminos. Terminalul E. Cine zice că est-europenii au bagaje mari, ăla n-a văzut bagajele africanilor. Am intrat într-un Relay și mi-am luat niște reviste, multe reviste de fapt, apoi m-am așezat pe o bancă și le-am îndesat pe unele, majoritatea, în bagajul de cală, pe care l-am închis, ca țăranul, cu un lacăt mic. Mi-era foarte sete, așa că am băut un Evian. Doi francezi discutau lîngă mine. M-am dus să-mi fac check-in-ul și să-mi pun eticheta la bagaj. De ce nu se face la ghișeu, acolo unde ți-l și cîntărește oare? M-am pus la coadă, am dat bagajul (tipul de la bagaje tip nordic, dar foarte afabil). Trec peste verificarea de control, cureaua scoasă, mereu teama să nu pierd din ochi portofelul, celularul și ceea ce era în tăviță. De la parfumeria de la duty-free mi-am luat un Allure Sport, dar tot modelul vechi, care nu era în sticlă transparentă, (anul trecut cum era?) dar apoi mi-a părut rău că nu l-am luat ce cel nou, mov, părea mai elegant. Din nou a trebuit să luăm naveta (trenulețul) spre terminalul nostru. Mi-am luat o baghetă, apoi un Volvic Citron. Mi-am luat și un Air France Magazine și în timp ce-l răsfoiam un pic, am scăpat pe jos punguța sigilată cu parfumul, noroc că era mochetă. Un tip de lîngă mine a spus "bine că nu s-a spart", și eu am zis "sper că nu" (în română). M-am așezat pe o bancă, puțin mai departe de locul poarta spre București, (nu voiam români lîngă mine) mi-am scos laptop-ul și am conversat cu Mama prin messenger (aveam Wi-Fi free vreo juma de oră) și timpul a trecut repede.

În tunelul acela alb care te duce la avion, un miros de kerosen care-mi mai scade de fiecare dată entuziasmul. L-am văzut pe Ilie Năstase la Business Class (ce provincial sînt) și ne-am privit un pic în ochi. Citea un ziar de sport cu poze mari, cred că L'Equipe-ul, avea pantaloni albi. Am stat pe primul rînd de la economic, din păcate pe rîndul de mijloc. Compartimentul de bagaje de sus era plin, așa că mi-am pus geanta în față, jos. În stînga mea era un tip la vreo cincizeci-și de ani, cu niște brățări și avea accent francez (unde și l-o fi format?). A privit tot timpul zborului în tabletă la un concert de blues. În dreapta era un o femeie, cam de aceeași vîrstă, cu ochelari. Mi-a zis să-mi pun bagajul într-un compartiment din față, de la business class. Nu, mersi, nu mă deranjează. Tipul de lîngă a dat hubloul jos în timpul zborului, să nu-i bată lumina-n prostia lui de tabletă, dar era destulă lumină ca să citesc. Am cerut stewardesei un sandvici vegetarian și m-am bîlbîit ca un idiot ce sînt (zborul era operat de Air France). Am și ațipit cîteva minute. Întotdeauna zborul e prea scurt. Nu cred că m-aș plictisi la un zbor transatlantic. Ilie Năstate e mai înalt decît credeam, conversa cu stewardesele, care-i zîmbeau, parcă ușor încurcate. Oare chiar îl respectă francezii?

Din nou haosul de la Otopeni, din nou a trebuit să întreb pe unde s-o iau (eram și obosit). A trebuit să trec pe lîngă "Ieșiri" ca să ajung la tranzit intern. Mutre de șacali, șoferi de taxi care abia așteptau o cursă. Trebuie să fie groaznic să trăiești în București. Ce salon mare de VIP lounge! În Paris n-am văzut așa ceva. Or fi fost, dar cu siguranță erau mai discreți. Români, români de toate vîrstele, dar mai ales tineri. În autobuzul care ne ducea la avion, o tipă la vreo patruzeci și de ani se plîngea că ambasadorul Belgiei i-a zis să meargă undeva și ea i-a zis că n-are chef, că nu e la dispoziția ei. Nimeni nu călătorea de plăcere în avion, toți erau manageri de toate gradele la firme de stat sau în orice caz lucrau la stat și participseră sau urmau să participe la ceva stagii/conferințe. Ce oameni! Atît de diferiți de mine, care stric creierul aici și sînt trimis în delegație doar cînd situația e ultra-gravă. Abia mă puteam concentra la citit. Tipa grasă de lîngă mine vorbea ceva despre calitatea ei de manager. Altă tipă în spate, yupistă dar foarte drăguță, trăncănea despre importanța strîngerii relațiilor cu 'echipa de dincolo'. Am ocolit pe la sud o furtună prin apuseni, așa c-am întîrziat vreo juma de oră. Ce mic e caruselul de bagaje de la zborurile interne, dar bucuria revederii bagajelor atît de mare! Oh, Timișoara! Ce contrast cu clădirile din Paris! Clădiri joase, dărăpănate, geamuri cu storuri trase. Și totuși senzația de Acasă.